Fiecare loc din natură îşi are frumuseţea sa. Şi asta pentru că totul a fost creat de Dumnezeu şi lui Dumnezeu îi plac lucrurile frumoase. Şi pentru că Dumnezeu e bun, s-a gândit să le dăruiască şi oamenilor nebănuite frumuseţi.

Şi poate că cele mai frumoase locuri de pe pământ sunt acelea unde se întâlnesc contrastele: muntele înalt cu valea adâncă, stânca vânătă cu iarba verde, crudă, albul mesteacănului cu verdele aproape negru al bradului, albastrul apei cu roşul ţiglelor de pe casele oamenilor, galbenul păpădiei cu albastrul din ochiul de cicoare, ocrul malurilor muşcate de ape cu negrul proaspăt din arătură, violetul delicat al brânduşelor cu roşul sângeriu al bujorului de munte, galbenul de sulf şi de siliciu al grânelor cu violetul sidefiu al macilor, albul absolut al florii de cireş sălbatec cu amurguri de indigo, albastrul ceruleum, pur, al văzduhului cu negrul de ivoriu al vreunei crengi de arin prăbuşită în apa pârâului neîmblânzit de munte, aurul topit al răsăritului ce incendiază blând întreaga vale cu brunul vreunei prăpăstii, carnea albă a lemnului de plop proaspăt tăiat cu cea roşcată a pinului. Şi peste toate, după vreo ploaie, ca un arc peste oameni şi timp, ca un pod ancorat în munţi, curcubeul, ca frumuseţe supremă, îngăduit prea rar ochiului, ca un  lucru de mare preţ, semnătura lui Dumnezeu peste oameni şi lucruri.

Le ştiam pe toate acestea din copilărie, cunoşteam fiecare piatră din râu, fiecare potecă din pădure, fiecare stâncă, fiecare floare, fiecare copac.

Mă întorceam de fiecare dată aici, să prind puteri noi, să-mi curăţ, pentru cel puţin un an, plămânul şi ochiul.

Lucrurile păreau, de fiecare dată, neschimbate, oameni se năşteau, mai plecau sau veneau, mureau, dar natura rămânea aceeaşi, proaspătă, plină de culori vii, unică în diversitatea ei, mândră şi puternică.

Iar oamenii erau veseli şi primitori, iertători cu natura şi cu animalele, blânzi chiar cu fiarele, cu profund respect faţă de neasemuita lucrare a Domnului care le fusese doar lor dăruită.

Luat cu treburi, călătorind mai mult prin străinătăţuri, n-am avut vreme să trec într-un an pe acasă.

Când m-am dus totuşi, într-un sfârşit de mai, am simţit că lucrurile se schimbaseră. Ce anume nu ştiam. E drept că am prins o vreme mohorâtă, de parcă era sfârşit de octombrie. Cerul era de plumb, ceaţa acoperea văile şi urca până spre crestele munţilor. Un fum negru-roşcat, gros şi înecăcios plutea deasupra aşezării, ca un nor nemişcat de vânt, ca un duh rău.

-Au terminat oamenii barajul, au zăgăzuit râul. Poate că e bine, nu mai sunt inundaţii, nu ne mai mor plutaşii, avem acum apă destulă, dar aerul e prea umed, ceaţa stă prea mult la munte, oamenii răcesc mai uşor. Şi s-au mai deschis în vale şi uzinele acelea de îngrăşăminte chimice, de amoniac, de azot, de uree, când scapă amoniac, nu mai poţi respira, se fac zdrenţe plămânii. Acum suntem un adevărat oraş, au venit mulţi oameni de prin alte locuri, cu alte vorbe şi cu alte obiceiuri. S-au ridicat multe fabrici mai mici, se arde mult lemn şi cărbune, s-au construit şi blocuri, sunt de pe acum negre de funingine. Şi mai e şi fabrica de ciment. Acum totul e gri. Copacii se chircesc, se usucă, se sufocă, frunzele par de piatră, nu mai sunt verzi. Brazii deja s-au uscat, nu mai au frunze.

Exagerau, desigur, lucrurile nu stăteau chiar aşa de rău, dar e drept că ceva se întâmplase totuşi: culorile nu mai erau atât de vii, de proaspete, se ofiliseră, păliseră, de parcă ar fi fost amestecate toate cu alb şi cu negru, cu griuri adică. Sau poate că şi eu exageram.

