Luni dimineaţa am fost chemat la Preşedinte. Nu mă chema prea des, mai ales la prima oră, trebuia să fie ceva important, mă gândeam dacă e de bine sau nu, nu ştiam despre ce e vorba, nu ştia nici Directoarea economică, eram prieteni vechi, mi-ar fi spus, chiar dacă era vorba de ceva neplăcut, şefii sunt întotdeauna imprevizibili, au însă pretenţia să le ghiceşti gândurile, chiar dacă  acestea nu sunt clare nici în mintea lor, mai mult, ar vrea să le anticipezi mişcările, deciziile, să fii cu un pas înaintea lor, dar şi cu un pas în urma lor, pentru a aprecia ei că lucrurile merg      într-adevăr bine, şefa de cabinet era şi ea misterioasă, domnul Preşedinte vă roagă să aşteptaţi puţin, e cu cineva înăuntru, n-am întrebat cu cine anume, nu vroiam să creadă că eram prea interesat, mai bine să las impresia că ştiu despre ce e vorba, uşa s-a deschis peste vreo zece minute, acel cineva a ieşit, era primarul dintr-o comună de munte, Preşedintele i-a strâns mâna în pragul uşii, apoi m-a poftit în cabinet.

La invitaţia lui am luat loc într-un fotoliu, iar Preşedintele mi-a zâmbit larg, semn sigur că e de bine:

-În sfârşit, avem un semn. Am recepţionat acum o jumătate de oră (îşi privi atent ceasul, era un tic, vroia probabil să sugereze interlocutorului că este un ins extrem de ocupat, că timpul lui e preţios, că el e un tip care îşi gestionează bine bugetul de timp)… un fax, prin care sunt anunţat că primim vizita unei delegaţii importante din Franţa. Ocupă-te tu de problemă, îmi comunici doar traseul, programul şi dacă se ivesc ceva probleme. Îi însoţeşti pe toată perioada. Ai trei maşini la dispoziţie, inclusiv a mea. În plus au şi ei un autocar. Vreau ca până la ora… 11 (îşi privi din nou ceasul) să-mi comunici propunerile tale, în primul rând traseul şi programul. Acum mă scuzi, trebuie să intru într-o şedinţă de fond funciar. Ia cu tine şi faxul, să vezi detaliile.

Am plecat, era bine, Preşedintele avea dreptate, primiserăm un semn şi încă ce semn, delegaţia era condusă chiar de Preşedintele Departamentului cu care eram înfrăţiţi de ceva vreme, Preşedintele era şi Senator, din delegaţie mai făceau parte Prim-vicepreşedintele, care era şi un prosper om de afaceri, câţiva primari şi un grup de oameni de afaceri şi consilieri. În total 45 de persoane. Soseau cu avionul, apoi cu un autocar închiriat.

Doreau să viziteze zona, îi interesa potenţialul turistic, economic, cultural, îşi doreau şi o întâlnire cu omologii români, pentru elaborarea şi eventual semnarea unui protocol-acord de cooperare cu câteva „volet-uri”.

Vizita urma să ţină trei zile, luni dimineaţa la ora 10 urmau să decoleze spre patrie, de la Bucureşti.

Am stabilit traseul, agenţii economici cu care urmau să aibă contacte, îi interesa industria laptelui, sfecla de zahăr (cultivare şi prelucrare), domeniul forestier, turismul (aici aveam un as în mânecă, o pensiune agroturistică excelent organizată, care era dispusă să suporte toate cheltuielile, oferind servicii de nivel… occidental), câteva mănăstiri, muzee, monumente istorice, o vizită la un creator popular, o plimbare cu vaporaşul pe lac cu o degustare de păstrăv, mă rog, aveam cu ce să-i primim, eram sigur că totul va fi bine şi colaborarea noastră avea să devină, în urma vizitei, din ce în ce mai strânsă, în folosul ambelor părţi.

Am schiţat tot programul vizitei, l-am prezentat Preşedintelui, l-a aprobat, măgulindu-mă chiar, cam aşa îl vedeam şi eu, am început să mă ocup de detalii, cazare, masă, repartiţia oamenilor noştri şi ai oaspeţilor pe maşini, corespondenţă, conferinţa de presă etc., etc. …

Omologul meu, Roland, arăta mai degrabă a neamţ sau a olandez. Era slab, deşirat, blond, cu ochii albaştri, purtând ochelari cu ramă subţire, aurită, absolvent de drept şi de economie, bun cunoscător al realităţilor româneşti.

