Deschise, încet, cu frică parcă, ochii. Avea să fie o zi frumoasă. Nu trebuia să se mai uite pentru asta pe fereastră, nici să asculte buletinul meteorologic. Pur şi simplu ştia. Ridică uşor, aproape ca un tremurat, din umeri. Se scuză, răspunzând în şoaptă unui interlocutor nevăzut: „Dacă am văzut atâtea  dimineţi!?!”

Şi nopţi văzuse destule. Şi mai ales zile văzuse. E un mare păcat să spui că te-ai săturat de viaţă, un păcat aproape la fel de mare ca sinuciderea. Putea spune altceva: era mulţumită de cât trăise.

Nu-şi mai amintea mare lucru despre copilărie. „Seamănă aşa cu o ceaţă. Mi se pare că sunt un copac înalt, într-o zi de toamnă, în ceaţă. Nu-mi văd toată tulpina, nici iarba, nici rădăcinile. Le simt numai; slab, dar le simt. Aşa mă visez întotdeauna, când mă visez: un copac înalt şi rămuros, un stejar, un nuc, un fag, care nu-şi mai vede toată tulpina şi-şi simte amorţite rădăcinile.”

Se vedea mereu la fel, un copil de vreo opt ani, îmbrăcată într-o rochiţă de catifea vişinie, cu o dantelă albă în jurul gâtului. Poate nu avea nici atât, de fapt nu-şi amintea nici asta, avea o poză la care ţinea mult, în poză era o fetiţă îmbrăcată într-o rochiţă de catifea maronie, bănuia doar că e roşie, cu dantelă.

Nu ştia dacă e ea, mai de grabă era vreo nepoată după vară sau poate chiar o verişoară de o vârstă mai mică, îi era ruşine să spună că nu-şi mai amintea absolut nimic despre copilărie, nu-şi amintea mare lucru nici despre părinţi, despre tatăl ei îşi aducea aminte doar că purta mustaţă şi că avea strungăreaţă şi asta pentru că era un om vesel, o lua în braţe mereu şi o săruta şi atunci ea încerca să se ferească de mustaţa lui aspră, tuşinată şi atunci mustaţa o zgâria şi tatăl râdea fericit când o vedea supărată, gata să plângă.

Despre mamă îşi mai amintea că avea ochi negri, mari şi trişti, cu cearcăne şi un păr bogat, negru. Atât de bogat era părul, că părea mai mică decât era de fapt. Mama murise prima, de o boală de piept, se stinsese uşor, fără să tuşească măcar, atâta doar că pielea ei devenea pe zi ce trecea mai sidefie, căpătând o strălucire stranie, uşor fosforescentă, încât când era în sicriu, vecinele murmuraseră, impresionate de frumuseţea ei nepământeană, speriate: „Parcă ar fi  o sfântă.”

Nu mai ştia nimic de la înmormântare, poate că nici nu o lăsaseră să vadă înmormântarea, prin preajma locului copii nu erau lăsaţi să vină la înmormântări, să nu se obişnuiască cu moartea şi apoi ce să vadă un copil la înmormântare, oamenii mari mai plângeau şi nu e  bine ca un copil să vadă un om mare plângând.

Nu-şi amintea nici de înmormântarea tatălui, venise destul de repede după cea a mamei, la mai puţin de un an, mama murise primăvara, iar el, târziu, în toamnă, în noiembrie, înainte de prima zăpadă, nu ştia de ce suferise, era un om mândru, n-a plâns, n-a suspinat, n-a gemut niciodată, nici măcar la moartea soţiei, se făcea tot mai galben, pielea lui semăna acum cu o felie de cozonac simplu, fără umplutură, atât de galben, încât culoarea ajunsese să se ascundă până şi în albul ochilor.

Pielea lui părea uscată, tăbăcită, acoperită parcă de un praf de sulf. Se uscase, nu mai semăna cu el, tot vecinele şopteau ceva, nu auzise prea bine ce, racu’ sau dracu’ sau cam aşa ceva.

S-a despărţit fără prea mari regrete de casa lor, era de fapt o locuinţă de serviciu, cu două camere ce treceau una în alta, cu pivniţă, dar fără bucătărie şi baie, o casă veche, de cărămidă şi piatră, cu un miros puternic de igrasie, pe care l-a simţit în nări totdeauna, chiar şi atunci când, extrem de rar,  se dădea cu parfum.

