Puţine oraşe au străzi asemănătoare cu cele din oraşul nostru; parcă ar fi fost construit în grabă, pe valurile unei mări. Acum valuri de pământ. Aşa încât străzile coboară şi urcă, urcă şi coboară, spre bucuria copiilor, iarna, când fiecare stradă devine un derdeluş şi spre disperarea şoferilor, tot iarna, când nici lanţurile puse simetric, egal, în raze, roţilor, nu te mai ajută.

Fantezia celor care botează străzile pare inepuizabilă. Numai de când mă ştiu, strada noastră s-a numit, pe rând, Avântului (îţi trebuia un avânt serios să poţi urca strada), apoi Muncii (fără comentarii – dictatura proletariatului), apoi Vântului (cineva găsise probabil pe vreo hartă veche numele mai vechi al străzii, numai că „a” iniţial fusese şters), apoi Ecoului (avea oarecari legături cu… vântul), în fine, pentru că era sinuoasă şi locuiau pe ea mulţi intelectuali, i-au spus, ironic sau nu,  strada Circumvoluţiunii.

Strada avea zece case în care locuiau două familii de profesori, un avocat singur, o familie de medici, el stomatolog, ea generalistă, o familie de ingineri (soţia avea numai o şcoală tehnică) şi o familie de economişti. Mai eram şi noi, deci şapte familii de intelectuali, ceea ce era foarte mult pentru un oraş în care intelectualii nu depăşeau zece la sută din total, medie normală pentru un oraş. Pe strada noastră mai locuiau o funcţionară la bancă, necăsătorită, o pensionară singură  (e un fel de a spune, avea o duzină de pisici care, noaptea cel puţin, animau atmosfera prin sunete înalte, adesea melancolice) şi un bărbat despre care nimeni nu ştia prea multe; părea etern, fără vreo vârstă anume şi era cel mai vechi locuitor din zonă.

Strada era pietruită cu granit, aşezat în formă de arce romane şi, uneori, după ploaie, atunci când soarele apărea în asfinţit, părea un uriaş balaur cu solzii de argint şi de aur.

Acum câţiva ani cineva a închis jumătate din stradă cu un gard de sârmă. Peste puţin timp strada a fost închisă cu un zid de cărămidă, strada devenind o fundătură. Nu se ştie când, la intrarea pe stradă a fost pus semnul de trecere interzisă pentru maşini, strada devenind de atunci, cu adevărat, o stradă liniştită.

În timp am observat unele lucruri ciudate. Poate că ele existau de multă vreme şi noi le observam doar acum, pe rând, ca pe nişte bizarerii. Am avut o aniversare şi tata a venit acasă cu un aparat performant, să ne facă poze, poze-portret. N-a ieşit nimic: toate pozele s-au voalat. Nimeni n-a putut să dea o altă explicaţie decât aceea că aparatul era probabil defect.

Televizorul avea mereu purici şi era aproape imposibil să urmărim o emisiune, chiar dacă ne-am pus cablu. Explicaţia: semnalul era prea puternic, sau dimpotrivă, era ecranat de măgura din dreapta, undele de televiziune se propagă drept, altfel decât undele radio.

Nici aparatele de radio nu mergeau bine în zonă. Parcă ar fi fost bruiate: fluierături, semnale ciudate, de parcă cineva comunica cu noi prin semnale morse. În câteva rânduri ne-am curentat, dar explicaţia a fost că există multă electricitate electrostatică în atmosferă.

Se vorbea chiar de o mică anomalie magnetică, poate că pe aici ieşea o vână dintr-un minereu de fier, calcarele erau roşii, se pare că se descoperise şi ceva magnetită.

S-a crezut că e vorba de un tunel energetic, care avea un terminal chiar pe strada noastră. Evident, nu puteai spune aşa ceva celorlalţi, te-ar fi privit ciudat, ar fi râs chiar de tine.

