Integrala prozei scurte: DISPĂRUTUL

DISPĂRUTUL„La atac… înainte”! „După mine, băieţi!”

Nu-şi amintea să fi spus aceste cuvinte, dar cu siguranţă ăsta ar fi trebuit să fie ordinul. Oricum, ieşise primul din tranşee, făcuse câţiva paşi mici, repezi, de parcă ar fi luat startul, puţin oblic, într-o cursă de viteză. Simţise imediat o lovitură puternică în piept, undeva în regiunea sternului sau a plexului solar. Sau poate că nu fusese lovit în piept, dar acolo resimţise durerea, prea puternică, concentrată, ca o lovitură de berbec aflat în călduri. Şi un şarpe ciudat, cald, învăluindu-i piciorul stâng. Sau, şi mai ciudat, un izvor cald, inundându-l la nivelul genunchiului.

Se zbătuse două săptămâni între viaţă şi moarte, delirând, răcnind ordine de atac, comenzi ferme, până când răguşise. Îşi revenise greu, atras, iarăşi ciudat, nu de zgomote puternice, ci de şoaptele femeilor în alb, asistente, surori, voluntare, vizitatoare, mame, soţii, iubite.

Din şoaptele lor, amestec de spaimă, de respect şi de obişnuinţă, mediul cerea multă linişte, aflase că atacul fusese catastrofal, nu scăpase decât el, avusese norocul să fie doborât primul, la prima rafală, ceilalţi muriseră risipiţi pe toată panta dealului, pentru cucerirea cotei, ascultând de un ordin criminal, ordinul unui colonel ambiţios, care promisese, la o partidă de poker la popotă, cucerirea cotei până spre asfinţit; plutonul lui primise această nobilă, eroică şi onorantă misiune, cucerirea cotei 493.

Îşi revenise cu greu, avea două răni urâte, adânci, una la picior, cealaltă în zona toracelor, nu avea voie încă să se mişte, era bandajat strâns, războiul părea că se îndepărtează rapid de ei, ar fi vrut să se întoarcă cât mai repede pe front, nu atât din eroism, cât de plictiseală, asta o ştia numai el, primiseră vizita unui general şi, când acesta îl întrebă ce îşi doreşte cel mai mult, răspunse prompt, cu o voce neaşteptat de puternică şi de clară: „Să mă întorc cât mai repede pe front!”; aceste vorbe şi alte date, rănile sale, atacul eroic, faptul să era singurul supravieţuitor dintr-un întreg pluton îl transformară „într-un erou exemplar”, „cu putere de simbol”, „prototipul tânărului ofiţer care nu pregetă să-şi sacrifice chiar viaţa…” după cum scriau ziarele de război, ordinele pe armată, discursurile demnitarilor, când începură să curgă decoraţiile.

Deşi mai gravă, rana din piept părea să nu lase alte urme decât o cicatrice destul de lungă, părea mai degrabă o lovitură de cuţit decât una de glonţ, de culoare zmeurie; piciorul, da, îşi pierduse ceva din mobilitate, „lucrul avea să devină vizibil la un drum mai lung sau la statul îndelung în picioare”.

Războiul mai dură aproape trei luni, dar el fu ferit de un contact direct cu linia întâi.

Avem nevoie de eroi vii – îi spusese generalul – şi ceea ce faci dumneata acum şi aici e mai important decât o divizie.

Treptat, se convinsese că aşa şi era: vorbea neostenit, cu patos, la radio, în presă, în faţa camerei de filmat despre „lupta lor eroică”, „despre necesitatea…”, „despre importanţa executării ordinelor întocmai şi la timp”, despre „coeziunea armatei”.

Se înflăcăra sincer, credea în cea ce spunea, se exprima acum clar, tăios, milităros, de parcă toată viaţa ar fi făcut acest lucru.

Deveni redactor la un ziar de război, corespondent de radio şi de televiziune, purtător de cuvânt. Avansă rapid, la excepţional, până la gradul de colonel.  În război totul e posibil, mai ales dacă eşti erou.

