Era sora mai mare şi nimeni nu putea să conteste acest lucru. Nici trecerea timpului, nici moartea părinţilor, nici măritişul surorii mai mici, nici apariţia celor doi copii ai acesteia, nimic din toate acestea nu schimbaseră ierarhia, dimpotrivă, o accentuase.

Plecase la oraş la studii, terminase cu bine liceul, apoi, fără vreun efort vizibil, facultatea şi acum se întorcea, pentru două săptămâni acasă, la casa părintească, la sora mai mică adică, n-o deranja cu nimic, avea camera ei, cu mâncarea se descurca, mânca puţin şi din conserve, în fiecare zi ton în ulei de măsline şi carne de vită în aspic, ceva legume, câteva fructe, mere îndeosebi, rar câte o cană de lapte, pe care îl plătea, o vecină îi aducea în fiecare zi un litru de lapte proaspăt muls, îl plătea la început, paisprezece zile, paisprezece litri, costă atât, poftim banii, îşi dorea o independenţă totală, o dispreţuia profund pe soră-sa care se legase atât de tânără la gât cu doi copii, care îşi alesese drept bărbat un pădurar şi care cobora la oraş de trei sau patru ori pe an, se sălbăticise aproape, casă, masă, bărbat, copii, atât ştia, ăsta era universul ei, se şi îngrăşase, pretindea că o deformaseră sarcinile, dar asta e scuza tuturor femeilor neglijente.

Era tratată cu profund respect, când apărea dimineaţa se făcea linişte, se vorbea în şoaptă, până şi pădurarul se conformase acestui ritual, deşi era un om vesel şi cam gălăgios, în pădure nu prea vorbeşti şi atunci vorbesc mai mult când mă aflu între oameni, se scuza, adevărul că îi plăcea să mai tragă câte o ţuiculiţă la bufet, nu prea mult, se spăla apoi bine pe dinţi, animalele au simţuri agere, dacă bei, simt imediat alcoolul, se scuza că nu era ca ceilalţi, adică nu bea până să cadă sub masă, să-l aducă de subţiori alţii mai treji până acasă.

Copiii erau şi ei cuminţi, de parcă i-ar fi speriat cineva, să n-o supăraţi pe Doamna, Doamna şi nu Mătuşa, aşa ceruse să i se spună şi aşa i se şi spunea, mătuşa – ar fi însemnat că acceptă acest soi de mezalianţă şi nu era cazul, o priveau drept în ochi cu ochii lor nefiresc de rotunzi şi de albaştri, nepunându-i niciodată o întrebare, aşa cum fac mai toţi copiii.

Pădurarul avea şi el un frate, frate geamăn, dar care era total diferit de el: şchiop, cocoşat, mult mai mic de statură, era un mic monstru, o caricatură de drac sau de faun, pe care nu-l putea privi, simţea că dacă  l-ar privi nu şi-ar fi putut reprima repulsia care i s-ar fi citit pe faţă şi ea rămânea totuşi o persoană distinsă, n-o costa prea mult dacă era îngăduitoare, amabilă, politicoasă două săptămâni.

Se simţea ca într-o staţiune turistică, o staţiune având ca singură atracţie sportul.

N-o interesau găinile, cântatul cocoşilor, mulsul vacilor, guiţatul porcului, mirosul de balegă, de fân, scârţâitul roţilor de căruţă, praful, tot ce încântă pe snobii de la oraş, care vor să retrăiască, măcar pentru câteva zile, satul – aşa cum l-au perceput ei în copilăria lor descălţată – şi care se trădează doar pe la nunţi, când se înviorează brusc când aud sârba sau alte cântece şi dansuri populare, când picioarele lor se dezmeticesc brusc, devin nervoase, agile, freamătă viu pe caroiajul de gresie al ringului de dans, chiar dacă femeile înoată în rochii lungi, iar bărbaţii asudă stingheriţi în costume care nu-i cuprind niciodată şi care pe ei se mototolesc, oricât de bună şi de scumpă ar fi stofa din care sunt făcute, atunci ţăranii deveniţi orăşeni au un moment de magie, se simt  puternici, triumfători şi adevăraţii orăşeni zâmbesc galben, admirativ, invidioşi în fond pe vitalitatea aceea ţărănească, adormită, dar trezită acum.