Oricum, atunci când eram pe stradă, când treceam pe lângă casele vecinilor, avea senzaţia că pot descifra cu uşurinţă gândurile lor, cele mai intime, cele mai ascunse.

Îmi spuneam că, dacă eu pot citi gândurile celorlalţi, aşa, ca dintr-o carte deschisă, şi ei, la rândul lor, puteau face acelaşi lucru cu gândurile mele, ceea ce nu îmi convenea deloc, deşi erau gânduri curate, senine, înalte, ale unui adolescent oarecare şi nu gândurile unui sabotor, ale unui conspirator.

În rare momente, de lună plină, oricum noaptea, aveam impresia că şi casele deveneau străvezii, uşor fosforescente, că se manifesta fenomenul de transparenţă, pe care îl folosesc copiii, atunci când pictează ceea ce ştiu, nu ceea ce văd, mâncarea nedigerată din stomacul cuiva, de exemplu.

Nu era vorba de imagini clare, păreau radiografii de proastă calitate, lăptoase, ceţoase, oamenii se distingeau cu greu, ca pete întunecate.

Nu discutam cu nimeni aceste probleme, din cel puţin două motive: în primul rând vroiam să cred că numai eu descopeream  aceste lucruri, datorită unei sensibilităţi excepţionale, aşa cum aş fi văzut infraroşiile şi ultravioletele, sau aş fi auzit infrasunetele sau ultrasunetele; în al doilea rând, n-aş fi vrut ca, în cazul în care numai eu aş fi observat aceste lucruri, să fiu considerat un ciudat, ca să nu spun mai mult.

Eram din ce în ce mai convins că strada noastră era numai aparent una liniştită, că era, nu ştiu din ce motive, o stradă paranormală, o stradă în care se petreceau lucruri stranii, neobişnuite, chiar dacă nu puteai valorifica în vreun fel aceste lucruri extraordinare.

Am început să caut prin cărţi date care să explice într-un fel anomaliile, să le găsesc o explicaţie cât de cât ştiinţifică  (sau de origine divină, religioasă sau extraterestră).

N-am găsit mai nimic. Bănuiam că e vorba de energii, de raze, de unde, de electricitate, de radiaţii, de magnetism, de o anume configuraţie a solului, de o compoziţie neobişnuită a rocilor.

Oricum, câteva concluzii se impuneau: ceea ce se petrecea nu era rodul unor acţiuni umane coerente şi conştiente şi, poate la fel de important, se părea că omul nu are niciun  amestec în această chestiune.

M-am hotărât să mă ocup cât mai serios de problemă. Planul era destul de simplu: să adun cât mai multe date, care să confirme sau nu statutul de anomalie al zonei; să încerc, pe baza datelor, să-mi dau seama despre ce formă de energie este vorba; să fac ulterior o comunicare bine documentată celor care s-ar fi putut pronunţa   într-un fel sau altul.

Trebuia însă să comunic cu vecinii şi, începând din acea zi, atitudinea mea faţă de vecini s-a schimbat radical.

Am devenit mult mai prietenos, mai respectuos, mai vesel, mai comunicativ. Prima mea victimă a fost pensionara cu duzina ei de pisici. (Brusc, am făcut o pasiune pentru pisici. Am făcut rost de un pui de pisică jigărit şi m-am dus la bătrână, sub pretextul că vreau să învăţ cum să-l cresc corect).