Începea că creadă că trăieşte un basm, frumos, lipsit de umbre, un basm în care el, Făt-Frumos, după ce a învins în luptă dreaptă zmeul, primeşte mâna şi inima prinţesei şi o jumătate de împărăţie.

Jumătate de împărăţie nu, dar jumătate de vilă într-o zonă centrală, da. Dacă nu ar fi fost singur, ar fi primit probabil toată vila. A cui fusese nu mai conta, proprietarii muriseră, fugiseră peste graniţă, plecaseră în alt oraş, oricum dispăruseră.

Se gândi la însurătoare. De ce nu ? Micul defect de la picior nu-l deranja, nu deranja, îi dădea chiar un  aer de distincţie, amintea mereu, stăruitor, tuturor, că el este un erou.

Conducea acum un sector important în Minister, legat de victimele războiului: orfani, văduve, răniţi, dispăruţi, prizonieri. Mai puţin de morţi. De contabilitatea lor se ocupa altcineva.

Secretara lui, neobişnuit de tânără, toate secretarele din ministere trebuie să fie aproape de vârsta pensionării – crezuse el, nu ştia prea bine de ce, îl asculta în tăcere, neutral, fără vreun zâmbet sau vreo remarcă, nota tot, îi transmitea însă fidel, mai departe, ordinele. La  început crezuse că e vorba de impresia deosebită, puternică pe care o producea: descoperise că intimida, fără voie, multe persoane, de obicei femei; sau că ar fi vorba de o bună creştere a tinerei sau de o cerinţă specifică, secretă a postului, o secretară trebuie să fie discretă, tăcută, să nu aibă păreri personale, decât dacă ele coincid cu ale şefului. Din această cauză privirea lui nu stăruise prea lung asupra chipului ei. O considera mai degrabă un element de decor, ceva mai dinamic decât o vază; important, pentru că îi transmitea gândurile, dar cam atât.

Într-o dimineaţă, aprinzându-şi ţigara în faţa cafelei aburinde, întârzie cu privirea asupra ovalului perfect al chipului tinerei.

Perfect, într-adevăr şi un gât lung de Modigliani, o talie fără cusur, cum de nu am remarcat-o de la început. Chipul ei îi amintea vag de cineva, dar de cine. Nu avusese nicio prietenă care să-i semene. Poate că am mai văzut-o pe stradă sau la o petrecere. Sau pe cineva care să îi…

Discret, începu să-i facă avansuri. Nu se temea de consecinţe, morala administrativă ar fi interzis o asemenea relaţie, cât de eventualul ei refuz. Deşi nu înregistrase eşecuri, din prudenţă nu ataca decât atunci când era sigur de victorie şi, în plus, niciodată nu fusese cu adevărat interesat de rezultat, dacă da, bine, dacă nu, la fel de bine, acum însă nu vroia să rateze. Fata asta îl interesa, într-adevăr, mult mai mult decât îşi imaginase la început.

Nu avusese prea multe experienţe erotice şi faptul că o descoperise virgină îl descumpănise la început.

Îl mirase şi seninătatea ei, un abandon cel puţin ciudat, poate o frigiditate explicabilă. Lumea nu avea acum timp de dragoste, amorul părea aproape indecent din cauza războiului care era încă prea aproape de oameni. Oricum ea îşi păstrase aerul neutral, ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat între ei sau că ceea ce se petrecuse nu avea nicio importanţă. Insistenţele lui păreau să o deranjeze în cele din urmă şi într-o dimineaţă ea izbucni. Violent, rece, tăios, fără să ridice vocea, ca şi cum şi-ar fi pregătit îndelung discursul. Ajunsese aici pentru că îşi căuta fratele geamăn. Fratele ei luptase alături de el la acea cotă blestemată, sub comanda lui.

De asta i se păruse cunoscut chipul ei. Acum i se părea clar totul. Livădaru A. Alexandru. Şi-l amintea perfect. Singurul dispărut. El scăpase cu viaţă, ceilalţi muriseră, Alexandru era dat dispărut. Probabil mort, dar nu îi găsiseră trupul, în ciuda eforturilor depuse.