Mi-a spus-o direct, fără ezitare:

-Pe noi ne interesează, dincolo de aspectele economice, să regăsim ceea ce noi am pierdut în Franţa: autenticul. Noi nu mai avem folclor, nu mai avem căruţe, a dispărut marele spirit ţărănesc. Voi îl mai aveţi. E un avantaj de care ar trebui să profitaţi. Ne-ar interesa foarte mult asta. Putem dezvolta mult turismul, proiectele culturale, indirect economia, îndeosebi cea rurală şi din zona montană.

L-am informat prompt pe Preşedinte care i-a dat dreptate franţuzului:

– Crezi că poţi restructura programul vizitei?

– Nicio problemă. Scoatem din program o vizită la un muzeu şi la o mănăstire, o vizită la un agent economic şi avem o zi întreagă pentru …autenticitate.

– De acord. Sunt convins că va ieşi totul foarte bine.

Câteva telefoane şi totul s-a aranjat. Aveam totuşi emoţii, pentru că trebuia să ne deplasăm într-un sat izolat, aflat în creierii munţilor, unde se păstrau – mi s-a spus – câteva obiceiuri autentice (tocmai pentru că satul era izolat) privitoare la naştere, căsătorie, moarte, obiceiuri de iarnă. Contactat telefonic, primarul comunei din care făcea parte satul m-a asigurat că totul va fi bine, să n-am nicio grijă, înţelege şi el foarte bine importanţa vizitei, doar sătenii mai primiseră vizite, chiar de la televiziuni străine, aşa că se acomodaseră cu oaspeţii, puteau intra în dialog cu ei, nu erau nişte sălbatici, nişte speriaţi, aşa cum erau înclinaţi să creadă unii.

Trec peste alte detalii ale vizitei şi mă opresc doar la ziua dedicată obiceiurilor, autenticului.

Am ajuns în sat la ora 9 dimineaţa, pe o vreme superbă. Primarul ne-a primit cu ţuică trasă de două ori, cu şunculiţă de prin partea locului, cu plăcinte făcute chiar de gospodinele din sat. Apoi oaspeţii au fost poftiţi să asiste la… certarea mortului.

Nici eu, nici francezii nu mai auziserăm de un asemenea obicei, erau extrem de interesaţi, doamnele cel puţin îşi exprimau încântarea prin sunete înalte şi scurte, un fel de ţipete, bucuroase şi uimite, de parcă le-ar fi ciupit uşor cineva şi asta le-ar fi făcut o mare plăcere.

Am intrat sfioşi într-o casă curată, cu o odaie largă, odaia de curat – mi s-a spus, un fel de sufragerie, unde am intrat cu toţii, fără probleme, e drept, în picioare şi am asistat la câteva scene unice.

Mortul, un bărbat tânăr, decedat în urma unui accident – ni s-a spus,  n-am intrat în detalii, era întins pe o masă lungă, aşezată în mijlocul încăperii. De-a lungul pereţilor erau nişte bănci de lemn pe care stăteau rudele. Ceilalţi, vecini, prieteni şi acum oaspeţii francezi au rămas în picioare. Mortul era certat pe rând de nevastă, de mamă, de copii, de ibovnică, de cel mai bun prieten, mai mult, era de-a dreptul înjurat. Spunea maică-sa, uneori cântat, lungind mult vocalele: „Undeee te-ai duuus, Gheorghiţă mamă, unde te-ai duuus şi ai lasat-o singură pe femeia asta prea tânără, să aibă singură grijă de copiiii tăiii, că e şi ea femeie tânără şi în puteri şi cu multe dorinţi şi trag de ea toooţi bărbaaaţii de prin sat, că e frumoaaasă şi tânără, şi tu stai ca un nesimţiiiit şi nu vezi cuuum ţi se striiică tot ce-ai zidiiit, casa adică şi familia, că femeia asta e tânără şi n-are minteeee şi putereee şi o să te laaase, dacă vede că tu eşti ca leeemnuuuul şi nu-i faci nimic. Ce fel de bărbaaat mai eşti tu, dacă laşi toootul la priiima supărare şi te duuuci, să-ţi fie ruşine obraaaazului, că ar trebui să nici nu  mai vorbeeesc cu tine şi copiii uite că se uită speriiiaţi la tine şi nu ştiu ce să maaai creadă, că ai înnebuuunit şi mai multe nu, cum o să-ţi laşi tu aşa fruumuuuuseţe de casă, de nevastă şi de copii ca să te duuuci unde şi pentru ceee.” Spunea nevastă-sa: „Scoooală-te Gheorghe dragă, că eu sunt tââânără şi fără puteeere şi tu trebuie să ştiii că Toader al Înecatei mi-a ţinut ieri seară calea în livadă şi a încercat să mă batjocorească,  mozolindu-mi sââânii şi sărutââându-mă cu de-a forţa pe buze şi zicând că suuunt tânără şi proooastă şi că am nevoie de bărbat tânăr şi că dacă tu nu mai poţi să-mi faci nimic o să poooată el şi mi-a mai spus el mai multe, dar eu nu l-am ascuuultat şi am fugit repede în casă. Aşa că fă bine şi scoală-te şi nu te mai preface că nu auzi nimic, că nu e acum vreme de murit, când ai atât a treabă de făcut: casa nu-i terminată, nevasta nu-i bătrână şi copiii nu sunt destul de mari să se descurce şi singuri.”