Tot cam pe atunci se stabilise în oraş şi un pictor venit de peste Prut, Protasie Zotic Zugravu, care, la început, expuse câteva gravuri în            alb-negru, sigure ca desen, apoi, parcă pe neaşteptate, picturi în ulei şi acuarelă, extrem de luminoase şi de viu colorate.

Lucrările sale atraseră un public numeros şi pictorul reuşi să-şi vândă aproape toată expoziţia în mai puţin de trei zile.

M-am rugat lui Dumnezeu să mă ajute, să-mi spună care este şi unde este izvorul culorilor, să-mi pună culoarea cea vie şi cea adevărată în vârful pensulei sau al degetelor, s-o pot pune direct pe pânză, aşa cum e, muiată doar în apă sau în ulei şi în sufletul meu cel viu, cel veşnic treaz şi nemulţumit, să-mi trezesc ochii, să pot vedea deschizându-se cerurile, cele de şapte ori câte şapte ori şapte, să rup peceţile de ceară şi fum, să pot vedea nevăzutul, umbrele lucrurilor şi străveziul lor, să pot picta sunetele, căzând grele precum aurul, ridicându-se uşoare ca fumul de tămâie, să adulmec, ca un câine flămând, ca un lup singuratic, ca un râs nemilos, mirosurile, parfumurile cele mai fine, ale mentei, ale busuiocului, ale fânului şi ale trandafirului, ale crinului sau ale narcisei, dar şi mirosul de carne mustind încă de sânge, mirosul osului abia frânt, albastru, mirosul de cadavru pe care îl ştiu prea bine muştele albastre, să pot pipăi ca un orb cu ochii deschişi duritatea fierului şi moliciunea mătăsii, dar şi moliciunea fierului şi duritatea mătăsii, să pot pune punţi între lucruri, să le leg între ele, într-un echilibru perfect, să simt şi să-i fac şi pe alţii să simtă dulceaţa nectarului din floare, gustul amărui al laptelui cu pelin, gustul sărat al lacrimei şi cel acru al pizmei, să le pot pune pe toate pe cartoane şi pe pânze. M-am rugat lui Dumnezeu să mă ajute, am stat în tăcere zile şi nopţi, săptămâni întregi în rugăciune, cu genunchii sfâşiaţi de pietrele ascuţite, de cojile de nucă şi de sticlă pisată, m-au încercat frigul şi foamea, setea şi somnul şi nu m-am dat doborât. Dar Dumnezeu nu şi-a întors spre mine faţa, nu şi-a îndreptat ochii şi urechile spre mine, nu m-a văzut şi nu m-a auzit şi nu mi-a răspuns.

M-am rugat Demonului să mă ajute, să-mi desfacă izvorul culorilor, să mă îmbete cu frumuseţea lor nevăzută încă de privire omenească, neîncercată de minte omenească, neştiută de mână omenească, să pot vedea deschizându-se adâncurile, să-mi lumineze întunecimile, să-mi întunece luminile prea strălucitoare, să gust plăcerea căderii, să-mi biciui, până la sânge, până la nervi, simţurile şi trupul nevrednic şi leneş, să pătrund în gândurile şi în sufletele oamenilor ca viermele în mărul prea frumos şi prea copt, i-am promis după moarte trupul meu şi chiar sufletul meu şi Demonul m-a văzut, m-a auzit şi mi-a răspuns.

M-a găsit plecat în rugăciune şi mi-a spus:

-Ridică-te, căci eşti om şi nu se cuvine să te închini nimănui, nici chiar mie. Ridică-te, căci eşti artist şi artistul este egalul meu şi al lui Dumnezeu. Te-ai mai ridicat o dată şi ai fost om şi nu animal; ridică-te încă o dată şi fii artist şi nu om.

-Dumnezeu nu m-a ascultat.

-Lui Dumnezeu nu-i place să asculte, el iubeşte doar ascultarea.  Nu-i place să fie înfruntat şi egal cu cineva. Nu vrea ca sluga să fie egalul stăpânului.

-Şi tu vrei?

-Mie îmi place înfruntarea, lupta. Iată ce-ţi propun: îţi dau tot ce  mi-ai cerut şi încă altele, pe care nu le ştii şi nu le-ai cerut. Îţi încredinţez doar ţie taina culorilor. Le vei smulge din curcubeu. Numai că nimic nu se schimbă în natură. Ceea ce câştigi tu, vor pierde ceilalţi. Iar după moartea ta, culorile se vor întoarce la locurile şi rosturile lor fireşti. Primeşti?

