– Ordinul comandantului era clar: populaţia civilă trebuie protejată. Orice încălcare a ordinului avea să fie pedepsit cu cea mai mare severitate. Civilii nu se pot apăra. Războiul e treaba armatelor, a soldaţilor. Oricum, într-un război suferă mult şi civilii. În primul rând, soldaţii sunt fiii, fraţii, rudele civililor. Apoi rechiziţiile, foamea, bombardamentele, refugiul, epidemiile. Câte şi mai câte.

– Şi erau respectate ordinele comandanţilor?

– În general, da! Dar, într-un război, se întâmplă multe. Uneori se trezeşte fiara în om, bestia. Alteori, e drept, mai rar, chiar la omul cel mai ursuz, mai aspru, găseşte dovezi de bunătate, aproape ciudate. Nu-mi prea place să vorbesc despre război, îl urăsc, am suflet de civil, consider războiul cea mai mare prostie pe care o face din când în când omul, nimic nu poate justifica moartea unui om, mutilarea altuia, violul, degradarea umană. Dar, dacă vrei, îţi voi povesti două întâmplări care m-au marcat pe viaţă. Datorită uneia, pot spune chiar că am scăpat cu viaţă.

– Povesteşte.  Sunt un ascultător bun. Promit să nu te întrerup.