În fond, într-o staţiune turistică cu profil sportiv lucrurile se petrec cam aşa: iarna, turiştii se cazează într-un hotel, apoi se grăbesc spre telecabina sau telescaunul care să-i ducă spre punctul de plecare, după care se avântă pe pârtii amenajate. Ajunşi jos, la poala muntelui, refac circuitul de câteva ori, până la epuizare, până când se opresc, din cauza întunericului sau din alte motive, telecabina şi telescaunul. Se întorc apoi mulţumiţi la hotel, inundă restaurantele cu gălăgia lor molipsitoare, mănâncă precum lăcustele, beau de sting şi a doua zi o iau de la capăt.

Cam aşa ceva încerca şi ea aici, cu câteva deosebiri esenţiale însă: venea vara, nu iarna şi înlocuia schiul cu înotul. Respecta însă circuitul.

Pleca din sat, se oprea într-un loc ferit, se dezbrăca, îşi punea hainele      într-un tub impermeabil, îşi lega tubul de mijloc, tubul era galben şi aducea de departe cu o geamandură şi intra în apă.

Lacul era imens, îi plăcea să înoate pe la mijlocul apei, acolo curenţii erau mai liniştiţi sau cel puţin credea ea acest lucru, înota economicos, bras, câţiva kilometri buni, nu avea ceas, dar se orienta după soare, înota câteva ore, ajungea într-un golf minuscul, ferit de turişti şi de priviri indiscrete, făcea plajă doar până când se usca complet, apoi se îmbrăca, ridica buza dealului şi cobora spre staţia de autobuz, aştepta acolo cam o jumătate de oră, apoi urca alături de săteni în autobuzul încăpător şi răcoros care, după un mers de aproape o jumătate de oră, o lăsa chiar în faţa casei.

Se simţea bine, în formă, toată ziua şi a doua zi lua totul de la capăt.

Nu mai ţinea minte cum descoperise acest circuit, dar era perfect,  nu o obosea prea mult, era singură, n-o deranja nimeni, nu trebuia să facă vreo conversaţie cu soră-sa sau cu progeniturile ei, nici cu ceilalţi călători în autobuz, îi ajungea gălăgia din timpul anului, ţipetele copiilor aflaţi în recreaţie, discuţiile din cancelarie despre zacuscă, murături, mâncare de regim cu colegele sau cele despre politică sau sport cu colegii.

Relaxându-şi trupul, îşi relaxa şi spiritul şi era aproape mulţumită, ea care era atât de pretenţioasă.

Rămăsese singură, deşi trecuse de treizeci de ani şi şansele ei de a se mai mărita scădeau vertiginos, respinsese aproape indignată avansurile unor colegi studenţi, îi simţea inferiori, neîngrijiţi, cu dantura îngălbenită de tutun, cu răsuflarea mirosind a alcool, nu întotdeauna de cea mai bună calitate, fără vreun ideal mai înalt, preocupaţi doar de ziua de azi, roşi de vicii, deocamdată mărunte, dar care se puteau croniciza pe parcurs.

N-o interesau cu atât mai mult colegii de catedră, de fapt nu prea aveai ce să alegi, bărbaţii se împărţeau în trei categorii extrem de distincte: cei în vârstă, aflaţi în pragul pensionării, preocupaţi doar de pensia viitoare, de medicamente compensate, de boli cronice, de nepoţi, mai rar de copii, cei de vârstă medie, preocupaţi doar de a mai găsi o posibilitate de câştig complementar, câteva ore suplimentare, vreo meditaţie, vreo jumătate de normă la o altă şcoală, eventual ceva comenzi de pe la vreo firmă, cei mai tineri încă bâjbâind, aflaţi la începutul meseriei, extremişti, acordând prea uşor note mici sau maxime, preocupaţi încă să se afirme, pregătind olimpiade, luptându-se să fie metodişti sau şefi de catedră.

