În copilărie jucam şi cântam, interpretam, băieţi şi fete, într-un spectacol, un dans, un fel de horă ce avea versuri ca acestea: „Coroana e rotundă / Rotundă e şi luna / Frumoasă e şi fata / Pe care o iubesc…”

Mi-am amintit de cântec mult mai târziu când, deja elev, am întâlnit, în Hronicul şi cântecul vârstelor, admirabil bildungsroman scris de Lucian Blaga, o scurtă întâmplare, cât o urătură: „Când dăm să ieşim din sat, numai ce auzim dintr-o curte, neaşteptat, în noapte, un strigăt de copil: „Trăiască România dodoloaţă!” (acest „dodoloţ” era în Lancrăm cuvântul pentru „rotund”).”

Poate că, în cântec, coroana era o cunună de flori de câmp pe fruntea şi tâmplele  unei fete şi nu o coroană princiară, regală, imperială. Poate că dodoloţ e un rotund, măcar sonor, mai contondent. O roată de căruţă ce n-a cunoscut imediat rotunjimea dată de sărutul îndelung al drumului.

Oricum, între o Românie Mare şi rotundă şi o coroană regală, s-a putut pune, într-un prea târziu octombriu, un necesar şi drept semn de egalitate.

Se impune, aici şi acum, o succintă biografie a regelui Ferdinand I.

Ferdinand-Victor Albert-Meinard s-a născut la 24 august 1865 la Sigmaringen (Germania) având ca părinţi pe Leopold, prinţ de Hohenzollern şi pe Antonia (fiica reginei Maria a II-a şi a regelui Ferdinand al II-lea al Portugaliei). A urmat gimnaziul la Düsseldorf şi apoi a fost înscris cadet al Şcolii Militare in Kassel, fiind încadrat ulterior sublocotenent al armatei române în 1884. A urmat studii universitare la Universităţile de la Tübingen şi Lipsca (1887), audiind cursuri de istorie, drept roman, finanţa, economie politică, statistică, filosofie etc.

A fost confirmat prin Pactul de familie din 18 mai 1881 ca Moştenitor al Tronului României.

S-a căsătorit la 10 ianuarie 1893 cu principesa Maria de Edinburg, nepoata reginei Victoria a Marii Britanii, mama principesei fiind Maria Alexandra, mare ducesă a Rusiei. Au avut împreună şase copii. Carol (viitorul rege Carol al II-lea), Elisabeta, Maria, Nicolae, Ileana şi Mircea.

La 11 octombrie 1914 a devenit rege al României, iar la 15 octombrie 1922 s-a încoronat la Alba Iulia ca rege al tuturor românilor.

A murit la 62 de ani, la 20 iulie 1927.

A fost considerat de unii drept cel mai „moale”, „şters” dintre cei patru regi ai României, din cauza timidităţii sale excesive, din cauza bolilor care l-au măbinat (o febră tifoidă încă din 1893 şi a unui cancer care de altfel i-a pricinuit şi sfârşitul prematur).

A fost gratulat cu tot felul de calificative: Chibiţul, Moş Teacă, Urechiatul, Leneşul, Afemeiatul, Alcoolicul etc.

Iată un scurt portret al regelui pictat de Sterie Diamandi : „un mers de raţă cu capul plecat, căutând parcă ceva ce scăpase pe jos, priviri pierdute şi rechi blegi.”

Martha Bibescu e mai nuanţată: „un om îmbătrânit înainte de vreme, cu fruntea joasă, brăzdată de zbârcituri premature; părul crescut de după boală nu mai era blond, ci de un castaniu spălăcit amestecat cu cenuşiu, obrajii traşi; ochi albaştri, obosiţi, pleoapele înroşite; mustăţile îngălbenite de tutun  atârnau în jos; şoldurile prea mari, pentru un trup prea scurt; avea un trup scund şi picioare lungi, ceea ce-l făcea să pară mai mic de stat când era aşezat la masă, călare, în trăsură sau la teatru… avea însă cele mai frumoase mâini din lume. Lungi, spirituale, prinse ca nişte flori de tulpină… mâinile acestea neprihănite erau făcute, mai degrabă, să ridice sfântul potir decât să poarte armele. Împreunate, ele îţi aminteau săgeţile unei catedrale gorice ; strânse primeau potirul, deschise, aşteptau cuiele.”

