Manuel de Palmeida nu avea prea mari şanse la alegerile prezidenţiale din aprilie.

Terminase, e drept, şcoala de ofiţeri superiori José Marti printre primii, primise şi Ordinul Simon Bolivar, se căsătorise recent cu o văduvă nostimă a unui general de armată (decedat de moarte naturală, tocmai atunci când trebuia), era simpatizat de şeful Partidului Justiţiarist Liberal Democratic care, pacifist şi civil până în măduva oaselor, îi admira totuşi în secret pe militari şi chiar croia (în minte, fără să spună, bineînţeles, ceva cuiva) rebeliuni populare, lovituri de stat armate, greve naţionale, făcea şi desfăcea guverne, dar rămânea mereu în „opoziţie activă”.

Era salutat cu destul respect şi de către preşedintele Partidului Social-Democrat-Liberal, cea mai importantă personalitate politică din ţară. Avea, cu alte cuvinte, un viitor sigur, un post de senator sau de deputat.

Dar, deocamdată, era prematur să candideze la prezidenţiale. Era părerea multora dintre seniori, dar, la sondajele de opinii dinaintea alegerilor s-a plasat pe un nesperat loc patru, la distanţă foarte mică de cel de pe locul trei şi, e drept, la una semnificativă de primele două locuri.

A urmat o lună în care s-au produs câteva lovituri de teatru. A avut o întâlnire secretă cu Antonio Quiroga, candidatul aflat în sondaje pe locul trei, căruia i-a promis postul de vicepreşedinte, în cazul în care ar candida în tandem.  Acesta a acceptat, când a înţeles că oferta era generoasă şi că singur nu ar fi putut obţine nici atât. Oricum, un vicepreşedinte e a doua persoană în stat şi se bucură de aceleaşi onoruri cu preşedintele şi de o bună publicitate.

Apoi Manuel şi-a îndreptat atacurile concentrate spre ocupantul primului loc, Carlos Ayala, cel care colectase aproape 42 la sută din opţiunile (virtuale totuşi!) ale unui electorat destul de inert de această dată.

Pentru că se dorea o schimbare, pentru că ţara se săturase de gerontocraţia ultimelor două decenii, avea de partea lui presa. Ceea ce conta enorm.

Astfel cititorii aveau să afle că distinsa domnişoară Mercedes Ayala (încă minoră!) frecventa localurile de noapte, se droga, avusese la şaisprezece ani un avort, că seducătoarea doamnă Carmen Ayala era alcoolică, nevropată, că de fapt Mercedes nici nu era fiica naturală a domnului senator Carlos, se sugerau şi oarecari deviaţii sexuale ale acestuia, un prieten din copilărie povestea chiar că viitorul om politic îl abuzase sexual etc., totul cu poze mai mult sau mai puţin convingătoare.

Senatorul protesta, cerea dezminţiri, dreptul la replică, acestea i se acordau, dar… procentele se topeau văzând cu ochii. Până la urmă, ceea ce părea imposibil în urmă cu două luni, s-a produs: Carlos Ayala renunţa la lupta pentru fotoliul de preşedinte.

Primul tur a adus, în noile circumstanţe, rezultate scontate: au intrat în turul II don Pedro Aimar, senator, cu 37,8 la sută din voturi şi don Manuel de Palmeida, ofiţer de carieră, cu 34,1 la sută. Sloganul acesta: „Cu mâinile noastre!” stârnise o adevărată isterie naţională şi, dintr-un candidat creditat la început cu mai puţin de 5 la sută, Manuel de Palmeida avea acum mai mult de o treime din voturile întregului electorat.

Presa s-a dezlănţuit din nou şi Pedro Aimar fu acuzat dur de corupţie, de spionaj (agent dublu), de deturnare de fonduri, de transferuri uriaşe de fonduri în străinătate, în paradisurile fiscale din Insulele Cayman, (contabilul şef al uneia dintre cele mai importante firme ale sale s-a sinucis – de fapt fusese executat de către cei din Escadronul Negru) confirmând indirect acuzele.

Lupta a fost extrem de strânsă, evident că acum nu toată lumea credea poveştile (unele grosolane, cusute cu aţă albă) din tabloide; totuşi Don Manuel de Palmeida câştigă alegerile prezidenţiale obţinând 50,8 la sută din sufragii, devenind al 47 – lea Preşedinte ales al Republicii.

A urmat apoi ceea ce analiştii au numit „o plăcută şi prelungită logodnă cu ţara” a noului Preşedinte. Presa era răsfăţată, cercurile de afaceri satisfăcute, Senatul gâdilat convenabil, oamenii simpli au primit câteva înlesniri salariale.