-Primesc.

Asta a fost tot, delir sau coşmar sau poate doar gândurile mele care o luaseră razna, neîngrădite de nimeni şi de nimic.

Lucrurile păreau să nu-şi mai revină la normal.

-S-a schimbat clima, acum în loc de patru, vom avea doar două anotimpuri. Şi nu vor fi iarna şi vara, ci anotimpul ploios şi cel secetos.

Oamenii erau nervoşi fără să ştie de ce. Afară totul părea un film în         alb-negru, adică o infinitate de nuanţe de griuri.

S-a vorbit chiar de o maladie endemică, aşa cum e guşa, carenţa în vitamina A şi lipsa totală a unor oligoelemente ar fi produs un daltonism grav, acut, ochiul nemaidistingând deloc culorile.

Oamenii se îmbrăcau tern, în haine cenuşii, păreau toţi în uniforme, o armată mută şi neştiută, se înmulţiră accidentele de circulaţie şi de muncă, pictorii pictau nesfârşite lucrări în griuri, încurajaţi de critici.

-E foarte bine. Tot secolul XX a fost înecat într-un ocean de griuri. Griul nu este o culoare, este o nuanţă, pictorii moderni nu mai pictează cu culori, ci cu nuanţe, griul înseamnă subtilitate, stăpânirea perfectă a subiectului pictural, monocromia e cea care diferenţiază opera de artă a unui pictor profesionist de pictura bălţată, în zeci de culori, a unui amator. Nu vedeţi că şi fotografia se întoarce la începuturile ei, la alb şi negru, la tonuri de griuri, la sepia. La fel şi filmul. Gândiţi-vă numai la Rubliov-ul lui Tarkovski. E o vreme a esenţializării, a esenţelor, celelalte culori sunt efecte, albul şi negrul sunt cauze.

Doar Protasie Zotic Zugravu picta altfel, era contra curentului. Expoziţiile sale aveau un succes nemaiîntâlnit, lucrările s-ar fi vândut imediat, chiar ude, fără rame.

Dădea permanent interviuri, devenise un răsfăţat al presei, i se dedicau articole dintre cele mai elogioase.

-De fapt, sunt şi eu un pictor impresionist, dar nu folosesc niciodată albul. E drept că albul, pus alături de oricare altă culoare, o întăreşte. Puneţi o margaretă lângă o floare de cicoare şi veţi vedea că am dreptate;  în amestec cu orice culoare, albul o va ucide însă. Albul este o otravă pentru toate celelalte culori. E un… pleonasm plastic.

Devenise tot mai sigur pe el, tot mai sentenţios, mai aforistic, mimând profunzimi de gândire ce păreau că vin dintr-un îndelung exerciţiu.

Adevărul e că picturile lui impresionau în primul rând prin culoare: culorile erau vii, intense, păreau naturale, aminteau de un paradis cromatic pierdut. Se vorbea deja de galben Zotic, de roşu protasic, de albastru Zugravu.

Ceilalţi critici, la început prieteni cu Protasie, începură să-l bârfească pe la colţuri, să-l denigreze, să-şi exprime îndoieli cu privire la rezistenţa în timp a culorilor şi, implicit, a tablourilor.

Zugravu se făcea că nu aude nimic, le mai dădea din când în când de băut, îi mai potolea, se scuza apoi, dispărea grăbit, pretextând că a promis cuiva o lucrare care nu-i ieşea, nu era gata, dimineaţa se cocoţa pe coclauri, nu se ferea de vremea rea de afară, prefera chiar vremea nehotărâtă, de ploaie şi mai ales cea de imediat după ploaie, aţi văzut, după ploaie culorile sunt mai vii, ploaia spală totul, natura reînvie, mie îmi place să pictez natura, asta ştiu, asta fac, era multă trufie în vorbele lui, dar nimeni nu putea să spună nimic, adevărul e că muncea cât zece, nu se cruţa, nu frecventa crâşmele, nu petrecea nopţi albe în atelier la o discuţie interminabilă despre soarta pictorului din provincie şi a artistului în general, nu sărise calul cu preţurile, rămăsese totuşi prietenos, nu prea aveai ce să-i reproşezi, la urma urmei, ei de ce nu ieşeau să picteze natura după ploaie.