Fiecare îşi spunea rolul, apoi se aşeza cuminte pe bancă. Urmau bocitoarele, singurele care plângeau mortul.

Oaspeţii francezi erau uluiţi, translatorul se sufoca, neobişnuit cu un debit atât de torenţial şi mai ales cu limbajul atât de colorat, se mai strecurau şi înjurături neaoşe, pe care translatorul ezita să le traducă întocmai, cele câteva franţuzoaice chicoteau: domage, sauvage, extraordinaire, magnifique, incroyable, ar fi vrut chiar să aplaude.

Nu aveam prea mult timp, eram aşteptaţi la o nuntă, eram deja în întârziere, era vorba de o nuntă păgână – ni s-a spus, mirele era obligat să ducă în spate un bărbat de la un capăt al satului la celălalt, fără să-l lase jos, să vadă ce înseamnă să creşti un copil – ni s-a spus, iar mireasa îngenunchease pe uliţă, în faţa casei, aşa împodobită cum era şi o femeie mai în vârstă îi cernea făină dintr-o sită deasupra capului, să rămână albă şi curată toată viaţa şi credincioasă precum făina din pâine, urmau apoi mascaţii şi caprele şi urşii şi tot satul răsuna de bătaia din tobe.

Oaspeţii erau fascinaţi, filmau tot, Roland, omologul meu îmi strânse mâna, bucuros, semn că da, aşa ceva îşi doreau, urmară alte obiceiuri, între care o naştere, e drept că totul se petrecea după o cuvertură uriaşă, dar ţipetele femeii, sfâşietoare, disperate, îi impresionă atât de mult pe bărbaţi, că unora li se făcuse rău şi a trebuit să fie duşi ceva mai departe.

Francezii fură apoi chemaţi la o vrăjitoare care îi descântă şi îi tatuă pe frunte cu vopsea roşie, îi descântă de dedeochi, de boli ştiute şi neştiute – li se spuse.

Apoi oaspeţii fură invitaţi la o plimbare cu căruţe pline cu fân, la un capăt al satului fură întâmpinaţi cu tulnice, urcară în fine pe un deal unde era aranjată o masă lungă, din lemn de brad, acoperită cu o faţă de masă brodată manual, mâncară berbec la proţap, caş gras, de oaie de munte cu mămăligă fiartă în lapte şi zer, băură rachiu cu schinduc şi ţuică cu para aflată înăuntru în sticlă, dulce şi parfumată, pălincă galbenă, ţinută 15 ani în butoiaş din lemn de dud, vin alb, adus de la Cotnari şi vin roşu, streşinuţă, cu puţin sânge de urs, să le dea tuturor putere.

Mai gustară hârzob de păstrăv afumat în cetină de brad, sărmăluţe în foi de leurdă, friptură de mistreţ, pastramă de capră, urdă dulce cu mărar, brânză frământată, caşcaval afumat, zacuscă de ghebe, hribi cu smântână, cârnat pe porc, caltaboş, sângerete, şorici, băură apă plată de Durău, curată şi rece de-ţi strepezea dinţii, un aperitiv cu pelin şi cătină, mâncară salată de ţelină cu salvie, cu mentă, cu măr şi cu morcov, murături de legume şi fructe: mere, pere, pepeni, struguri negri, nuci, conopidă, gogonele date în pârg, hrean, morcovi, castraveţi, mărar, foi de vişin, usturoi, varză, şerbet de fragi şi de zmeură, plăcinte poale-n brâu.

Oaspeţii se încălziseră, limbile se dezlegaseră, toţi vroiau să ţină discursuri, toţi mulţumeau gazdelor, aşa ceva nu mai văzuseră, nu mai auziseră, nu mai mâncaseră, vor face asta cunoscut în Franţa, vor lua legătura cu agenţiile de turism, pe francezi îi interesează oricând autenticul, folclorul, produsul ecologic, turiştii francezi vor fi cu siguranţă încântaţi, trăiască prietenia franco-română, pronunţau apoi grijuliu şi graseiat, cu vădit efort un multzumesc şi toţi românii aplaudau, flataţi de efortul francezilor de a se aclimatiza cu limba română.