Fuga lui Pedro Aimar în străinătate a fost mai mult un amănunt pitoresc, care n-a mai produs nicio emoţie.

Singurii care se opuneau deschis noului Preşedinte erau cei dintr-o grupare care se afla permanent în opoziţie cu puterea, de zeci de ani. Grupare minusculă, cuprinzând două aglomerări urbane de nici patruzeci de mii de oameni, care militau pentru independenţa Provinciei de         Nord-Vest, pentru descentralizare. Era de fapt un grup etnic, o curiozitate etno-geografică şi istorică, cu o vechime de peste o sută de ani, venită din statul vecin, în timpul Marelui Război, şi care rămăsese de atunci izolată de restul ţării din toate punctele de vedere. Naţionalismul lor regional deranja naţionalismul… naţional, aşa încât grupul nu se bucura de nicio simpatie în rândul celorlalţi locuitori ai Ţării.

Printre consilierii Preşedintelui se afla şi Don Rafael Cardoso, un chimist excentric, medic, astrolog şi profet.

Atunci când Marea Molimă a lovit năprasnic jumătatea de Nord a ţării, don Rafael a sugerat Preşedintelui o soluţie salvatoare: o campanie naţională de vaccinare şi, suplimentar, pentru rebelii din Nord-Vest injectarea acestora cu o substanţă miraculoasă, pregătită în secret de don Rafael în laboratoarele sale, timp de cincisprezece ani.

Don Manuel a fost de acord cu soluţia lui Don Rafael. În fond nu risca nimic. Don Rafael a devenit Preşedintele Comisiei Naţionale de Vaccinare.

Teama de moarte se vede că a fost mai puternică decât răzvrătirea, aşa că rebelii au acceptat şi ei vaccinarea. Substanţa lui Don Rafael Cardoso avea proprietatea de a anihila complet frica, mărind mult agresivitatea. Cel care era injectat cu o asemenea substanţă devenea de necontrolat, cunoştea stări paroxistice, deliruri ucigaşe.

Practic, cel mai banal conflict se termina cu o crimă sau mai multe. O crimă generează răzbunare, deci alte crime şi, încetul cu încetul, rebelii urmau să se anihileze reciproc, să se decimeze.

Nimeni n-ar fi aflat adevărul, se puteau invoca alte cauze, chiar naturale, inclusiv o ciupercă endemică, cu o toxicitate recunoscută, din care populaţia îşi pregătea droguri mai mult sau mai puţin inofensive.

Planul părea genial şi Don Manuel l-a acceptat fără rezerve. Marea Molimă a devenit în curând o amintire.

Totuşi, în provincia de Nord-Vest se petreceau unele lucruri ciudate, crime atroce, violuri bestiale, ceea ce sporea natural adversitatea restului populaţiei faţă de grupul etnic văzut ca fiind barbar, extrem de violent, imposibil de civilizat.

Perfid, Don Manuel a propus câteva programe speciale pentru această provincie, programe ce urmăreau integrarea socială a grupului, dar rezultatele au fost nule.

Apoi, ca din întâmplare, din ordinul său s-a înfiinţat Regimentul de Infanterie Motorizată de Graniţă, care urma să asigure securitatea graniţei de Nord-Vest a ţării.

În realitate, Don Manuel spera ca depozitele de armament ale noului regiment să fie atacate de rebeli: doar aşa armele puteau ajunge fără prea mari probleme la insurgenţi. A aflat cu multă satisfacţie că grupul etnic îşi constituise o conducere paramilitară, că aveau deja câteva arme de foc.

Depozitul a fost atacat pe data de 13 august şi rebelii au reuşit să facă rost de armament şi muniţie pentru aproape două mii de oameni, de la pistoale la aruncătoare de grenadă, de la mitraliere la tunuri de calibru mediu. Calculele arătau că rebelii puteau rezista cam o lună într-o luptă cu o armată regulată. Adică exact atât cât trebuia.

Acum Don Manuel putea să aştepte în linişte. Existau două posibilităţi: fie insurgenţii să se măcelărească între ei, având acum arme, fie rebelii să intre în luptă cu armata şi să fie ucişi până la unul. Şi într-un caz, şi în altul, el nu avea decât de câştigat.

Devenea Pacificatorul, Salvatorul Patriei, Intransigentul, Marele Conducător. Se justifica în acest fel, într-un fel şi opţiunea, pentru un militar, a electoratului.

Ordonă armatei să încercuiască discret provincia de Nord-Vest, armata rămânând însă într-o defensivă activă. Sub nici un motiv nu trebuia să atace decisiv. Explicaţia: siguranţa naţională trebuia asigurată (din această cauză avea loc manevra de încercuire), dar vieţile tinerilor soldaţi nu trebuiau expuse inutil.