Ultima sa expoziţie surprinsese pe toată lumea. Dacă până atunci Protasie pictase îndeosebi peisaje din natură, acum  pictura lui devenise panoramatică, cu deschideri largi, înfăţişând porturi marine, oraşe suprapuse, interioare de biserici gotice, unde arhitectura severă era îmblânzită de coloritul neobişnuit al zidurilor, de parcă vitraliile s-au topit în pereţi – cum spusese inspirat un poet. O altă secţiune a expoziţiei cuprindea pictură nonfigurativă, pete de culoare pentru unii, admirabile ritmuri cromatice pentru alţii.

Vernisajul fu asigurat de către un renumit critic din Bucureşti care vorbi extrem de inspirat, uşor exaltat, fură rostite de câteva ori cuvintele magice, mare maestru, de parcă Zugravu ar fi fost francmason sau egalul lui Vermeer. La un moment dat se întâmplă un lucru straniu, una din acele coincidenţe care te fac să te gândeşti dacă logica acoperă convenabil hotarele gândirii şi ale realului. Pe cuvintele criticului: „…ai impresia că pictorul e un hoţ genial, care fură lumina lui Dumnezeu, fără ca acesta s-o ştie…”, exact pe aceste cuvinte, lumina din galerie se stinse, de fapt fusese afectat un întreg cartier, o maşină avariase grav un transformator, în mai puţin de o oră avaria fusese remediată. Pedant, criticul îşi continuă discursul exact de acolo de unde îl întrerupsese, fie că venise cu el pregătit şi îl ştia pe de rost, fie pentru a sublinia tuturor, vizitatorilor, publicului în general, că el nu poate fi întrerupt de un element exterior, oricât de perturbator ar fi acesta pentru ceilalţi, că el îşi conduce perfect discursul: „…ai impresia că artistul e un hoţ de curcubeu, atât de pure sunt culorile…”

Nimeni n-a remarcat tresărirea nervoasă din acele momente a lui Zugravu, sau cine a remarcat-o a pus-o pe seama unei eventuale, minime modestii, criticul nu evitase nici măcar cuvântul genial, dar pe care îl folosise totuşi, din prudenţă, ca adverb, nu ca substantiv (…culorile dispuse genial, în ritmuri canonice…).

Deşi vernisajul fusese un adevărat triumf, mai mult decât o consacrare, Zugravu îşi scoase a doua zi dis-de-dimineaţă expoziţia de pe simeze, îşi împachetă tablourile în grabă şi plecă, aruncând doar câteva vorbe printre dinţi:

-Cine vrea să le vadă să vină la mine la atelier.

Să fi fost un capriciu de artist răsfăţat, să-l fi deranjat grav ceva la vernisaj, deşi nimeni n-a observat ce şi mai ales când anume, să fie nemulţumit cumva de noua sa vârstă picturală? Greu de spus.

Oricum pictorul se retrăsese în atelierul lui, de fapt, o casă de vacanţă, anunţând că e grav bolnav şi că nu vrea să fie vizitat de nimeni.

Lumezianu şi Oprea, cei mai buni prieteni ai săi, aşteptară vreo două săptămâni, apoi se hotărâră să-i facă o vizită:

-Ce fel de prieteni îi suntem dacă îl lăsăm să zacă singur, bolnav, fără o îngrijire medicală adecvată… Şi apoi ce-o să se întâmple? Cel mult  n-o să ne primească… Oricum, s-ar putea să mai aflăm ceva interesant.

Ce anume, nu ştiau nici ei.

Spre totala lor surpriză, au fost primiţi cu multă căldură:

-Sunt, într-adevăr, foarte bolnav. Poate că am muncit prea mult în ultima vreme. Peste puterile omeneşti, peste puterile unui singur om.

Zâmbi subţire, uşor trist:

-Dar nu-i nimic. Îmi revin eu. Nu se moare din asta. Bine că m-am decis la timp.

Cei doi nu zăboviră prea mult, adevărul e că nu se aşteptaseră să fie primiţi, îi promiseră bolnavului că îl vor vizita chiar duminică, adică peste doar trei zile:

-Atunci suntem mai liberi.

O vreme nici unul nu scoase o vorbă. Apoi Lumezianu dădu glas unei întrebări puse parcă sieşi:

-Oare ce boală o avea Zugravu?

Oprea îl privi uimit:

-Exact asta mă întrebam şi eu acum în gând. Şi mă mai întrebam două lucruri: Oare nu cumva a folosit ceva interzis, vreun pigment otrăvitor, sau chiar… farmece? Ai observat că lucrările lui sunt acum mult mai terne, mai cenuşii?