Stătea deoparte de agitaţia celorlalţi, într-un colţ al mesei uriaşe din cancelarie, corecta mereu extemporale, teze, îşi completa planificările, planurile de lecţii, aproape nu vorbea, răspundea scurt, dar politicos, doar când era întrebată, nu era nici agreată, nici detestată, exact cum îi plăcea ei mai mult.

Apa o primi răcoroasă, totuşi acceptabilă. Un vânt uşor trezea pe faţa lacului solzi mărunţi, metalici, albaştri spre margini, galbeni, de aur greu, acolo unde bătea soarele.

Părea o zi binecuvântată, înota energic, primul sfert de oră îl înota aşa întotdeauna, să-şi încălzească muşchii, să-şi pună tot sângele în mişcare. Ajunse în mijlocul lacului, se simţea fericită, n-aş fi crezut că te simţi fericit atunci când nu te mai gândeşti la nimic, pe maluri se vedeau maşini şi oameni, uitase că era sâmbătă, era în concediu şi pierduse şirul zilelor, s-ar putea să fie ceva probleme, pare mare aglomeraţie azi, zâmbi totuşi cu trufie, locul meu nu mi-l ia nimeni, niciodată până acum nu îl găsise ocupat, explicaţia era destul de simplă, golful era minuscul, plaja de doar un metru lăţime, bună doar pentru un om, malurile lutoase, alunecoase, abrupte.

Aşa că oamenii, chiar dacă găseau din întâmplare locul, îl părăseau imediat, căutând mai mult spaţiu, o plajă mai largă, un acces mai lesnicios la apă.

Părea o zi neobişnuită, cu valuri de oameni revărsându-se spre maluri.

Îşi aminti brusc, într-un abur de spaimă: azi era Ziua Marinei, Sfânta Maria, care se sărbătorea şi aici, la câţiva kilometri în aval era chiar un port, oamenii veneau cu miile în fiecare an, chiar dacă ploua.

Îşi muşcă de ciudă buzele, se hotărî să se îndrepte spre golf, se indispuse brusc, nu-i plăcea niciodată să se abată de la program, se linişti singură, nu-i nimic şi mâine e o zi, doar astăzi e Ziua Marinei, se apropie de golf, dar îl găsi ocupat, cel puţin trei familii puseseră stăpânire pe el, copiii descoperiseră chiar un lucru interesant, udau malul lutos cu apă şi făcură un soi de jgheab, de tobogan pe care se dădeau, ajungând direct în apă, ţipau încântaţi, era atât de aproape de ei că putea desluşi şi zâmbetele nătângi, tâmpe, prea largi ale mamelor, încântate că odraslele au găsit în sfârşit ceva ca să-i ţină în acelaşi loc, că nu trebuie să-i caute, strigându-i din toţi bojocii, prin păduri, pe toate coclaurile.

Încercă să se liniştească, nu-i nimic, voi înota până spre seară, copiii vor obosi, vor începe să scâncească, să plângă, le va fi foame, vor acasă, se plictisesc repede, părinţii trebuie să ţină cont de asta.

Înota acum relaxat, făcea din când în când pluta, era goală-puşcă, era ideea ei, numai aşa se simţea cu adevărat liberă, la un moment dat a vrut să renunţe la golful ei magic şi tainic şi să caute un alt loc, chiar stâncos, pietros, să încerce să iasă, să se îmbrace în grabă, între sălcii pitice, între brusturi uriaşi şi aluni, dar malurile fuseseră năpădite de oameni, era o adevărată invazie, mai rău ca lăcustele, era o isterie colectivă, părea ceva de nestăvilit, zeci de mii de oameni redescopereau apa, apa îi atrăgea ca un magnet, chiar dacă oamenii se opreau pe ţărm.

Pentru prima dată după mulţi ani simţi că începea să obosească.

Normal într-un fel, îşi depăşise programul cu cel puţin trei ore, dar oboseala era mai ales una psihică, venea din încordarea şi din disperarea ei, mai mult chiar, un vas trecu destul de aproape de ea şi un val o surprinse tocmai când se pregătea să respire, aşa că luă un gât bun de apă, nu era tot atât de rea ca apa sărată de mare, dar apa era totuşi sălcie şi i se părea mai alunecoasă, din cauza algelor verzi, mâloasă şi alunecoasă, o simţi ca un ghem în stomac, tuşi, dar tusa nu îi făcu mai bine  şi, pentru prima dată în viaţa ei, i se făcu frică.