Întreaga populaţie aplauda măsurile Preşedintelui: ferme şi totuşi generoase. Exista un consens general, pe care republica nu-l mai avea de peste un secol, atunci când, printr-un efort comun,   într-un delir sfânt se obţinuse de fapt şi Independenţa naţională.

Imprudent sau inspirat, rebelii se constituiră într-o armată care se autointitulă Divizia Sălbatică.

Urmară zile întregi de acalmie, o perioadă cu ploi abundente şi singurul eveniment major din această perioadă fu moartea tragică, accidentală a lui Don Rafael Cardoso, acesta încercând pe propriul trup o substanţă pe care o descoperise, o toxină pentru care nu se găsise un antidot eficace. Cel puţin aceasta a fost varianta oficială.

Avu parte de funeralii naţionale, Institutul Naţional de Cercetări Chimice primi numele său, ca şi o stradă centrală din capitală.

Don Manuel era totuşi neliniştit: lucrurile nu mergeau chiar aşa cum şi le-ar fi dorit: Vicepreşedintele Antonio Quiroga devenea din ce în ce mai pretenţios şi mai năzuros, în fiecare zi venea cu cereri noi, dorind practic o conducere bicefală, bazându-se pe faptul că se bucura şi el de simpatia populaţiei şi de faptul că primise nenumărate elogii şi distincţii chiar de la Don Manuel.

Dona Esmeralda nu era nici ea prea mulţumită: se vroia nu doar soţia Preşedintelui, ci Prima Doamnă a Republicii Celeste. Rolurile caritabile, balurile de binefacere şi cele câteva vizite populare i se păreau mult prea puţin.

Se vroia o nouă Evita, credea chiar că e sosia spirituală, se străduia din răsputeri să semene şi fizic cu aceasta: se pieptăna la fel, avea aceleaşi gesturi, se adresa cu aceleaşi cuvinte mulţimilor.

În plus, Serviciile Secrete îl informau că Don Pedro Aimar este din ce în ce mai activ în străinătate, bucurându-se, paradoxal, atât de stima şi sprijinul lui Castro, cât şi de cel al Washingtonului.

La toate acestea se adăuga şi faptul că insurgenţii nu se hotărau să se atace între ei şi, în ciuda lipsurilor, nu se hotărau să atace nici armata.

Erau conduşi de un tânăr ofiţer care căpătase (oarecum la cererea sa!) porecla de Sergentul, motivată de faptul că: „într-o ţară ca a noastră, unde întâlneşti patru generali pe metru pătrat, e o raritate să fii sergent!”

Se pare că Sergentul îi înţelesese planurile şi nu acţiona, ştiind că timpul, aparent ostil, era de fapt de partea sa.

Otrava lui Don Rafael acţiona însă, lent şi implacabil şi în curând Don Manuel a înţeles că săvârşise o eroare de neiertat (eroare i se părea mai blând decât greşeală).

Într-adevăr, rebelii nu se temeau, centrii nervoşi care generau frica (această stare pe care se bazează multe din reacţiile noastre cotidiene, inclusiv atitudinea faţă de politic) erau blocaţi şi în schimb erau activaţi la maximum cei care generau agresivitatea (aceia din bulb, din creierul de crocodil -medicii şi psihiatrii ştiu despre ce este vorba).

Nu se ştie cum, dar Sergentul reuşise să obţină o armată de profesionişti într-un timp incredibil de scurt, care nu se atacau între ei, dar care erau de o ferocitate extremă în luptele cu inamicul.

Atunci când au început cu adevărat luptele, Don Manuel şi-a dat seama că pentru Divizia sălbatică nu ajungea armata pe care o mobilizase împotriva ei.

A trimis urgent noi trupe în zonă, excelent echipate, dar Divizia Sălbatică părea de neînvins.

Soldaţii din Divizia Sălbatică nu se temeau de aviaţie, de artilerie, de focul ucigător al mitralierelor, de aruncătoarele de flăcări, de lupta în junglă. Atacau cu un curaj nebun şi foarte curând trupele guvernamentale au început să le ia teama. Şi, iarăşi ciudat, pierderile insurgenţilor erau incredibil de mici.

Nici calculul cu armamentul nu s-a dovedit corect. După primele înfruntări, Divizia Sălbatică reuşise să captureze mult armament de cea mai bună calitate, iar rezervele de muniţie le ajungeau pentru mai multe luni.

Ferocitatea rebelilor ajunsese şi ea proverbială. Prizonierii erau decapitaţi, li se scoteau ochii, erau jupuiţi de vii.

În loc să-i îndârjească pe soldaţii guvernamentali, aceste lucruri începuseră să-i deprime, armata se retrăgea adesea nejustificat, în panică, iar generalii nu reuşeau să stabilizeze, nici pe hartă, situaţia.