Nu dispare chiar aşa de uşor un om, chiar dacă e război. Poate că se refugiase în sat, îşi pierduse urma, vroia să scape de război, îl înspăimântase atacul, dar, oricum, nu dăduse niciun semn de viaţă, nici măcar ei. Îi reproşa totul: ascensiunea lui, clădită pe trupurile soldaţilor săi, pe care el îi trimisese la moarte sigură; bunăstarea, gloria, viaţa lui lipsită de orice griji, nepăsarea faţă de camarazii căzuţi, mulţi nu aveau un nume pe o cruce.

Dacă ei nu ar fi murit toţi atunci, el ar fi fost un oarecare.

Se apără cu îndârjire. Nu era un laş. Luptase şi el. Fusese rănit grav, se zbătuse multă vreme între viaţă şi moarte. Nu avea nicio responsabilitate, ordinul venise de sus şi, în plus, el nu mai ştia nimic despre atacul lor sinucigaş, desfăşurat ulterior rănirii lui.

Ordinele, medaliile, decoraţiile i se cuveneau pe drept. Cine să fi fost atunci decorat? Un civil, care nici nu văzuse frontul? Diplomaţii –  care nu au mirosit vreodată praful de puşcă, sudoarea unui soldat, mâncarea de cazan, de gamelă, ţuica trecută de la o gură la alta, mirosul rânced de tutun prost ?

Oricum, ruptura dintre ei fu definitivă. Ea îşi ceru transferul în altă secţie, motivând că vrea totuşi să-şi caute fratele dispărut şi el i-l aprobă imediat, aproape uşurat.

Ceva se schimbase în el, cu el, însă. Primea şi acum ordine şi medalii. Adunase un sac de medalii. N-ar fi crezut că sunt atât de multe. Le primea cu indiferenţă, aproape ironic.

Plecă în zonă. Cu sacul plin de decoraţii. Curios, cota nu îl impresionă deloc. Un deal nenorocit, surpat de ploi şi de zăpezi în câteva terase din care rânjea galben lutul, câteva fire de iarbă mai înaltă, câţiva bolovani calcaroşi, roşi de vânturi. Se opri mai întâi în cimitirul satului. Acolo era amenajat un colţ pentru eroii neamului. Şi altul pentru duşmanii lor, că aşa e creştineşte. Plutonul lui era acolo, aproape intact, cu două excepţii, el şi Livădaru A. Alexandru.

Sau bănuia că era plutonul lui, căci erau exact 29 de cruci, 15 cu nume scrise stângaci, de către oamenii locului, ţărani fără îndoială, fără prea multă carte, cu litere mari şi totuşi tremurate, nu de emoţie, ci de lipsă de exerciţiu. Celelalte cruci purtau toate menţiunea E.N.. (Probabil Erou Necunoscut.) Mai la vale, ascunsă lângă un cireş, o cruce de mesteacăn, ceva mai nouă. De aici se vedea bine dealul. Într-adevăr, ordinul colonelului fusese criminal. Soldaţii nu avuseseră nicio şansă. În mai puţin de un sfert de oră, plutonul fusese măcelărit, sfârtecat, sfâşiat. Ar fi fost nevoie doar de o singură mitralieră…

Privi din nou dealul. Acum dealul părea plin de gropi, nu mari, cam cât să intre câte un om în picioare în ele. Se hotărî. Se îndreptă spre celelalte cruci. Scrise, tot cu litere mari şi tremurate, numele celorlalţi camarazi. Se opri la cireş. Ezită câteva clipe, apoi scrise tot cu litere mari, dar de data asta aproape pedant, Livădaru A. Alexandru. Îşi ridică privirea spre deal. Acum era albastru, cu gropile roşii. Nu se gândi la sânge, la răni, la cicatrice. Deasupra dealului, tot roşu, un soare imens, de parcă pământul s-ar fi apropiat prea mult de astrul său. Se îndreptă acum spre deal. Se simţea, inexplicabil, mult mai uşor. Făcuse ceea ce trebuia să facă; nu-l deranja faptul că, mai mult ca sigur, numele de pe cruci nu se potriveau cu rămăşiţele pământeşti din gropi. Nu are nicio importanţă asta. Bine că acum fiecare are o cruce, un mormânt şi un nume pe cruce.