Cu siguranţă, Ferdinand I este cel mai fericit şi mai nefericit dintre cei patru regi.

Era catolic, soţia protestantă, copiii botezaţi ortodocşi (pentru această erezie a fost excomunicat de Papă, interzicîndu-i-se Sfânta Împărtăşanie, fiind iertat abia în anul morţii.)

A avut o soţie mult prea dinamică, prea expusă publicului, presei, cu unele aventuri amoroase (cu prinţul Barbu Ştirbey, cu colonelul canadian Boyle şi alţii).

Singura sa iubire adevărată a fost Elena Văcărescu, urmaşa unui vechi neam boieresc, femeie cu o rafinată cultură, talentată poetă, dar această iubire nu s-a putut concretiza într-o căsătorie, din cauza opoziţiei externe şi interne, în primul rând a lui Lascăr Catargiu, care a exclamat: „Aiasta nu se poate Maiestate ! ”

A suferit mult la moartea unchiului său Carol I dar şi acest lucru a fost speculat de neprieteni: „durerea lui ferdinand e durerea sclavului care şi-a pierdut stăpânul şi nu ştie ce să facă cu libertatea. ” (după I.G.Duca, Memorii).

A suferit şi mai mult din cauza nebădăiosului, neseriosului, inconştientului său fiu, viitorul rege Carol al II-lea, care, în trei rânduri a renunţat la calitatea de moştenitor al tronului (la 13 septembrie 1918, 31 iulie 1919, 25 decembrie 1925).

A suferit cel mai mult când şi-a văzut ţara ciuntită, capitala ocupată, armata, în cea mai mare parte, distrusă.

Şi totuşi, acest om timid, ce părea permanent strivit de boli, de oameni şi de vremi a avut puterea de a fi măreţ exact atunci cînd trebuia şi nu întâmplător istoricii şi poporul său aveau să-i spună Ferdinand I cel Loial şi Ferdinand I Întregitorul.

Să dăm câteva exemple, credem, edificatoare: în disputa cu P.P.Carp, atunci când acesta se opune intrării României în război alături de Antantă, declarând, în Consiliul de Coroană: „Am trei fii, îi dau Maiestăţii Voastre să se bată şi să moară. Iar eu mă voi ruga la Dumnezeu ca armata română să fie bătută, căci numai aşa România va putea fi scăpată”, Ferdinand îi răspunde memorabil: „Aţi greşit şi adineauri când aţi vorbit de interesele Dinastiei, nu cunosc decât interesele ţării. În conştiinţa mea aceste două interese se confundă. Dacă m-am hotărât să fac acest pas grav, e fiindcă, după matură chibzuinţă, am ajuns la convingerea adâncă şi nestrămutată, că el corespunde cu adevăratele aspiraţiuni ale neamului a căror răspundere o port în ceasul de faţă. Dinastia va urma soarta ţării, învingătoare cu ea sau învinsă cu ea. Deoarece, mai presus de toate, să ştiţi, domnule Carp că Dinastia mea este română. Rău aţi făcut când aţi numint-o străină, germană. Nu, e românească! Românii nu au adus aici pe unchiul meu regele Carol, ca să întemeieze o dinastie germană la gurile Dunării, ci o dinastie naţională, şi revendic pentru casa mea cinstea de a fi îndeplinit în întregime misiunea pe care acest popor i-a încredinţat-o. ”

La intrarea în război se adresa ostaşilor cu aceste cuvinte, integrându-se firesc şisolidar cu ceilalţi Mari Voievozi români: „Ostaşi! V-am chemat să purtaţi steagurile vastre peste hotarele unde fraţii noştri vă aşteaptă cu nerăbdare şicu inima plină de nădejde. Umbrele marile voievozi Mihai Viteazul şi Ştefan cel mare, ale căror oseminte zac în pământurile ce le veţi dezrobi, vă îndeamnă la biruinţă ca vrednici urmaşi ai ostaşilor care au învins la Războieni, Călugăreni şi Plevna… arătaţi-vă deci demni de gloria străbună. De-a lungul veacurilor un neam întreg vă va binecuvânta şi vă va slăvi” (Nicolae iorga, Regele ferdinand)