Astfel că, în mai puţin de două săptămâni, ceea ce părea o aplicaţie, deveni un măcel. Cei o mie-două de rebeli acţionau ca un cuţit mereu bine ascuţit care taie o bucată de pânză arsă de soare.

Teatrul operaţiunilor se schimbă rapid, iar Don Manuel înţelese că insurgenţii vor să atace direct, fără alte pregătiri, Capitala. Erau peste două sute de kilometri până în capitală, Don Manuel avea trei armate de rezervă, dar hotărârea cu care ataca inamicul nu trebuia nici ea subestimată.

În cele din urmă a trebuit să declare Starea excepţională pe întreg teritoriul ţării, apoi Starea de război, spre nemulţumirea generală.

Sergentul avea acum acces şi la presă, era bine informat şi, la un moment dat, lansă bomba cu injecţiile secrete. „Noi am îmbrăcat atunci cămaşa morţii, dar vrem să luptăm până la capăt, pentru ca asemenea lucruri să nu se mai întâmple niciodată.”

Sergentul ştia ceva ce nu ştia nici Don Manuel şi anume că efectul injecţiei avea să fie până la urmă unul letal, că aveau să se producă leziuni ireversibile pe creier şi în final survenea moartea, în chinuri groaznice.

Manevra lui Don Manuel de a-l declara monstru, trădător al patriei pe Don Rafael Cardoso avu efectul invers celui scontat. Chiar dacă nu i se găsea o vină directă, Don Manuel fu considerat complice la un genocid.

Trupele rebele erau acum la mai puţin de douăzeci de kilometri de capitală. Şi atitudinea cetăţenilor se schimbase total. Dacă la început grupul fusese considerat barbar, lipsit de civilizaţie, trădător, îngust naţionalist, acum lucrurile se nuanţaseră mult şi se vorbea tot mai des de coabitare.

Armata guvernamentală rezista tot mai greu atacurilor furibunde ale rebelilor.

„Ăştia atacă de parcă mâine nu e şi ea o zi.” – declara nemulţumit un general. Aşa şi era. Tancurile şi elicopterele nu puteau lupta eficace cu a armată aflată în delir. Faptul că Sergentul fu rănit grav nu schimbă prea mult situaţia. Amână doar cu o zi asaltul asupra Palatului Prezidenţial.

Luptele din Capitală durară două zile şi două nopţi. În dimineaţa celei de a treia zile, Palatul Prezidenţial fu cucerit.

Preşedintele Don Manuel de Palmeida se hotărî să moară ca un militar. Adică eroic, cu arma în mână. Se înarmă cu o sabie pe care o găsise în biroul său. Apoi îşi injectă o doză dublă din substanţa pe care o descoperise Don Rafael. Când Sergentul pătrunse în biroul rotund al Preşedintelui, Don Manuel îi reteză fără ezitare capul dintr-o singură lovitură.

Apoi se sinucise şi el cu aceeaşi armă. Atât de rapid se consumaseră cele două scene, încât ceilalţi martori, ca paralizaţi, nu putură interveni.

Ce a urmat nici nu mai are importanţă. În mai puţin de trei luni, toţi soldaţii din Divizia Sălbatică muriră, de ceea ce ulterior experţii militari şi cei din medicină aveau să-l numească simplu şi concis Sindromul D.S..

Don Pedro Aimar avea să devină cel de-al 48-lea Preşedinte al ţării. Dona Esmeralda imigră într-o ţară vecină, Vicepreşedintele Antonio Quiroga rămase o vreme tot Vicepreşedinte, până la noile alegeri anticipate, când se hotărî să se retragă din viaţa politică.

Numele de Divizia Sălbatică îl poartă cel mai renumit corp de armată din ţară, cel care asigură şi garda Preşedintelui.

Dar timpul legendelor abia a început. Iar chipul luminos al Sergentului a început să fie imprimat şi pe tricourile tinerilor din diverse ţări, fiind aproape la fel de popular ca cel al lui Che Guevara.

Don Pedro Aimar a început să aibă şi el coşmaruri.

I se pare mereu că peste trupul său trec, în pas de defilare, toţi cei din Divizia Sălbatică.

Îl doare tot corpul, are frisoane, febră, a devenit suspicios, se întreabă mereu dacă nu cumva i-a turnat cineva într-o ceaşcă blestematul şi liniştitorul leac contra fricii.

De vreo două săptămâni s-a mai liniştit. Visează doar termite. Atâta doar că şi termitele trec peste trupul lui în pas de defilare.

Acum Provincia de Sud-Est e gata de revoltă.

Lucian Strochi