Lumezianu se gândi un timp, apoi răspunse cu greutate, parcă şi el neconvins de ceea ce spune:

– Explicaţii ar fi mai multe. Una – şi care e sigur adevărată – e cea pe care  ne-a furnizat-o chiar Protasie. A muncit prea mult, e practic epuizat. S-ar putea să fi folosit, aşa cum spui şi tu, pigmenţi otrăvitori: sărurile de plumb, de cadmiu, de seleniu sunt adesea otrăvitoare. S-ar putea să se fi intoxicat, otrăvit e mult spus, dar n-am observat nimic pe piele. Ori e ştiut orice intoxicaţie se evidenţiază în primul rând pe piele, apoi în rest. Cât despre lucrările care acum ţi s-au părut mai terne există cel puţin două explicaţii: lumina din atelier era redusă şi apoi s-ar putea ca ceea ce am văzut noi să nu fie decât schiţe, eboşe, studii de culoare, variante, lucrările adevărate fiind cele pe care le-am văzut noi în ultima sa expoziţie.

Posomorându-se brusc, de parcă şi-ar fi amintit ceva extrem de neplăcut:

-Prea multe explicaţii. Şi niciodată explicaţiile nu au explicat ceva, nu au clarificat ceva. Ele apar tocmai când lucrurile sunt neclare…

Vestea că Protasie Zotic Zugravu s-a sinucis, a surprins şi nu a surprins prea mult. De fapt nici nu s-a stabilit cu exactitate dacă a fost vorba de o sinucidere şi nu cumva de un accident.

Atelierul arsese în întregime, pompierii nu mai putură salva absolut nimic, nicio mobilă, nicio lucrare.

Pictorul fu găsit complet carbonizat, în poziţia tipică arşilor, adică pe spate, cu genunchii uşor flexaţi, cu mâinile ridicate la nivelul coatelor, cu pumnii strânşi. Ochii, plesniţi din cauza focului, se scurseseră de-a lungul obrajilor ca nişte lacrimi deja uscate, ca nişte bale de melc, strălucind straniu, irizat chiar la lumina slabă a lanternei.

Nu fu salvată nicio lucrare, nicio schiţă. Nu s-a găsit niciun bilet de       rămas-bun, ceea ce îndepărtă într-un fel ipoteza sinuciderii.

Cauza accidentului fusese stabilită cu mare probabilitate: o lumânare uitată aprinsă şi care se răsturnase. Toropit de somn şi de alcool (la autopsie s-a găsit o cantitate apreciabilă de alcool) pictorul nu a putut reacţiona la timp, fusese deci accident şi nu sinucidere, deşi varianta sinuciderii mai circulă o vreme prin târg, dar din alte motive.

Curios, o doua zi după moartea pictorului, un curcubeu imens se desenă perfect între cei doi munţi, inundând cerul.

Se mai spune că, la patruzeci de zile după moartea lui Zugravu, fu văzută e drept, doar de cei care se aflau în afara oraşului, o adevărată auroră boreală: o perdea verzuie, un verde de ochi magic, cu irizări de galben, de roşu şi de albastru. Cerul era foarte uscat, înalt şi senin, o amintire a nordului. Mulţi puseră la îndoială aurora, dar când li se adusese ca un  contraargument elanul care fusese împuşcat în urmă cu câţiva ani, în împrejurimile oraşului şi care se găsea acum în Muzeul Judeţean  de Ştiinţele Naturii, semn că uneori şi nordul mai coboară spre zonele temperate, acceptaseră ideea.

După cum, oraşul a revenit treptat la culorile sale, care îl făcuseră întrucâtva celebru. E drept că se închiseseră în urma recesiunii economice unele fabrici, în primul rând cea de ciment, că acum se folosea drept combustibil gazul metan, că Garda de Mediu aplica amenzi usturătoare pentru orice încălcare a normelor, neadmiţând niciun  fel de formă de poluare.

Se mai spunea şi că picturile atât de vii ale pictorului Zugravu păliseră mult, îşi pierduseră strălucirea, viaţa, prospeţimea.

O explicaţie era: aşa cum albul de zinc se înnegreşte în timp, în vreme ce albul de titan nu, cu siguranţă că pictorul folosise pigmenţi care nu rezistaseră în timp.

Lucian Strochi