Ţinutul Neamţului este o zonă unde umorul e la el acasă, înregistrându-se, geografic, nu mai puţin de patru tipuri distincte: umorul de Târgu Neamţ, – reprezentat, desigur, de cel mai mare umorist român, Ion Creangă: oral, gratuit, uneori uşor amărui, erotic, aluziv, absurd, tinzând spre esenţe, moralist; Mihai Iliescu – un foarte bun umorist, alunecând uneori în ironie, autor de excelente pagini de proză scurtă umoristică; umorul de Piatra – Neamţ – vizibil printr-un autor canonic, Calistrat Hogaş, născut e drept la Tecuci şi mort la Roman, dar revendicat de pietreni: un umor clasic, recurgând la toate „reţetele” antice şi la un limbaj fals doctoral, rigid, de un umor irezistibil, cultivând enormul, transformând un episod din lupta unei iepe cu o muscă într-un conflict de proporţii cosmice; prin Grigore Cugler- Apunake, adevărat om – orchestră, acesta fiind grafician, compozitor, poet, violonist, ilustrator, scriitor, autorul unei Cărţi de bucate cu accente suprarealiste, care l-ar fi încântat pe Salvador Dali, cu un reţetar ce cuprindea  între altele: Sâni umpluţi, Curcan cu surdină, Ţipar cu mătănii, Limbă à la princesse etc.; umorul de Roman, reprezentat prin Cezar Petrescu, Otilia Cazimir şi, mai nou, prin Dan Gabriel Arvătescu: umor duios, nostalgic, refugiat în lumea copilăriei, delicat, moldav, gingaş; umorul de Tazlău, avându-l pe I. I. Mironescu – cap de serie şi de perspectivă, iar pe Constantin Ardeleanu şi mai ales pe Cezar Ţucu, excelenţi umorişti: un umor mai aţos, mai aspru, „muntenizat” (vine nu de la munte, ci de la valah), uşor oţetit, dar cu un simţ al fabulosului extraordinar, chiar dacă e vorba de acumulări repetitive (vezi episodul cu „scoica” încăpăţânată, nelăsându-se înghiţită), cu „blesteme” care mângâie şi cu mângâieri care ard.

Au mai scris pagini de umor, unele inegalabile, în Neamţ sau despre Neamţ: Mihai Eminescu, Ion Luca Caragiale, George Coşbuc („riga” ce mânca din mămăligă e o pagină antologică), Mihail Sadoveanu, Vasile Voiculescu, şi, desigur, autorii din Neamţ, umorul nefiind e drept decât o faţ(et)ă a poliedrului lor artistic.

Umorul de Neamţ nu se manifestă doar în literatură: Lascăr Vorel va fi un extraordinar caricaturist pe linia unui Daumier; Victor Brauner practică un umor suprarealist şi metafizic, umorul tragic fiind la el un mod de existenţă; Eugen Crăciun – plin de umor în unele din „perioadele” sale; Ştefan Potop  – Tăzlăuanul propune compoziţii ironice, umoriste, caricaturale, unele cu iz politic, compoziţii în care se ia peste picior, propunându-şi false biografii în imagini, dar şi privindu-şi cu umor contemporanii, fie că e vorba de scriitori, critici, plasticieni, sau oameni „de rând”; Mircea Răzvan Ciacâru, un extraordinar umorist, trădându-şi originea sa armeană (umorul e marcă înregistrată la Erevan, dar şi în toată Armenia); romaşcanul Cristinel Ionel Prisacaru – având caricaturi unice, satirizându-se atât sfera politicului (Helmuth Kohl), cât şi unele atitudini umane; „bicăjeanul” Ovidiu Stanciu – şi el un formidabil umorist şi ironist, „neiertând” nimic, de la politicieni la actori, de la scriitori, la vedete de muzică uşoară etc..

Umorul e greu de definit, pentru simplul motiv că el se leagă organic de comic şi de ironie, laturi într-un triunghi dinamic, congruent.

Totuşi, într-o serie sinonimică, mi se pare că avem drept cap de serie comicul, urmat de umor şi de ironie.

La rândul său, comicul se despică, fractalic, în comic de situaţie, de caracter, de limbaj, de nume etc.

Umorul apare gratuit şi enorm, jovial, optimist, vesel, hazos, plin de duh, de spirit, având sare şi piper, onctuos, plin, suculent, mai rar absurd sau negru, mimează seriozitatea; ironia este incisivă, muşcătoare, negativistă, propune schimbări imediate, intransigentă, insinuantă, romantică, văzând lumea pe dos, anulând o lume, dar nepropunând alta în loc, arzând, cauterizând, uneori vindecând.

Umbra triunghiului cu laturile comic – umor – ironie va fi râsul, o categorie estetică haplologică, proteică, presupunând contrast, inadecvare şi rigiditate.

Nu ştiu cât îndreaptă moravurile (ridendo castigat mores), dar e sigur că există o terapie a râsului, cu efecte benefice incontestabile.