Dar poate cel mai emoţionant şi curajos act al regelui Ferdinand rămâne proclamaţia de la Răcăciuni (bacău), din 23 aprilie 1917, de Sf. Gheorghe, sărbătoarea hramului oştirii române cînd regele le promite oştenilor, fii de ţărani înfăptuirea reformei agrare şi votul universal: „vouă, fiilor de ţărani care aţi apărat cu braţul vostru pământul unde v-aţi născut, unde aţi crescut, vă spun eu, că pe lângă răsplata cea mare a izbândei, care va asigura fiecăruia recunoştinţa neamului nostru întreg, aţi câştigat totodată dreptul de a stăpâni într-o mîsură mai largă pământul pe care v-aţi luptat. Eu, regele vostru, voi fi întâiul de a da pildă.Vi se va da şi o largă participare la treburile publice.” (Ioan Scurtu, Regele ferdinand). Şi regele s-a ţinut de cuvânt. La un an după Încoronare (mai exact la cinci luni!) a promulgat Constituţia din martie 1923 care prevedea între altele „libertatea cuvântului, a întrunirilor, a presei, egalitatea în drepturi a cetăţenilor” fiind practic una dintre cele mai avansate şi moderne Constituţii din Europa şi din lume.

Împroprietărirea se făcuse cu doi ani înainte, în 1921, iar regele Ferdinand a fost denumit în unele judeţe „Regele ţăranilor.”

Regina Maria a avut şi ea desule merite: a fost în timpul războiului o iubită soră de caritate, neezitând să-i ocrotească pe bolnavii atinşi de tifosul exantematic şi de febra recurentă, a umblat pe jos kilometri întregi pe drumuri de iarnă, a „înlocuit lângă fiecare groapă o mamă, o soţie, o soră sau un copil”, punând câte o  floare la căpătâiul fiecărui erou, a molipsit cu curajul ei mii de soldaţi, a dăruit României mai mulţi copii: pe Carol, pe Elisabeta, pe Maria, pe Nicolae, pe Ileana, pe Mircea, devenind şi o adevărată „soacră a Balcanilor”, România înrudindu-se dinastic de două ori cu Grecia, dar şi cu Iugoslavia.

Încoronarea din 15 octombrie 1922 a însemnat, statistic, pentru România un semnificativ salt, de la o suprafaţă de 137.000 kmp la 295.048 kmp, şi de la o populaţie de 7,7 milioane de locuitori la una de 17,1 milioane de locuitori.

În acea zi visul de secole al românilor se înfăptuise.

Am în faţă un document emoţionant, un album intitulat Cartea Încoronărei –Alba-Iulia – Bucureşti 15-16 octombrie 1922, tipărit în 1923 şi structurat în câteva capitole semnificative: Sărbătorirea Încoronărei Suveranilor României-Mari la alba-iulia-în Capitală-în toată ţara; Familia regală; M.S. Regina în timpul războiului; Instituţiile României-Mari. Armata Română-organizarea ei din vechime şi până în zilele noastre, Parlamentul; Administraţia Ţării –cum era mai de mult şi cum este azi; Autorităţile care au luat parte la Încoronare.

Albumul este o veritabilă carte de istorie, un muzeu, o lecţie de patriotism, un document excepţional, o sursă de inspiraţie pentru istorici şi scriitori.

Ilustraţiile se referă la: Serbările Încoroării-Familia regală-Guvernul-Misiunile străine-Clerul-Magistratura-Parlamentul-Căpeteniile armatei-Demnitarii administrativi-Primarii din toată şara- Vederi din Război etc. şi sunt de ordinul miilor.

Albumul foloseşte trei culori: negrul, albastrul ceruleum şi sepia, ilustraţiile suferind, firesc, de rugina timpului.

Sărbătorirea Încoronării e surprinsă în toate detaliile, urmărindu-se cu atenţie traseul Încoronării, discursurile personalităţilor, protocolul, prezenţele româneşti şi străine alcătuind un film vorbit, cu numeroase şi semnificative stop-cadre, cu inserţii şi montaje inspirate.

Dacă Încoronarea de la Alba-Iulia este un moment înălţător, serbarea Încoronării de la Bucureşti este o lecţie de istorie a Românilor, o istorie văzută în diaconia ei, accentele marcând momente importante din această istorie.