-Toţi care au fost la război simt nevoia să povestească despre ei. Majoritatea povestesc cât au fost ei de eroi, cum au scăpat dintr-o încercuire, cum au salvat ei viaţa unui camarad cu o rafală de mitralieră, de câte ori au fost răniţi, ce a spus despre vitejia lor căpitanul sau locotenentul Cutare, câte medalii au primit pentru faptele lor de arme. Nu mă pot lăuda cu aşa ceva. Am scăpat cu viaţă printr-o întâmplare, mai exact din cauza a două sau trei întâmplări. Prima a fost o boală de piept care m-a ţinut la pat aproape o lună. Asta m-a împiedicat să ajung sublocotenent, am rămas doar sergent. Colegii mei, care au ajuns cu toţii sublocotenenţi, nu s-a mai întors nici unul acasă… A doua întâmplare s-a petrecut cu mama. Era văduvă, foarte credincioasă, a plâns mult când a trebuit să plec pe front, iar la plecare mi-a dat cruciuliţa ei de aur, să mă apere de moarte, de boală, de glonţ, de răutatea oamenilor, să mă întorc cu bine acasă. Ţinea mult la această cruciuliţă, nu se despărţise niciodată de ea, mi-a dat-o însă mie, pentru că a fost convinsă că atunci eu aveam mai multă nevoie de ea. La început, războiul mi s-a părut ciudat. Dacă n-ar fi fost bubuiturile de tun, – ce păreau tunete –  şi alarmele, aş fi crezut că războiul e departe de noi, la sute de kilometri. Înaintam uşor, fără să tragem vreun glonţ, fără să pierdem vreun om. Probabil că eram pe unul din flancuri, nu eram pe direcţia loviturii principale, poate că duşmanul nu se aşteptase să fie atacat şi cedase uşor teren, nu-mi băteam capul, era treaba altora să judece, eram mulţumiţi că războiul, dacă era un război adevărat, nu ne atingea şi pe noi. Într-o noapte am intrat într-un sat. Nu eram mulţi, un pluton cel mult. N-am găsit decât civili. Am chemat tălmaciul şi am adunat câţiva săteni într-o casă care mi s-a părut mai arătoasă. Acasă era doar o familie, e drept, destul de numeroasă, trei generaţii, bunicul, bunica, un bărbat care ar fi trebuit să fie pe front, dar care tuşea des şi am înţeles că era reformat, un băiat mai mare, de vreo paisprezece ani, olog, cu picioarele nefiresc de subţiri, parcă era un cocor şi care era luat în braţe, ori de câte ori trebuia să ajungă undeva şi o fetiţă bălaie, cu ochii albaştri, vioaie şi curioasă, vorbăreaţă, adorata familiei, lumina ochilor ei. O chema de altfel Svetlana, adică Luminiţa. Intraseră în cameră şi câţiva săteni mai în vârstă. Le-am spus că nu le vom  face nimic, că suntem totuşi în război, să nu încerce vreun act necugetat împotriva soldaţilor, că atunci se schimbă situaţia, vom fi nevoiţi să luăm măsuri aspre, vroiam să ne dea atâta făină şi ceva ulei, ouă şi găini, ştim că nu au prea mult, iar noi le vom plăti cinstit. Un bătrân mă privi ironic, mă întrebă dacă cu bani de-ai noştri sau de-ai lor, că nici unii şi nici alţii nu mai aveau nicio valoare, îmi spuse că nu prea au ce să ne dea, găini nu mai văzuseră nici ei de vreun an de zile şi de unde ouă, dacă nu sunt găini, dar că ne vor da un sac de făină de-a lor, dacă o puteam mânca, era de proastă calitate, amestecată, jumătate era tărâţe, iar ulei ne puteau da doar din candelă. Nu ştiam dacă îşi bate sau nu joc de mine, am frânt nervos un beţigaş pe care îl ţineam între degete, m-am aplecat să culeg, ruşinat, de pe jos resturile şi atunci, prin despicătura cămeşii, s-a strecurat cruciuliţa de aur. A strălucit, sau aşa mi s-a părut mie atunci, aşa cum numai aurul străluceşte, luminând pentru o clipă toată încăperea şi Svetlana a venit spre mine, eu eram aplecat după blestematul de beţigaş şi mi-a cerut să-i dau ei cruciuliţa. A cerut-o o singură dată, dar hotărât, cu mânuţa întinsă, sigură că nu puteam s-o refuz. Mă roşisem, mi se ridicase sângele la cap, cum să-i explici unui copil cât de importantă era pentru mine acea cruciuliţă, că mi-o dăruise mama, oftând, despărţindu-se greu de ea, mi-o dăduse totuşi ca să mă apere, în acest război care nici nu începuse bine şi care nu ştiam cât avea să dureze, dar cum să refuzi un copil, poate că fusese atrasă doar de strălucirea micului obiect, cu siguranţă pentru ea cruciuliţa nu avea nicio valoare, nu conta, adică, dacă era din aur sau din tinichea, dacă era o cruciuliţă sau o formă oarecare. M-am ridicat cu greu de la pământ, genunchii îmi cedaseră parcă, nu mi-am putut reţine un oftat, dar mi-am desfăcut de la gât lănţişorul subţire cât o rază şi am prins medalionul la gâtul firav al fetiţei care nici nu mi-a mulţumit,  retrăgându-se încântată în braţele mamei, lăudându-se apoi cu el tuturor. În tot acest timp, nici eu, nici ceilalţi, nu am scos nicio vorbă. Eram însoţit doar de Constantin, un om mai aspru, mai direct, dar un om bun, un camarad,  credeam eu atunci. Am adormit cu greu, gândindu-mă dacă procedasem bine sau nu. A doua zi dis-de-dimineaţă am plecat mai departe. Am ajuns până la Cotul Donului, în stepa calmucă, am suferit de frig, ne era atât de frig, încât aş fi vrut să fiu împuşcat în picior, să curgă sângele cald, să-mi încălzească pentru câteva clipe ciolanele aproape degerate. Apoi a venit, ca o izbăvire, retragerea. Şi aici   s-a produs un miracol. Cine a fost în Rusia ştie cât de uriaşă este. Ei bine, întâmplarea a făcut să ajungem exact în satul prin care trecusem la ducere! Numai că acum noi eram învinşii, nu învingătorii şi ne temeam de soldaţi, dar ne temeam şi mai tare de partizani, care nu numai că te omorau, dar te mai şi mutilau, ne temeam şi de populaţia civilă, e drept că nu le făcusem nimic, dar suferiseră oricum şi din cauza noastră, eram numai eu şi Constantin, ne rătăciserăm de ceilalţi, eram înarmaţi, mai aveam însă doar o duzină de gloanţe, ne-am hotărât să stăm de planton cu rândul, dar, epuizaţi, am adormit lângă foc amândoi.   M-a trezit bunicul Svetlanei, mi-a făcut semn cu degetul dus perpendicular pe buze să nu scot un cuvânt, apoi mi-a făcut semn să-l urmez. Am coborât, plin de îndoieli, după el în beci. Bineînţeles că nu mai aveam armele, ni le luase cineva în timp ce dormeam. M-am gândit o clipă că mă vor împuşca, dar mărturisesc că mai aveam o speranţă, că se vor milostivi de noi şi ne vor da drumul. În beci era toată familia Svetlanei, mai puţin băieţelul olog despre care am aflat mai târziu că murise între timp. Când am intrat, s-au ridicat toţi în picioare, apoi s-au aşezat pe scaune la un semn hotărât al bătrânului.