A fost mutată la un internat mixt, fetele erau despărţite de băieţi doar printr-un perete extrem de subţire, practic un carton uriaş despărţea coridorul cel mare în două: în stânga erau fetele, în dreapta băieţii.

Altfel erau două intrări separate în clădire şi două curţi care dădeau fiecare într-o altă stradă.

Acolo i s-a petrecut ceva despre care îşi amintea extrem de vag, poate şi pentru că trecuse atâta vreme sau poate că pur şi simplu nu vroia să-şi amintească de seara sau noaptea aceea. Se dusese la toaletă, când cineva i-a prins gura cu mâna, să nu strige şi a săltat-o de la pământ, de parcă ar fi fost o păpuşă de cârpă.

S-a trezit apoi  trântită pe nişte saci de făină sau plini cu un praf alb, poate ciment,  nu-şi mai amintea, mirosind a rânced şi a igrasie, ah, mirosul de igrasie pe care îl simţea ori de câte ori trecea printr-o emoţie puternică.

Era atât de uimită, încât, chiar dacă nu ar fi avut gura astupată cu mâna unsuroasă, mirosind a motorină, n-ar fi strigat, îşi amintea acum: cel care o trântise era fochistul cel nou, un flăcăiandru, nu avea prea multă şcoală, era cam greu de cap, tăcut, i se spunea chiar Mutu şi atunci când el se auzea strigat dădea din cap, rânjind mulţumit, adică da, da, el era Mutu; o monzolise, o îmbăloşase cu un fel de sărut, o dezgolise pe piept, o zgâriase pe mâini, pe picioare, până când îi dăduse sângele, apoi simţi o durere ciudată, între coapse, şi un lichid lipicios se prelinse pe picioare. Mutu mormăia mulţumit, apoi gâfâise, era parcă şi el speriat, îi mai şopti: să nu spui nimănui că… şi făcuse hotărât, sălbatic, un gest cu dosul palmei pe gât, apoi se grăbi să dispară.

Nu spusese nimic nimănui, nici nu ştia ce trebuia să spună, nu înţelesese nimic din ce se petrecuse atunci între sacii de făină sau de ciment alb, pe jumătate mucegăiţi, nu era atât înspăimântată, cât uimită, i se rupsese doar un ciorap, purta ciorapi groşi, mercelizaţi, s-a dus la locul ei în internat şi a stat cuminte până a doua zi dimineaţă, când s-a spălat bine, bine de tot, simţea că făcuse ceva rău, ce anume nu putea să spună, se simţea vinovată, dar apoi totul a trecut, nu era decât  un vis urât.

Pe Mutu nu l-a mai văzut, s-a mutat curând la o altă centrală, dacă ar fi rămas, i-ar fi fost mai greu, i-ar fi amintit ce se petrecuse sau poate că ar mai fi încercat să-i facă încă o dată ce făcuse sau încercase atunci.

Mai târziu, când a început să audă despre asemenea întâmplări de la fetele mai mari, şi-a dat seama că fusese violată sau că avusese o tentativă de viol, nu a ştiut niciodată dacă mai era fată sau dacă devenise în acea seară femeie, gândul i se părea nedrept şi absurd,   n-a ştiut niciodată adevărul, pentru că nu a mai lăsat niciodată niciun bărbat să se apropie de ea. Credea că în acea clipă avea să vomite, să se dea de gol, ducea cu ea o taină grea ca un blestem.

Nu era foarte deşteaptă, dar avea o memorie bună şi era foarte atentă în clasă, aşa că a terminat cu bine şcoala, apoi a fost angajată pe la diverse case, îi plăceau copiii instinctiv şi copiii o plăceau, chiar dacă la început i se urcau în cap, o vedeau blândă şi supusă, dar până la urmă cedau ei, pentru că ea nu opunea nicio rezistenţă, aşa cum nu opune rezistenţă o umbră.

A ajuns până la urmă Mătuşa, avea grijă de plozii verişoarelor şi ai verişorilor, care o exploatau cu neruşinare, îi dădeau, e drept, casă şi masă, dar casa însemna un pat, undeva, într-un cotlon, sub o scară, pe un coridor sau la mansardă, iar masa însemna o bucată de pâine, un ceai fierbinte, puţin îndulcit, ceva gem dimineaţa, o supă chioară la prânz şi un sos nedefinit, o tocăniţă de cartofi în care, de două ori pe săptămână, găsea şi câteva firicele de carne, de obicei de vită. Seara nu mânca aproape nimic, asta şi din vina ei, nu vroia să mănânce nimic, nu e bine să te culci cu stomacul plin, ceilalţi încuviinţau, da, aşa e, dar se întreceau să înfulece cât mai mult, de parcă ar fi venit sfârşitul lumii.