Să încercăm să reconstituim acest film, după dtele din album, secvenţă cu secvenţă:

16 Octombrie 1922, ora 10 fără un sfert, gara Mogoşoaia, soseşte trenul special al invitaţilor: Infantele spaniei cu Infanta Beatricea, sora reginei Maria, Ducele de York, mareşalul Foch, generalul berthelot, Principele Paul al Iugoslaviei, generalul Weygand, Ducele de Genova etc. Ora 10. Apare trenul regal împodobir cu crengi de brad şi steaguri tricolore. Coboară din tren regele ferdinand, regina Maria, Regina Elisabeta a Greciei, Regina maria a Iugoslaviei, Principesa elena, Principesa Ileana, Principele Carol şi  Principele Nicolae. Ora 10 şi un sfert. Se formează cortegiul regal în fruntea căruia merg gorniştii reg. 6 vânători şi muzica reg. 4 roşiori. Urmează trupele tuturor regimentelor. În urma drapelelor, regele Ferdinand călare pe un cal alb, urmat de ofiţerii generalilor trimişi ai statelor amice şi ofiţeri români combatanţi, urmat de trei trăsuri de tip Daumont, în care se găseau Regine şi Principese. Trăsurile regale erau flancate de câte patru maiori şi erau urmate de un escadron din reg. De escortă regală. Cortegiul s-a îndreptat spre arcul de triumf. De-a lungul şoselei se aflau 10.000 de primari, în costume locale, de un pitoresc deosebit. La Arcul de triumf cortegiul regal e întâmpinat de membrii comisiei interimare, în frunte cu G. Corbescu şi de membrele societăţii Chindia, îmbrăcate în costume naţionale, care aruncă regelui flori roşii şi albe. Cuvântarea domnului G. Corbescu, preşedintele comisiei interimare a capitalei. Domnii dr. Scupiewski şi g. elefteriu au oferit regelui pâine şi sare pe o tavă de argint. Scurt discurs al regelui. Cortegiul regal parcurge Calea Victoriei, Str. Carol, Cheiul Dâmboviţei şi Bulevardul Mariei. Cortegiul regal soseşte la ora 12 fără un sfert la Mitropolie. Cortegiul e întâmpinat de I.I.C. Brătianu, preşedintele consiliului de miniştri şi de casele civilă şi militară a curţii. Slujbă religoasă oficiată de I.P.S. Mitropolitul primat Miron Cristea, înconjurat de întregul sinod. Răspunsurile au fost date de corul arhiepiscopiei din Chişinău. După te deum, o gustare la Cameră. Deplasare cu automobilele la Statuia lui mihai Viteazul. De jur împrejur „o mare de capete.” Fanfara militară anunţă printr-un marş triumfal defilarea cortegiului istoric, format din 15 grupuri, după cum urmează:

epoca Daco-romană. Un grup roman compus din: centurioni, Aquiliferi, signiferi, Cornicieni şi Phaleraţi. Grupul dac compus din: Draconarius (stindardul dac), Cataphracţi, Suliţaşi. Împăratul Traian, Regele Decebal. Tribuni romani, Şefi daci, Vexilarius cu cohorte legionare (equites singulares), Draconarius cu cete de luptători daci.

Epoca legendară (Descălicătoarea): cetele primilor luptători români din vremea lui Dragoş vodă şi Radu-Negru. În fruntea lor vin Buciumaşii, apoi Steaguri cu străjile lor de Suliţaşi. Dragoş-vodă şi Radu-Negru sunt urmaţi de curtenii lor, judeţii şi pârgarii, după care vin crucile de voinici comandate de viteji şi Pălcurile de Hânsari comandate de Soltuzi.

Seria principalelor epoci istorice. Mircea cel bătrân şi Alexandru cel Bun. Acest grup este format din: buciumaşi, Steagul Muntenesc, cu straja lui de Arbaleţi, Steagul Moldovenesc, cu străjile de arcaşi, apoi toboşarii şi Trâmbiţaşii, „care precedează grupul domnesc.” Mircea cel bătrân şi Alexandru cel Bun sunt urmaţi de curtenii lor; Marele Vornic, Marele Pârcălab, Hatmanul şi Aga Polcovnicul. Urmează oastea românească de Suliţaşi, Arcaşi şi Arbaleţi, înşirată astfel: Fustaşii (cu ghioage), Slujitorii statorniciţi (catane de scuteală), grup compus din Vânători şi Căuşei şi Lefegii, Buciucaşi, Melelogi şi Cotoraci. Aceste grupuri sunt conduse de căpitanii lor îmbrăcaţi în coifuri şi zale.