-Deadea Kolea, eşti un om bun şi Dumnezeu îi ajută pe oamenii buni. Uite, noi nu uităm că te-ai despărţit de cruciuliţă şi i-ai dat-o Svetlanei. Aşa ceva nu se face. Nu ştiu ce a fost în mintea şi în sufletul tău, dar ştiu că ţi-a fost greu să te desparţi de ea.

-Aşa e. Cruciuliţa mi-a dat-o mama, să mă apere în război. Şi mama s-a despărţit greu de ea.

-Am bănuit noi. Şi totuşi ai dăruit-o unui copil râzgâiat, răsfăţat, dar care e toată bucuria noastră. Pentru asta şi pentru că ai fost omenos, vrem să te ajutăm. Pleci chiar în noaptea asta. Mâine vor ajunge pe aici partizanii şi dacă te prind, nimeni nu te mai poate salva, orice am spune noi. Au suferit mult şi ei, nimeni nu s-a făcut partizan de plăcere. Îţi dăm şi un cal, ţi-am pregătit şi ceva merinde, îţi dăm şi puşca la despărţire. Şi să te ajute bunul Dumnezeu să ajungi cu bine acasă!

-Şi Constantin? – am îndrăznit.

Bătrânul mă privi dintr-o dată sever, schimbându-şi total fizionomia, semănând cu un lup turbat:

-Constantin e un om rău. Foarte rău. El rămâne. Noi nu-i vom face nimic, dar îl vor prinde mâine partizanii.

Am tăcut câteva clipe bune. Apoi am rostit greu, cleios:

-Atunci rămân şi eu cu el. E camaradul meu.

-Halal camarad. Ştii ce a făcut camaradul tău atunci? Asta…

Şi-mi arătă cu un gest sfidător pântecul bine rotunjit al fetei sale.

-Asta a făcut. Şi-a bătut joc de noi. Nu e om Constantin. Noi îl iertăm, poate îl va ierta şi Dumnezeu…

De emoţie îmi tremura buza de jos. Nu ştiam ce să zic.

-Dacă puteţi ierta, iertaţi-mă. Şi iertaţi-l şi pe el. Nu vreau să profit de bunătatea voastră, dar m-am hotărât să rămân şi eu. Dacă aş pleca acum singur, nu mi-aş ierta-o toată viaţa. E ca şi cum l-aş fi condamnat la moarte. Ca şi cum  l-aş fi ucis eu, cu mâinile mele.

Bătrânul se gândi o vreme, apoi îmi făcu semn să mă aşez şi eu pe un taburet.

-Şezi, omule. În grea cumpănă ne-ai pus.

Aduse o ulcică cu vin. Îmi turnă într-o cană. Îmi porunci aspru:

-Bea.

Am băut închinând,  fără vreo teamă, mulţumindu-le din priviri.