Se gândi o clipă să lase totul, mândrie, prestigiu şi să iasă goală la mal în golful ei, ea era zeitatea care stăpânea acel loc, ei nu erau decât nişte intruşi, se gândi apoi să se îmbrace în apă, da, gândul acesta era mai bun, dezlegă tubul din cureaua care îi încingea mijlocul şi îl scăpă la vale, degetele nu mai erau îndemânatice, erau înţepenite de frig şi de cât înotase, îşi dădu seama cu groază că nu va mai putea ajunge din urmă tubul, că acesta se va opri tocmai jos,  la baraj, printre alte mii de obiecte plutitoare aduse acolo de revărsările din primăvară, îi venea să plângă, ce tâmpită am fost, cum de nu m-am gândit, atunci când eşti tâmpit, gafele şi prostiile se ţin lanţ, soarele se îndrepta spre amurg, în loc să se liniştească, se înspăimântă şi mai mult, acum braţele i se păreau trunchiuri uriaşe pe care trebuia să le manevreze ea singură,  dar fără braţe, doar trupul ei mai era viu, în plus soarele inundase cu lumina lui toată suprafaţa lacului şi fiecare val devenea acum o oglindă minusculă, care o lovea dureros în ochi, trebuia să înoate cu ochii închişi, dar cu  ochii închişi cum să ţii dreaptă direcţia, oamenii păreau că nu mai vor să plece, ziua fusese incredibil de frumoasă, oamenii se hotărau cu greu să se întoarcă pe la casele lor, în fond făcuseră destule cheltuieli, benzina în primul rând, pentru a nu profita şi de ultimul strop de lumină, îi venea să urle, să se dea cu capul de ceva tare, ajunsese acum la resemnare, mai avea de ales doar între mândrie şi viaţă, era hotărâtă să nu cedeze, ce rost ar mai fi avut viaţa ei, dacă toate principiile ei s-ar fi prăbuşit ca un castel pe nisip, ca un joc de cărţi, ca un castel din cărţi de joc, simţi că înnebuneşte, mintea – care nu o trădase niciodată – patina acum, îi ura pe toţi, dar se ura şi pe sine, se gândi o clipă să se sinucidă, dar renunţă imediat, m-ar găsi tot goală şi atunci degeaba.

Ultima oră fu o adevărată tortură, nu mai era nimeni pe lac, aşa că începu să atragă priviri, vedea chiar că e privită de cineva cu binoclul, aşa că nu mai putea sta în plută, se hotărî într-un târziu, complet epuizată, să se îndrepte spre ţărm.

Acum fiecare mişcare îi producea dureri insuportabile, din când în când încerca să ţipe şi atunci lua guri bune de apă, avea senzaţia că cineva îi smulsese braţele şi picioarele din încheieturi, iar în faţă apa devenea  un val care o arunca spre adâncuri.

Îşi pierdu cunoştinţa, dar foarte aproape de golf.

Când îşi reveni în fire, simţi un miros groaznic de tutun prost, de bere răsuflată, de respiraţie greoaie, se crezu în iad şi deschise pentru o clipă ochii.

Bărbatul care îi învineţise buzele strigă triumfător: şi-a revenit, trăieşte – şi atunci auzi, asurzitor, ca şi cum câteva sute de brazi s-ar fi frânt simultan, sub forţa unui vânt cosmic, aplauze.