Nu am amintit de umorul popular, detectabil în teatrul folcloric, în poveşti, în snoave, în proverbe, în zicători, în fabule, în legende (mai rar) în vorba întoarsă şi în „vorba aceea”. (Umorul popular se constituie într-un capitol aparte, ce trebuie studiat separat).

De ce umorul s-a „refugiat” la Neamţ? Să încercăm câteva răspunsuri posibile, probabile, în nici un caz definitive: Neamţul este o placă turnantă între Moldova şi Bucovina, între Moldova şi Ardeal, dar şi între diferite forme de relief, de la peisajul de luncă, aflat la 180 de metri deasupra marii şi până la peisajul montan alpin, aflat la aproape 2000 de metri, (o diferenţă de nivel de peste 1800 de metri, ceea ce pentru dimensiunile unui judeţ e formidabil!); de aici o extraordinară tipologie umană, cu peste 22 de etnii şi cam tot atâtea religii; pentru a supravieţui în acest creuzet, turn Babel spiritual, nu neapărat lingvistic te poţi apăra doar prin deşteptăciune, iar cea mai directă manifestare a acestei deşteptăciuni e tocmai umorul.

În plus, nemţenii sunt religioşi, cu multe mănăstiri, schituri, mitocuri, larve, loc de adunare a unor oameni de spirit, iar dincolo de cuvântul Domnului trebuie să se afle şi cuvântul Omului, căci vorba de „duh” aparţine atât religiosului, cât şi laicului, travestit în umor.

În puţinul spaţiu ce ne este acordat, să ne oprim la un singur autor – şi acela va fi, fireşte, Ion Creangă şi la o singură scriere şi – spre surpriza multora – ne vom opri asupra unei scrieri ce nu pare deloc umoristică, neavând savoarea poveştilor „corosive”, nici falsa inocenţă a Amintirilor din copilărie, nici limbajul dublu sau chiar triplu din Moş Nichifor Coţcariul,nici umorul paradoxal din Cinci pâini, nici umorul sapienţial din Păcală, Ivan Turbinca, sau Povestea lui Stan Păţitul, ci asupra un Basm, devenit de poveste şi anume Povestea lui Harap Alb.

Prima secvenţă umoristică vine din nedeterminarea spaţială: ne aflăm într-o ţară despre care nu ştim unde se află, dar fratele împăratului şi anume Verde – Împărat se află „într-o altă ţară, mai îndepărtată”.  A doua secvenţă umoristică este lipsa de determinare civilă: verişorii nu se cunosc între ei.

A treia secvenţă comică vine din repetiţie: fiecare fiu de împărat trebuie să treacă printr-o probă, aceeaşi, având nevoie de aceleaşi straie, acelaşi cal, aceiaşi bani şi aceleaşi arme, urmând să întâlnească şi să biruiască aceeaşi primejdie.

Următoarele secvenţe umoristice vin din comedia limbajului popular: „Fiecare pentru sine, croitor de pâne”, dar şi din modul diferit de a vedea aceeaşi realitate (ursul), când hiperbolizat augmentativ, când diminutival, ursul trecând prin „metamorfoze” fiind…iepure şi găină.

Umorul devine cuceritor în secvenţa „alegerii” calului, tânărul nereuşind să vadă esenţa, din cauza aparenţelor. Reglarea conturilor dintre cal şi fiul de împărat e şi ea plină de umor.

Umorul devine total din perspectiva iniţierii: fiul de împărat nu face altceva decât să refacă drumul făcut cândva de tatăl său. Iată cum umorul se poate obţine şi prin relativizare, nu doar prin repetiţie. Avertismentul tatălui se referă la evitarea neobişnuitului, atipicului, omul roş, şi spânul, iar motivarea e dezarmantă: „să n-ai de-a face cu dânşii, căci sunt foarte şugubăţi.” (s.n.).

Următoarea secvenţă este cea a umorului obţinut prin substituţie, Spânul devenind feciorul craiului şi …viceversa.

Tot umoristic este şi „titlul nobiliar” al fiului şi anume Harap Alb, ceea ce înseamnă „alb negru”, umorul obţinându-se …oximoronic. (Tot umoristic, ca într-un joc de cărţi, sunt culorile: Alb, Roşu, Verde).

Umorul devine suveran prin limbaj: „Să te ferească Dumnezeu când prinde mămăliga coajă.” (Astăzi am spune că mămăliga… explodează!) şi „Dă-mi, Doamne, ce n-am avut,/ Să mă mir ce m-a găsit”.

Intrăm pe nesimţite într-un umor absurd. Harap Alb e trimis să culeagă salată… din Grădina Ursului, dar întrebarea e, de ce ar cultiva ursul salată: chiar omnivor, ursul nu „gustă” salata, decât dacă e iepure. (Şi ursul e iepure în… vorba tatălui lui Harap Alb!).