-M-am gândit bine. Îl scăpăm şi pe Constantin. Dacă va avea curajul să bea şi el cu noi o cană cu vin. Dar tu să nu spui nimic, să nu-i faci niciun  semn.

Îl aduseră şi pe Constantin, pe jumătate adormit, împleticindu-se, speriat.

Bătrânul îi turnă doar lui vin. Pe masă nu mai era decât cana lui.

-Constantine, ai curajul să bei o cană de vin cu noi?

Constantin îi privi cu răutate, sfidător:

-Dar voi de ce nu beţi?

Bătrânul îl privi ironic, aruncându-i cu dispreţ:

-Poate că nu e bun vinul ăsta. Poate e oţetit. Poate că e otrăvit. Bea tu şi spune-ne pe urmă cum e.

Constantin se întunecă, peste ochi trecându-i un abur de spaimă. Luă hotărât cana şi o dădu pe gât. O trânti pe masă, îşi şterse cu dosul mâinii buzele murdare de vinul roşu ca sângele şi îi spuse bătrânului:

-E vin bun, bunicule. Poţi să-l bei fără grijă.

Bătrânul îi porunci:

-Ieşi… că mai am să-i spun ceva lui Kolea.

Constantin ieşi, codindu-se, privindu-mă ţintă în ochi, încercând să afle cu o clipă mai devreme ce avea să se întâmple cu noi. Faptul că nu mai avea puşca îl punea pe gânduri. Am coborât privirea.

Bătrânul mă privi cu bunătate şi-mi spuse cu o voce blândă:

-Mai am să-ţi spun ceva Kolea. Întinde mâna.

I-am întins mâna. Îmi strecură în ea lănţişorul cu cruciuliţa. Am tresărit.

– E a Svetlanei. I-am dăruit-o.

– Aşa e. Dar şi ea, la rândul ei, ţi-o dăruieşte ţie, să te apere, măcar până ajungi acasă. N-ai grijă. Îi vom face şi noi una cadou, aşa cum e a ta.

Am sărutat cruciuliţa şi m-am uitat spre Svetlana. Adormise, aşa cum adorm adesea copiii, cu un deget în gură.

Bunicul îmi mai spuse, de data asta pe un ton mai aspru:

– Îţi mai dau un cal. Cu unul singur şi doi oameni… nu aveţi cum să răzbiţi. Şi drept să-ţi spun, n-am nicio încredere în Constantin. Nu mă înşel, Kolea, dar te-ar ucide fără să clipească, să-ţi ia calul, ca să scape el. Nu-i spune ce ai făcut tu pentru el, că erai să-ţi dai viaţa pentru camaradul tău. Nu merită. Şi acum duceţi-vă. Partizanii sunt la cel mult cinci-şase ore de voi.

I-am mulţumit şi mi-am permis să-l strâng în braţe. Stânjenit, l-am mai întrebat:

– Şi după ce scăpăm, după ce ajungem la ai noştri, ce facem cu caii?

Bătrânul râse:

-Dacă le daţi drumul puţin înainte de a ajunge la voi, s-ar putea să se întoarcă acasă. Sunt animale deştepte. Dacă nu, poate le va fi de folos altora. Dacă nu, vor ajunge salam.

Am plecat. Constantin nu scotea o vorbă, eu, nici atât.

Până la urmă, după câteva ceasuri de tăcere, n-a mai rezistat el.

-Te-au plăcut. Se vede că te-a plăcut şi blonda.

Atunci n-am mai rezistat şi l-am trosnit cu patul armei. A căzut de pe cal. Ne-am tăvălit prin noroi, gata-gata să ne ucidem. Apoi ne-am liniştit. În timpul luptei, caii o luaseră la sănătoasa, întorcându-se spre casă. Se vede că ştiau bine drumul.

Constantin izbucni pe neaşteptate în râs:

-Totuşi, ce ţi-au spus despre mine?

-Că dacă bei cana cu vin, îţi dau drumul.