Era înconjurată de câteva zeci de curioşi, o posibilă moarte atrage întotdeauna curioşi, îi venea să închidă ochii pentru totdeauna, să moară aşa, de ruşine, întinse cu greu  o mână şi încercă să-şi acopere cu ea sânul sau pântecele, realiză cu uşurare că fusese acoperită cu o cămaşă, mai deschise o dată ochii, îl recunoscu imediat pe bărbat, era cumnatul, cocoşatul, monstrul, o, Doamne, iată cine e salvatorul meu, iată cui trebuie să-i fiu pe veci recunoscătoare că m-a adus, din moarte printre cei vii, ce ironie, Doamne, ce ciudată e câteodată viaţa, ce ironie, dacă ai povesti asta cuiva, nu te-ar crede, de umilinţă, de durere, lacrimile îi traversau tot obrazul, apoi vomă, întorcându-se, fără să-i mai pese că se lasă dezgolită, scotea din ea tot, apă murdară, mâncarea de dimineaţă, dar mai ales scârba, infinita scârbă pe care o simţea pentru ea, pentru el, pentru toată lumea.

Lumea se împrăştia acum, părea un miriapod beat, împleticindu-şi şi încurcându-şi mii de picioare, depărtându-se de ea. Spectacolul se terminase, o femeie era să se înece, a salvat-o cocoşatul, ştirea asta avea să mai rămână pe buzele lor vreo trei zile, apoi va fi uitată, înlocuită cu altele, uite, Maria a născut un băiat din flori, vaca lui Vasile dă duminica lapte negru, sau cine mai ştie ce tâmpenie.

Primi de la cocoşat un rând de haine bărbăteşti, el se întoarse cu spatele, erau acum singuri, se îmbrăcă în tăcere, se oferi s-o conducă, ea îl refuză politicos, bărbatul dădu din cap că a înţeles, că o înţelege, vrea să fie, probabil, singură, şi apoi compania lui nu era una dintre cele mai plăcute, nu-i spusese nimic din toate acestea, dar ea îi ghici gândurile, i se părea acum că vine de undeva, că e mai puternică, că simţurile ei s-au rafinat, s-au perfecţionat, că posedă simţuri noi, că poate ghici acum gândurile oamenilor.

Rămase singură. Plânse mult, bleg, stângaci, cum plâng copiii. Pierduse totul şi nu căpătase nimic în schimb.

Nu căpătase măcar o viaţă nouă, rămăsese doar cu cea veche, stâlcită, scâlciată, ca un pantof încălţat fără limbă.

Se întoarse acasă, toţi o priveau în tăcere, apoi pădurarul şi copiii  s-au dus mai devreme la culcare.

Pe neaşteptate, sora cea mică, o întrebă, blând şi totuşi ferm:

– Vrei să-mi spui ceva?

O privi uimită:

– Nu, ce să-ţi spun?

– Mă gândeam că vrei să-mi spui ceva, în legătură cu ce ţi s-a întâmplat astăzi…

– Nu, n-am ce să-ţi spun. A, ba da, ar fi ceva, mâine seară plec. Vecina o să-ţi aducă în continuare lapte. Să-l dai la copii.

Soră-sa clătină din cap şi se duse şi ea să se culce.

Rămase cu ochii deschişi, pe întuneric, ca o fiară de pradă.

Dimineaţa avea ochii arşi de nesomn, nu de plâns, aşa cum s-ar fi aşteptat poate altcineva:

– Mă duc şi astăzi la lac.

Soră-sa o privi cu îndoială, neîndrăznind totuşi s-o oprească decât cu o întrebare:

– Crezi că e bine? Ieri te-ai agitat şi obosit prea mult.

Ultimele replici fuseseră spuse neutru, ca şi cum cele două surori n-ar fi avut dreptul la nicio emoţie.

Fu găsită spre seară, ca o ironie a sorţii, tot în apropierea golfului ei, plutind cu faţa în sus, cu braţele îndepărtate, ca într-o răstignire.

O babă îşi duse mâna la gură:

– Dumnezeu s-o ierte. Apoi de mult vroia să se omoare. A încercat şi ieri. Cine ştie ce necazuri a avut acolo la oraş. Că totul porneşte de la dragoste. Şi uneori bărbatul şi femeia sunt prea slabi să o poată primi.

Iar alte femei înclinară şi ele din cap, aprobator.

Coana Săftica avea ca întotdeauna dreptate. Pentru că ea avea curajul să spună cu vorbe, ceea ce ele doar gândeau.

Lucian Strochi