Ajunse în apropierea locului unde căzuse el rănit. Sau cel puţin aşa credea el că acela era locul. Se opri lângă o groapă, ceva mai mare decât celelalte. Părea lărgită de curând. Poate că au luat din ea oamenii lut, pentru cărămizi. Lutul mi se pare bun. Sări în groapă. Ca şi cum ar fi vrut să-şi amintească de ceva. Sau să vadă dacă s-ar fi putut şi altfel; dacă ar fi putut cuceri şi altfel cota. Nu, asta era singura soluţie.

Luase cu el decoraţiile, pentru că se gândise să le împartă cu ceilalţi. Să pună pe crucea fiecăruia câte o decoraţie. Sau la umbra crucii, în pământ, să înfigă câte o decoraţie, ca pe nişte flori de metal, cu ghimpi subţiri şi cu frunze lungi albastre, albe sau tricolore. Nu ştia de ce renunţase. I se păruse inutil totul, aşa cum simţea că toate decoraţiile pe care le primise erau inutile, date în batjocură.

Pe neaşteptate se porni vijelia. Ploua aproape orizontal, vântul, neoprit de crengi, vuia continuu. De dincolo de deal, din pădure, abia ghicite, grăbind spre sat, două mogâldeţe. Un bărbat în floarea vârstei cu un copil, probabil fiul său.

Îi vedea bine, apărându-se caraghios de rafalele de vânt. Ploaia se oprise însă, la fel de neaşteptat cum începuse. Groapa se umplea repede cu apă murdară, gălbuie. Încercă să iasă din ea. Nu reuşi: aluneca mereu, până când reuşi să se prindă de un obuz, pe jumătate îngropat. Sesiză pericolul de explozie, dar nu renunţă. Cei doi, pădurarul, era îmbrăcat ca un pădurar şi fiul erau încă departe. Explozia îl aruncă din groapă, avortându-l.

Grăbiră spre groapă, înaintând cu prudenţă abia în apropierea ei. Sânge mult, dar îndoit cu apă, oase frânte, carne sfâşiată, bucăţi de pânză de sac, bucăţi de haine. Privirile celor doi căzură însă pe medaliile împrăştiate peste tot. Păreau bani de aur şi de argint, o comoară pe care cineva o găsise atunci, dar plătise cu viaţa.

Sau flori ciudate, păpădii, năsturaşi, ciudate pentru anotimpul în care se aflau. Pădurarul rosti greu, cleios, de parcă ar fi luat întâi o gură din lutul de la picioare:

„Trebuie să fi fost un câine. Sau poate un viţel. A nimerit din greşeala în groapă. Acolo era o comoară. Dar şi un obuz. Trebuie să laşi în pace comorile. Dacă nu le găseşte cine trebuie, comorile se răzbună.”

Pădurarii nu vorbesc mult; fii lor şi mai puţin. Aproape de intrarea în sat, fiul întrebă:

„Şi dacă a fost un om?”

„Ce să caute un om pe aici, pe o asemenea vreme? Iar dacă a fost om, Dumnezeu să-l ierte…”

Mai merseră o vreme, tăcuţi, până intrară pe uliţa principală:

„Şi dacă te întreabă cineva, tu să nu spui nimic. Altfel trebuie să mergi la poliţie, să dai declaraţii, să spui ce şi cum… Nu ştii nimic,   n-ai văzut şi n-ai auzit nimic.”

Războiul era prea aproape de oameni. De aceea, poate, nimeni nu ieşise din casă după bubuitură. Bine că nu trăsnise undeva vreo casă, bine că nu luase foc pădurea.

Privit din sat, dealul părea liniştit. Ploaia îl îmbătrânise, îi brăzdase obrazul cu riduri adânci. Avea să vină însă mâine soarele, să zbicească pământul şi totul avea să fie ca ieri.

Şi totuşi, după o vreme, peste vreo două-trei săptămâni,  pădurarul se hotărî să mai pună o cruce la buza gropii. Tot de mesteacăn, scrijelită cu majuscule stângace: E.N.

Lucian Strochi