Bătrâna mi-a relatat şi ea câteva lucruri interesante, mai ales cele legate de comportamentul pisicilor: „…am mai avut pisici la viaţa mea, toată viaţa am avut pisici, dar mai nebune ca astea n-am întâlnit. Să-ţi spun ceva: stau liniştite, torc chiar, şi dintr-o dată se reped înspăimântate sub pat sau sub mese, de parcă ar presimţi un cutremur sau o mare primejdie. Uneori devin melancolice, resemnate, nu mănâncă nimic o zi sau două după care, mănâncă până nu mai pot, de parcă ar vrea să-şi facă provizii. Şi… nu se mai drăgostesc, nu le mai văd mieunând prin copaci, pe acoperişuri. De altfel, de mai bine de un an nici una nu a mai fătat. E drept că sunt cam bătrâne, dar oricum…”

M-am apropiat apoi de avocat: era un tip jovial, cu o foarte bună părere despre competenţele şi performanţele lui (profesionale, dar şi din alte domenii), care mi-a spus câte în lună şi în stele, dar prea puţine lucruri despre problema care mă interesa de fapt. Simţeam că evită un asemenea subiect, că, fără vreun motiv clar, nu vrea să se implice, nici măcar la nivel de discuţie. Am înţeles însă că, deşi vecinii sunt admirabili şi nu are ce să le reproşeze, ar vrea să se mute, am îmbătrânit şi am găsit ceva interesant, mult mai aproape de Tribunal. (S-a şi mutat, în primăvară, într-o după amiază, discret, ca şi cum s-ar fi simţit vinovat de ceva).

Am ajutat-o pe soţia inginerului în câteva rânduri la cumpărături. Era extrem de firavă, făcea cumpărături multe, prea multe şi prea grele pentru constituţia ei: ducea câte trei sacoşe în fiecare mână, cântărind împreună aproape treizeci de kilograme. Ce Dumnezeu putea să cumpere, nu ştiu. Avea maşină, dar o parcau în scuar, jos, la baza străzii.

De obicei eram şi eu pe acolo, era un loc unde îmi plăcea să citesc, câteva băncuţe cu stinghii pentru spate, câţiva pini care te apărau de dogoare, câteva tufe care te apărau de eventuale indiscreţii şi ocheade. Maşini puţine, trecători la fel, exact atâţia cât să nu te simţi chiar singur.

Mara venea cu maşina ei roşie, ajunsesem să-i recunosc după sunete motorul, parca elegant, aproape pedant, apoi începea să descarce din portbagaj sacoşele de plastic sau de rafie: una, două, trei… şase. Niciodată mai mult, niciodată mai puţin.

Ridica apoi mutriţa ei deznădăjduită, căutând parcă inconştient un sprijin, mă zărea greu, era mioapă, mă zărea într-un târziu, chipul i se lumina, eu mă ofeream s-o ajut, ea se roşea puţin, mă simt prost, de fiecare dată mă ajuţi, îmi spun mereu să cumpăr mai puţine lucruri, ca să nu fiu nevoită…, dar mereu găsesc, în ultima clipă, ceva interesant, nu mă pot hotărî să renunţ, parcă am fi o familie numeroasă, mă gândesc la cei care au o droaie de copii, ei cum se descurcă, vorbea continuu şi asta îi tăia suflul, când ajungea la uşa de la intrare trebuia să se oprească, să tragă puternic aer în piept, o dată, de două ori, de trei ori, deschidea cu abilitate uşa cu cheia şi mă invita înăuntru. Mă poftea la un sirop de brad, îmi mai spunea câteva lucruri neutre, apoi eu mă scuzam politicos, mai am mult de citit, ea înclina din cap cu respect, aşa e, e mult de citit, plecam fără să aflu mare lucru, nu, ei nu i se părea nimic neobişnuit, era fericită, trăia o permanentă stare de îndrăgostire.

Medicul stomatolog se plângea de desele întreruperi de curent, explicabile totuşi după părerea sa, sus în deal cineva are un gater şi atunci când îl pune în funcţiune mai cade curentul, i se părea neobişnuit faptul că instrumentalul se magnetiza foarte uşor, nu mai sunt lucruri de calitate ca pe vremuri, înainte puneau mai mult crom, dar cromul e foarte scump, radiografiile ieşeau şi ele în multe rânduri proaste, noroc că am ochiul format, filmele sunt din ce în ce mai proaste, chiar dacă sunt de import, astăzi nimic nu se face ca lumea, orice s-ar spune.