Se mulţumea cu puţin, haine primea de la rude, de la verişoare, erau purtate, dar nu erau rupte, avea grijă de casă, de copii, gătea, spăla rufe, călca, ducea gunoiul, făcea cumpărături.

Nu se revoltase niciodată, nu ridicase vreodată tonul, nu se supărase, aşa încât, până la urmă, fu înconjurată de toţi cu un soi de respect, aşa cum se bucură de respect o călugăriţă. când copiii creşteau şi plecau la studii, în alte oraşe, mai mari, ea se muta la o altă familie, cu copii mai mici, de şcoală. Mutarea nu o mira, era aşteptată doar de ceilalţi, cine nu şi-ar dori o femeie tăcută, care se mulţumeşte cu atât de puţin, care nu e hoaţă, care e atât de pricepută şi le e şi un fel de rudă?

Nimeni nu mai ştia cum o cheamă, toţi îi spuneau acum Tuşa, de la Mătuşa, ea zâmbea uşor, ori de câte ori era strigată, nu-şi permitea gesturi de tandreţe, doar de vreo două ori şi-a permis să mângâie pe creştet un copil şi şi atunci s-a simţit ruşinată.

Timpul trecea pe lângă ea, fără s-o atingă, fără să lase vreo urmă pe trupul şi pe chipul ei şi copiii pe care îi îngrijise ea cândva deveneau brusc taţi şi apoi, parcă la fel de brusc, bunici şi chiar mureau din când în când, aşa că, la un moment dat, nimeni nu părea să mai ştie cine era, de unde venise, dacă erau sau nu rude şi, mai ales, ce vârstă avea. Actele i se pierduseră la ultimul război,   într-un fel de refugiu, cineva îi completase alte documente, scrisese ce vroise sau ce crezuse el acolo, cu siguranţă că nu avea vârsta din buletin, la vot nu s-a dus niciodată, nu avea nicio pensie, pentru că nimeni nu se gândise la asta, ce să facă Tuşa cu banii, avea ce îi trebuie şi părea foarte mulţumită.

Devenise de neînlocuit, nu era iubită, dar păreau că nu se pot descurca fără ea, ştia mai bine decât oricine rosturile casei, nu comenta niciodată nimic, răspundea aproape în şoaptă când era întrebată.

Un singur lucru îi rămăsese de când era elevă: atunci când răspundea ceva cuiva, poziţia ei devenea instinctiv dreaptă, politicoasă, dar fermă, îşi aranja rochia la spate cu un gest uşor nervos şi ea privea omul drept în faţă, mai exact în ochi, ca şi cum ar fi vrut să se asigure că cel care o întrebase îi înţelesese exact răspunsul.

Primarul urbei s-a gândit că ar fi bine, pentru imaginea lui în primul rând, peste trei luni veneau alegerile, să-i premieze pe toţi cetăţenii de peste optzeci de ani din oraş şi atunci a fost şi ea invitată, semn că totuşi se afla înregistrată  la Evidenţa Populaţiei.

Stăpânii casei, nepoţi de-al doilea, şi ei oameni de-acum în vârstă, dar, oricum, sub barem, o sfătuiră să accepte invitaţia, ba chiar, lucru total neobişnuit, îi cumpărară o rochie nouă.

Era prima rochie din viaţa ei, nu o încercă totuşi nicio emoţie, constată doar acest lucru, îşi găsise o poşetă veche de trei decenii, dar care, nefiind purtată, părea aproape nouă şi o luă încet spre sala unde trebuia să se întâlnească cu primarul şi cu ceilalţi sărbătoriţi.

Pătrunse în sală. Nu erau prea mulţi octogenari, vreo douăzeci, dintre care şi două perechi, două familii adică, trei persoane de nouăzeci de ani şi peste şi doar ea care reuşise să treacă de sută.

Afla asta dintr-un discurs destul de încâlcit al Primarului care, transpirat, cu ochii alunecându-i mereu în jur, încercând să primească de la cineva de la organizare asigurarea că totul e bine, că au sosit şi diplomele şi cadourile şi televiziunea, se emoţionă totuşi sincer, aproape fără motiv şi începu să se bâlbâie.