Epoca lui Ştefan cel Mare şi Vlad Ţepeş. Oastea moldoveană şi cea munteană înşirată în chip de alai domnesc se desfăşoară astfel: Marele Vornic apare în capul oastei şi este urmat apoi de Steagurile moldovenesc şi muntenesc cu străjile lor. După steaguri vin şirul Surlaşilor urmaţi de Hotnogi (purtători de arbalete), apoi Domnitorii, purtând buzdugane domneşti. După domitori vin Copiii de casă cu lungi spade de paradă, după care urmează: Sfatul boierilor mari (Marele Spătar, Marele polcovnic, Vornic, Vistierul şi Comisul). Şirul continuă cu Aprozii domniei, cetele oştenilor moldovni, conduse de Armaşi şi compuse de Iunaci (Scutelnicii) cu Vitejii lor şi oastea muntenească compusă din Arcaşi şi Suliţaşi cu căpitanii lor, condusă de Marele Pârcălab.

Epoca lui Mihai Viteazul. Grupul reproduce intrarea triumfală a lui Mihai la Alba-Iulia. În frunte sunt Toboşarii, apoi Trâmbiţaşii, precum şi cele trei steaguri ale Ţărilor Române unite, Moldova, Muntenia şi Ardealul, cu garda formată din Ceauşii domniei, apoi Căminarul în fruntea Paiccilor domneşti (copii de casă). Singur şi distanţat de ceilalţi, pe un cal alb, în armură şi cu buzduganul în dreapta, urmat de Sfatul vitejilor săi căpitani: Banul Manta, Banul Mihalcea, Vornicul Preda Buzescu, Radu şi mihail Calomfirescu, Căpitanul Udrea, Dan şi Stoica Fărcaş. După ei vin Sava Armaşul în fruntea călăreţilor săi (Panduri şi Lipcani), Baba Novac conducând haiducii săi, apoi vel-Căpitan Deli Marcu în capul mercenarilor (Deslii şi Beşlii).

Epoca matei basarab -Vasile Lupu. În fruntea grupului merge o ceată de ceauşi călări, după care vin Toboşarii şi Surlaşii, apoi Steagurile (Prapure) ale Moldovei şi Munteniei. Straja steagurilor e alcătuită de un grup de Vânători călări, conduşi de Vătaful lor. Vin, la mică distanţă, voievozii Matei Basarab şi Vasile Lupu, înapoia lor fiind sfatul boierilor mari, având în funte Spătarul şi Armaşul purtând spadele domniei. Sunt urmaţi de Căminarul conducând Fustaşii; Başbulucbaşa conducând Dorobanţii şi Ferendarii şi apoi doi Iusbaşi conducând Seimenii şi Chihăii (Poteraşii verzi).

Epoca Dimitrie Cantemir – Constanin Brâncoveanu. Doi „Povăţuitori” cu steaguri la suliţe merg în fruntea grupului, după care vin Steagurile Moldovei şi Munteniei. O ceată de Ceauşi de vânători formează straja steagurilor, iar Vătafii verzişori formează straja celor două Tuiuri ce vin imediat după steagurile domniei. Voievozii dimitrie Cantemir şi Constantin Brâncoveanu călări ţin în mâini buzdugane domneşti. În urma domnitorilor vin ceata Armăşeilor (feciori de boieri) cu brâuri de argint şi suliţe argintate. Marele Spătar şi Marele Postelnic merg în fruntea sfatului boieresc compus din Boierii divaniţi de starea I şi Boierii de starea II. La o mică distanţă de ei apare Sângeacul (steagul roşu), semnul încrederii în domnie ce se dăruia de Sublima Poartă. Sunt urmaţi de Tubulhaneaua (muzica ienicerilor), apoi în fruntea oastei ce completează grupul vin Hatmanul şi aga, urmaţi de Bulucbaşa în capul roatelor de Seimeni (suliţaşi) şi doi Vel-căpitani de cete conducând roatele de Scutelnici şi Dorobanţi (arcaşi).

Revoluţia din Transilvania. Horia, Cloşca şi Crişan. În fruntea Moţilor revoluţionari merg Buciumătorii (cu tulnice). Sunt urmaţi de cei trei şefi, cu Horia în mijloc. Înapoia lor vine Steagul revoluţiei, pe care se vede crucea deasupra unei inimi străpunsă de o spadă şi cu inscripţia „Horia Rex Daciae floreat”. Staja steagului e compusă de moţi cu topoare, având în mijlocul lor un preot. După steag vin cetele Căpitanilor juraţi şi Căpitanilor aleşi, apoi Căprăriile moţilor de Lăncieri şi Puşcaşi conduşi de Căpitanii de căprării.