-Dar nu ţi-au spus şi de ce?

-Puteai să crezi că e otrăvită şi să nu bei. Dar dacă nu te simţeai vinovat cu nimic, nu aveai de ce să te temi…

-M-am temut. Am crezut o clipă că vinul e otrăvit. Apoi mi-am spus că dacă e să mor, măcar să mor bând o cană cu vin. M-am temut, cum să nu mă tem… Când am ajuns prima dată la ei, m-am culcat noaptea cu mama Svetlanei, cu Mariusea. Bună bucăţică. Nu s-a opus prea mult. E drept că am ameninţat-o că îi împuşc bărbatul… şi fata. A cedat destul de repede.

-Ştii că a rămas însărcinată?

-Eşti sigur? Ca să vezi ce chestie… În sfârşit, poate ne vom mai întoarce pe acolo vreodată. În război sau poate în vreme de pace.

-Nu te-aş sfătui.

Am ajuns la ai noştri, s-au bucurat că eram în viaţă, ne dăduseră dispăruţi, apoi ne-am retras cu batalionul până dincolo de Iaşi. Restul e prea cunoscut, să ţi-l mai povestesc.

-Dar mai vorbeai de o întâmplare…

-A, era să uit. Nevastă-mea are o soră care s-a stabilit de ani buni tocmai la Reşiţa. Am ajuns la ea de un Revelion şi am asistat la o scenă care, dacă mi-ar fi fost povestită de altcineva, nu l-aş fi crezut. La vecina cumnatei mele vin în fiecare an nemţi, mai exact două nemţoaice din Germania. La cumnată-mea vin des nişte sârboaice, cu care e ea prietenă, de multă vreme. S-a nimerit atunci să vină cu sârboaicele şi o rusoaică, din Celiabinsk. La miezul nopţii am mers cu toţii la vecini, să ne urăm reciproc noroc, la mulţi ani, sănătate, aşa cum se face între vecinii care se înţeleg bine. Am fost poftiţi cu toţi la masă, eram aşteptaţi, a doua zi veneau ei la noi, şi, cum se întâmplă la un An Nou, se pomenesc şi cei care au murit. Încet-încet au început să plângă nemţoaicele, apoi sârboaicele, apoi rusoaica. Toate îşi pierduseră fraţi în război. Rusoaica îşi pierduse un frate ucis de nemţi, nemţoaicele îşi pierduseră câte un frate în Rusia şi în Serbia, sârboaicele îşi pierduseră fraţii ucişi de nemţi şi de croaţi. Noi, românii, nu spuneam nimic, le priveam doar cu ochii mari pe acele femei sărmane, care îşi plângeau morţii în ziua de Anul Nou. Dar, ceea ce era curios era că fiecare o consola pe cealaltă, încercând s-o liniştească, adică nemţoaicele le consolau pe sârboaice şi pe rusoaică şi invers. Se strângeau în braţe, se mângâiau pe păr, îşi adresau una alteia vorbe de alinare, bineînţeles, fiecare în limba sa. Eram uluit, cu fălcile încleştate. Să auzi şi să vezi o rusoaică mângâind şi alinând durerea unei nemţoaice care făcea parte din neamul care îi ucisese fratele, să auzi o nemţoaică îmbărbătând o rusoaică, deşi ştia că fratele fusese ucis de un rus, mi se păreau scene dintr-un film pe care ar fi trebuit să-l vadă toţi generalii. Era în acele femei atâta durere, atâta compasiune, atâta înţelegere superioară a vieţii, încât mi s-au părut cu toate nişte sfinte, atunci cel puţin. A, şi mai era ceva: când s-au despărţit şi-au făcut cadouri. Câte un inel, o pereche de cercei, o cruciuliţă. Cruciuliţa a primit-o rusoaica. Şi ai să mă crezi sau nu, dar pe rusoaică o chema Svetlana. Aşa că, viaţa bate literatura, orice s-ar zice…

Lucian Strochi