Spre surpriza ei, fu căutată imediat după discursul Primarului de două reporteriţe de la televiziunea locală, care îi puseseră imediat întrebări, legate, bineînţeles, de vârstă, de fosta ei profesie, aici ezită şi răspunse uşor amuzată… casnică, apoi se corectă, … adică mătuşă, nesinchisindu-se dacă a înţeles-o sau nu cineva.

Răspunse că s-a născut exact la 1 martie 1899, asta mai ţinea minte, văzuse scris, cu un scris caligrafic, cu cerneală neagră pe fostele acte, cele dispărute, ceea ce născu imediat un murmur de admiraţie: „nu se poate, înseamnă că aţi prins trei secole”, nu se gândise niciodată la asta, da, avea 102 ani şi intrase în al… treilea secol de viaţă, „extraordinar, credem că e un caz unic, trebuie să facem cu dumneavoastră o emisiune specială”, atunci ea ridică obosită mâna, abia acum îşi văzu pielea de pe braţ atârnându-i, nu, nu trebuie, sunt atâţia oameni tineri, interesanţi, oameni politici, sportivi, artişti, ce vă spun eu, nici nu ştiu cum am ajuns să trăiesc atât de mult, vocea ei era aproape rugătoare, îşi cerea parcă scuze că trăia de atâta timp, iată prinsese trei secole, cum de nu se gândise la asta.

Aşteptă politicoasă să se servească tortul, refuză şampania, nu am băut niciodată şampanie, nu-mi place niciun  fel de băutură,      n-am băut în viaţa mea decât apă, primi o felie de tort, de ciocolată cu frişcă, îl mâncă în tăcere, plimbând linguriţa pe farfurioară, ca şi cum ar fi vrut să o cureţe de frişcă, nu-i plăcea tortul, i se părea prea dulce, fără vreun alt gust, ar fi preferat un măr sau un fruct zemos, o pară ar fi fost cel mai bine, nu mai avea demult dinţi şi nu avea nici proteză, dar gingiile se întăriseră atât de mult, încât se descurca destul de bine cu mâncarea, ca şi cum ar fi avut placă, mulţumi cuiva, unei fete de la organizare, erau toate îmbrăcate într-o uniformă albastră, nouă, o culoare plăcută şi se îndreptă spre casă.

Pe drum fu cuprinsă de remuşcări, punându-şi întrebări pe care nu şi le pusese, poate din lipsă de curaj, poate pentru că nu se gândise la asta, niciodată: Pentru ce trăise atâta? E drept, se simţise utilă, dar parcă avea sentimentul că ea trăise prea mult, în detrimentul altcuiva, care ar fi meritat să trăiască el sau ea mai mult. Şi apoi, ce făcuse ea o viaţă întreagă? Nu-şi ridicase o casă, nu sădise un pom, nu făcuse un copil. Pur şi simplu trăise. Dar de ce? Nu lăsase nicio urmă. Ca şi cum n-ar fi fost. Ca şi cum ar fi fost doar o umbră.

Ciudat, de parcă s-ar fi simţit vinovaţi pentru toată viaţa ei irosită sau dăruită altora, stăpânii îi pregătiră şi ei un tort-surpriză. Un tort minuscul, doar pentru ea, atât de mic, încât să încapă pe el doar cifra 101, cifra de pe buletin şi două lumânări mici şi albe.

Se culcă aproape de ora 11, lucru neobişnuit pentru ea (de ani de zile se culca exact la zece).

Nu se mai sculă a doua zi. Când o găsiră în pat, întinsă aşa cum dorm în morminte de piatră sfinţii, împăraţii şi papii, părea că doarme, cu obrazul frumos, destins, aproape neridat, cu părul atât de alb, că părea atins de o umbră de albastru, cu un zâmbet discret, cu braţele pe piept, ca într-o rugăciune..

Nu lăsa în urmă nimic, nicio avere. Lucrurile ei intrau foarte bine într-un mic geamantan.

Fu înmormântată la cimitirul cel nou, din deal.

Un singur lucru ciudat se mai întâmplă.

Atunci când s-a pus problema să-i scrie numele pe cruce, copiii s-au împotrivit: „Cum o să-i scrieţi pe cruce şi pe mormânt Lidia şi nu mai ştiu cum?!? Pe ea o cheamă Tuşa. Aşa o ştiu toţi.”

Şi, pe un petec de marmură, nu mai mare cât o batistă, stă scris în cimitirul de pe deal:

Tuşa

2001. 1899 – d. 2001.

Dar cei care trec pe lângă mormânt, dau din cap, siguri că undeva, printre cifre, s-a strecurat o greşeală.

 

Lucian Strochi