Soţia lui era mai calmă, constata totuşi apariţia unor boli destul de rare, se vede că avem imunitatea din ce în ce mai scăzută, stresul e de vină, suntem încărcaţi cu prea multă energie negativă, era adepta medicinii clasice, refuza medicina naturistă şi pe cea homeopată, simple mofturi, efectul placebo, medicamentele sintetice sunt mult mai puternice decât cele pe bază de plante, nu se pot compara, e drept că au şi efecte secundare, dar efectele secundare provin şi din faptul că sunt atât de puternice, mi se pare că, în unele cazuri, am observat şi eu că unele persoane au o aură, un m-am gândit că sunt vecinii mei, pentru mine toţi sunt pacienţi, s-ar putea să fie ceva, trebuie văzut dacă nu cumva e vorba de vreun stâlp de înaltă tensiune sau de telefonie mobilă sau un transformator, oricum voi fi şi eu mai atentă în viitor.

Familia de economişti era mult mai interesată de preţurile terenurilor şi ale imobilelor din zonă, dacă, într-adevăr, e vorba de ceva neobişnuit,    s-ar putea ca preţul terenului să crească mult sau, dimpotrivă, să scadă, ar putea fi un punct de atracţie, aşa cum sunt fantomele pentru castelele scoţiene, am observat şi noi unele anomalii, dar cred că percepţia unui om poate fi alterată de foarte mulţi factori, am văzut şi eu casele transparente, am auzit şi unele voci, dar, drept să spun, am crezut că totul se datorează unui exces de alcool, am fost la o aniversare şi am băut cam mult, de altfel imaginea părea să se dubleze şi să se clatine, mi-a fost ruşine să recunosc asta, nu mi se mai întâmplase vreodată ceva asemănător, nu, nu cred că e vorba de ceva paranormal, e o modă acum cu lucrurile astea, mărturisesc că nici nu mă pricep, nici nu mă interesează prea mult, atâta timp cât nu mă deranjează direct.

Doamna profesoară de biologie, Adela, credea că e vorba de altceva: acum primim prea multe informaţii prin vizual, ne folosim mult mai puţin de celelalte simţuri, văzul e suprasolicitat şi e firesc să apară şi unele deviaţii, halucinaţii, percepţii false. În plus, suportăm mult prea mult agresivitatea filmelor şi a jurnalelor de actualităţi care ne prezintă zilnic scene şocante. Creierul se apără şi el cum poate, rupe sau derulează înapoi filmul, aşa, ca într-un  vis în plină zi.

Locuiam pe o stradă liniştită. Poate şi pentru că nu erau copii mici. Curios sau nu, eu eram cel mai tânăr membru al coloniei şi trecusem deja de vârsta copilăriei. Nu se auzeau ţipete, chemările disperate ale mamelor, plânsete.

Nimic din toate acestea. Eram un cartier respectabil, probabil invidiat de mult pentru liniştea şi izolarea pe care reuşisem să ne-o păstrăm fără ostentaţie, dar real.

De la o vreme au început însă certurile. Mai întâi între membrii de familie, între soţi îndeosebi, apoi chiar între vecini. Ceea ce părea de neconceput doar cu câteva luni în urmă,  acum devenea un fapt banal. La început era parcă zgomotul unor petreceri, apoi, tot mai frecvent, se auzeau voci rostite şi chiar ţipete.

Accidentul a reuşit să ne scoată pe toţi din letargie.

Cealaltă familie de profesori, el – de matematici, ea – de fizică, destul de retraşi, nimeni nu reuşise să intre în contact real cu ei, nici măcar eu, fu găsită moartă, fuseseră intoxicaţi cu monoxid de carbon.