Dar, de fapt, a culege „sălăţi” din Grădina Ursului e o probă imposibilă, la fel de imposibilă cu aceea de a culege pietre nestemate din Pădurea Cerbului.

(Aşteptam şi „găina” din vorba tatălui şi ea apare imediat, în vorba Sfintei Duminici: „Hai, nu mai sta ca o găină plouată!” –i se adresează ea lui Harap Alb).

Umorul lingvistic se prelungeşte în „blestemul” lui Harap Alb, rostit în faţa Sfintei Duminici şi „adresat” Spânului: „…rămâne-aş păgubaş de dânsul să rămân, şi să-l văd când mi-oiu vede ceafa; atunci, şi nici atunci, că tare mi-i negru înaintea ochilor!”.

Umorul devine caricatural prin defilarea „monştrilor blânzi”: Gerilă, Flămânzilă, Setilă, Ochilă, (aici suntem obligaţi la o paranteză: Harap Alb intră într-un adevărat delir lingvistic, perfect rimat şi rimat: „…vestitul Ochilă, frate cu Orbilă, văr primare cu Chiorilă, nepot de soră cu Pândilă, din sat de la Chitilă, peste drum de Nimerilă. Ori din târg de la Să-l-caţi, megieş cu Căutaţi şi de urmă nu-i mai daţi!”; Păsări-Lăţi-Lungilă e şi el descris umoristic, prin epitete-metaforice, obţinându-se – prin cumul – alegoria: „…vestitul Păsări-Lăţi-Lungilă, fiul săgetătorului şi nepotul arcaşului, brâul pământului şi scara ceriului, ciuma zburătoarelor şi spaima oamenilor…”.

Umorul devine iarăşi total prin dezlănţuirea stihială a monştrilor. Harap Alb singurul normal nu are decât două posibilităţi: „de-ţi venea să fugi de ele. Sau să râzi ca un nebun, credeţi-mă ce vă spun!”).

Umorul cere obligatoriu şi participare directă. Creangă simte acest lucru şi intervine prin …eul auctorial: „Dar vorba ceea: „La unul fără suflet trebuie unul fără de lege”. Şi gândesc eu că din cinci nespălaţi câţi merg cu Harap Alb, i-a veni el vreunul de hac; ş-a mai da împăratul Roş şi peste oameni, nu tot peste butuci, ca până atunci. Dar iar mă întorc şi zic: mai ştii cum vine vremea? Lumea asta e pe dos, toate merg cu capu-n jos; puţini suie, mulţi coboară, unul macină la moară. Ş-apoi acel unul are atunci în mână şi pânea, şi cuţitul şi taie de unde vrè şi cât îi place, tu te uiţi şi n-ai ce-i face. (…) Ce-mi pasă mie? Eu sunt dator şi vă spun povestea…” Lumea pe dos, calitatea de martor, dar şi neimplicarea autorului –iată câteva procedee ale umorului, magistral stăpânite.

Peste puţine rânduri, Gerilă îi va face împăratului Roş un portret pozitiv, dar… pe negativ, adjectivările schimbându-şi polii: „Doar unu-i împăratul Roş, vestit prin meleagurile aceste pentru bunătatea lui cea nepomenită şi milostivirea lui cea neauzită. Îl ştiu eu cât e de primitor şi de darnic la spatele altora. (…) să trăiască trei zile cu cea d-alaltăieri!”

Umorul poate deveni expresionist şi suprarealist, personajul devenit o creatură fantastică, cu inserţii reificate: „Ia, să-i faci chica topor, spinarea dobă şi pântecele cobză…”

Suntem acum mai aproape de Alfred Jarry cu al său Ubu, decât de Rabelais cu Gargantua.

Umorul poate fi aluziv, metaforic, întotdeauna precis şi surprinzător: „…voi, feciori de ghindă, fătaţi în tindă…”. Nu mai suntem în lumea cărţilor de joc, unde avem într-adevăr şi „ghinda”, ci într-un univers orwellian, de „Fermă a animalelor”, „feciorii de ghindă” fiind, evident, porcii.

Enormul este o sursă sigură a umorului şi în curând ne întoarcem la Rabelais: „…şi numai iaca li se aduc 12 harabale de pâne, 12 ialoviţe fripte şi 12 buţi pline cu vin de cel hrănit, de care, cum bei câte oleacă, pe loc ţi se taie picioarele, îţi steclesc ochii în cap, ţi se încleie limba în gură şi începi a bolborosi turceşte, fără să ştii bechiu măcar.”

Iată cum, o scriere ce nu promitea nimic din perspectivă umoristică, fiind o scriere iniţiatică şi într-un anume fel moralizatoare, „musteşte” de umor, aşa cum am încercat să demonstrăm.

Prin limbaj, Creangă demonstrează că umorul poate fi fascinant, tocmai prin gratuitatea sa.

La urma urmelor, Harap Alb este un individ cât se poate de normal, rătăcit într-o expoziţie plină de caricaturi.

Lucian Strochi