Stăteam într-un colţ de vorbă cu primarul:

-Cum ai pregătit toate? Şi mortul… cum de l-ai „programat” … tocmai acum?

-Mortul e bine mersi, acuma degustă şi el alături de oaspeţii noştri dragi produse autohtone. Nu l-aţi recunoscut?

-Nu. Şi mireasa?

-Mireasa n-a putut veni. Filmează, alături de alt mire, pentru o televiziune din Japonia o nuntă autentic ţărănească în Carpaţi…

-Tot cu sita…?

-Tot. Sita e găselniţa neveste-mi. Venise o televiziune străină şi ne trebuia ceva mai spectaculos…

– Şi bărbatul dus în cârcă?

– E ideea unui învăţător…

– Şi… naşterea?

-Fata e elevă la noi şi în formaţia de teatru de amatori de la căminul cultural.

– Şi ideea cu certatul morţilor?

– Am luat-o din Maramureş, de pe undeva de la Deseşti, parcă. Numai că noi am mai adăugat câte ceva, am mai îngroşat puţin lucrurile, să placă tuturor.

-Şi autenticul ?

-Care autentic?!? Sau altfel spus: totul la noi e autentic. Muream de foame, muntele e tot mai sărac, sarea nu se mai caută, pădurile s-au cam dus şi atunci ne-a venit ideea să ne salvăm prin autentic. Se poartă. Am luat legătura cu câţiva ziarişti şi reporteri de televiziune, i-am omenit bine, au scris despre noi, au făcut câteva reportaje, ne-au văzut apoi şi alţii, din străinătate. Ne-a mers vestea. Acum nu mai ştim cum să facem faţă. Cererea e mult mai mare decât oferta. Mireasa e obligată uneori să participe la cinci-şase nunţi într-o singură zi. Pentru domnii francezi am fost nevoiţi să amânăm cu o zi două vizite anunţate, programate, una din Germania şi una din Australia.

-Din Australia?

-Din Australia. Avem turişti de peste tot. Au venit până şi din Canada, din Mexic, din Indonezia. De Japonia nu mai vorbim, pentru ei am făcut deja şapte filme. Suntem mai bine cunoscuţi în străinătate.

-Şi mâncărurile?

-A, cu mâncărurile e altă poveste. Stomacul e mai gingaş decât creierul sau ochiul, orice s-ar spune. Multe reţete sunt într-adevăr din zonă şi merită încercate. Pe altele le-am împrumutat de prin alte părţi, le-am schimbat puţin, le-am botezat altfel.

-Şi nimeni n-a zis până acum nimic?

-Ce să zică? Cine se mai pricepe la folclor?!?  Toţi au devenit acum orăşeni. Cine poate să spună că nu e aşa, ci altfel? Pe ce bază? Poate el să spună cum stau de fapt lucrurile? Avem o clasă de pictură naivă, o altă clasă de icoane pe lemn. Am învăţat să îmbătrânim lemnul, vopselele. Le dăm străinilor şi certificat de autenticitate. Adică certificăm faptul că produsul este de la noi. Avem şi un sigiliu, o floare de colţ. Nimeni nu ne întreabă cât de vechi sunt icoanele sau tablourile. Le place ceea ce facem şi cumpără. Şi noi trăim. Din ce în ce mai bine.

Primarul avea, într-un fel, dreptate.

A doua zi, la discuţii, francezii nu mai conteneau cu laudele şi cu sfaturile:

-Trebuie declarată zonă protejată. Trebuie să vă apăraţi patrimoniul. Trebuie să fiţi protejaţi de UNESCO, de alte foruri internaţionale. Sunteţi o insulă de autentic, de păstrare nealterată a tradiţiilor străvechi, unele mai vechi decât creştinismul. (Cred că se refereau la nuntă). Nu trebuie să lăsaţi civilizaţia cu toate tarele ei să ajungă până acolo. Primiţi doar grupuri organizate.

Delegaţia franceză a plecat, au venit câteva grupuri de turişti, apoi colaborarea cu noi s-a cam stins, România e prea departe de noi, Marocul şi Algeria sunt mult mai aproape şi au şi ei destul autentic.

Noroc că vin nemţii cu sutele. Şi japonezii. Cel puţin două autocare pe zi.

Primarul mă simpatizează. Mi-a adus în dar o icoană pe lemn.

– Asta e aproape autentică. E pictată pe un lemn care a stat în soare şi în ploaie aproape treizeci de ani. E dintr-un gard al bisericii. Lemnul se făcuse cenuşiu ca scrumul.

Mai nou, primarul umblă după aprobări pentru un muzeu etnofolcloric, care să aibă şi o secţie cinegetică.

Lucian Strochi