Deşi nimeni nu putu să dea prea multe relaţii, nu ştiam nici măcar unde predau cei doi, moartea lor ne-a impresionat pe toţi.

Parcă ne-am fi trezit dintr-un vis. Ne priveam cu uimire, abia atunci recunoscându-ne. A fost ceva vânzoleală, au venit rudele celor doi, am participat şi noi la înmormântare.

M-am întors târziu acasă şi am observat că acum casele nu mai erau străvezii, totul devenise opac, ca într-o ceaţă groasă. Un echilibru nevăzut se rupsese. Strada care ne apărase atâta timp, acum ne respingea.

Apoi a venit şi mutarea noastră. Tata îşi găsise un alt serviciu, am găsit o locuinţă cu o cameră în plus la bloc, am încărcat totul într-un camion care a făcut totuşi două drumuri. Nimeni nu a venit să-şi ia rămas bun. Lucrul m-a mirat, credeam că ne bucurăm de simpatia vecinilor, dar se vede treaba că acum fiecare nu mai avea timp decât pentru sine.

Funcţionara de la bancă s-a căsătorit şi şi-a urmat soţul în alt cartier, familia de ingineri a plecat la lucru în Italia, el era constructor şi şi-a găsit uşor de lucru, iar nevastă-sa o făcea pe menajera la două-trei familii de italieni mai bogate, cealaltă familie de profesori s-a mutat la ţară, destul de aproape de oraş şi şi-au deschis o microfermă, familia de medici s-a privatizat şi au cumpărat şi casa funcţionarei de la bancă, el deschizându-şi un cabinet, pensionara a murit şi ea, în anul următor, în noiembrie.

Nu ştiam mai nimic despre economişti şi mai ales de bărbatul fără vârstă.  L-am întâlnit într-una din zile pe stradă, dând nas în nas. Abia atunci am văzut că avea ochii verzi, nasul ascuţit şi că semăna bine cu un diavol. Nu era desigur un diavol, dar semăna foarte bine cu un diavol    dintr-o gravură germană din Evul Mediu.

Am auzit, acum vreo două zile că strada noastră liniştită avea să trăiască o ultimă şi zgomotoasă aventură. Avea să fie demolată, pentru a face loc unei bretele pentru un drum european. Desigur era destul de lucru, totul avea să fie nivelat, buldozerele aveau să-şi facă treaba. M-am hotărât să mai trec odată pe stradă, cât mai era întreagă. În fond, cu ea îmi petrecusem câţiva ani din viaţă, acolo se întâmplase ceva misterios, sunt şi acum convins de acest lucru, strada ne protejase un timp.

Apoi, poate tot din vina noastră, din nepăsare, din prea multele probleme pe care fiecare dintre noi le-a avut, strada s-a simţit părăsită şi nu ne-a mai iubit şi protejat.

Şi, în mai puţin de doi ani de zile, totul s-a frânt, iar oamenii s-au risipit, iar casele au dispărut, ca şi cum n-ar fi fost. Acum, singurul lucru care îmi mai aduce aminte de strada noastră liniştită e semnul de circulaţie ce ne avertizează că trecerea este oprită.

Uneori, seara, când închid ochii înainte de a adormi, revăd casele de pe strada noastră: străvezii, tremurânde, aducând bine cu un aisberg. Mai aud şi acum frânturi de conversaţii, şoapte, voci răstite, intimităţi sau vorbe banale, comune. Adorm şi cred că sunt pe autostradă. Drumul e drept, apoi e o ieşire spre dreapta care mă aduce în oraş.

Merg din ce în ce mai repede, am senzaţia, apoi certitudinea că alerg în cerc, că bucla s-a strâns mult, îmi mai aduc aminte că am locuit pe strada Circumvoluţiunii şi mă liniştesc.

Ajung în sfârşit în oraş şi realizez că am mers în spirală.

Îmi mai spun: la urma urmelor, orice drum trebuie să ducă undeva.

Lucian Strochi