Revoluţia din Muntenia (1821). Tudor Vladimirescu. Acest grup înfăţişează intrarea lui Tudor Vladimirescu în Bucureşti în martie 1821. O ceată de Panduri cu şuşaneaua în spate călăresc în capul Adunării poporului deschizând alaiul revoluţiei. Steagul albastru al revoluţiei, având în dreapta un preot cu crucea în mână, e urmat de o strajă de panduri, de Domnul Tudor, singur, înapoia lui aflându-se căpitanii Cacaleţeanu, Cioranu, Ghencea şi Caravia, apoi de Boierii divaniţi (care depuseseră jurământul) în anterie şi işlice, oastea revoluţionară compusă din: Căpitan Urdăreanu cu roata lui de panduri, Căpitan Miu cu ceata lui de Haiduci, Delibaşa Hagi Prodan şi Căpitanul Macedonsky cu roatele de Arnăuţi şi Neferi.

Anul 1848. revoluţia din Ardeal. Avram iancu. Buciumătorii merg înainte, după care vine Steagul revoluţiei între doi lăncieri cu garda de moţi având un preot în mijlocul lor. Urmează singur Avram Iancu, regele munţilor, apoi Tribuni şi Prefecţi, Cetele de moţi (lăncieri) şi Vânători-puşcaşi conduşi de căpitanii lor. Căpitanii sunt precedaţi de alţi Căpitani numiţi Vice-tribuni, ce merg în capul grupurilor, încinşi cu sabie şi cu puşca în spate. Un alt grup sinbolizează ceeaşi epocă în Principate. Un grup de Lăncieri şi un altul de Dorobanţi precedează carul alegoric al deşteptării. O femeie aripată, în costum alb de arhanghel, ţinând spada în mâna dreaptă şi trâmbiţa desteptării în mâna stângă, domină partea superioară a carului, având la picioare un cerc de flori. Pe două trepte mai jos, de o parte şi de alta, coboară patru fete purtând coşuri cu flori. În partea din faţă a carului un grup frăţesc de tineri bonjurişti, bătrâni boieri şi ţărani, cu panglici tricolore pe piept, purtând steagul deşteptării pe care stă scris Frăţie şi Dreptate, sfîşie Regulamentul Organic. Restul carului este completat simetric de tineri revoluţionari, ţărani şi boieri ce s-au lepădat de ranguri şi privilegii. Carul e tras de şase cai, conduşi de surugii, în costume specifice. Carul e urmat de Pompieri (din dealul Spirii) cu Parucicul lor, după care vin Dorobanţi de judeţe.

Anul 1859. Unirea Principatelor. În fruntea tuturor merge Tamburul Major în capul fanfarei sale. Un grup de lăncieri de rând călăresc înaintea Steagurilor domniei. În urma lor, câţiva ofiţeri din Stabul Domnesc, conduc lăncieri de rând şi de ne rând. La o mică distanţă se află Carul alegoric al Unirii. Pe un tron de flori stu două fete simbolizând Ţările surori, ţinând între ele tricolorul desfăşurat al Unirii. Într-o desfăşurare spiralată e înlănţuie o horă de ţărani, ţărance şi tineri unionişti, iar în mijlocul lor un taraf de lăutari în anterie şi giubele cântă Hora Unirii. Carul e escortat de un grup de călăreţi dorobanţi de poştă.

Anul 1877. Independenţa. Acest grup simbolizează epopeea războiului pentru Independenţa definitivă a României şi se desfăşoară în următoarea ordine: un grup de roşiori urmat de un altul de călăraşi în ţinuta de campanie, trec înainte, urmaţi de pedestrime. Tamburul major merge în fruntea gorniştilor şi toboşarilor lui. Vine apoi muzica unui regiment de linie cu şeful ei, după care urmează o grupă de vânători. Carul alegoric reprezintă Reduta de la Griviţa, având pe platforma superioară o ţărancă înfăşurată în drapelul tricolor al României, care încununeazăpe eroii de la Griviţa: Valter Mărăcineanu, Şonţu şi Giurăscu. Mai în faţă, lângă un tun turcesc, maiorul Candiano cu sergentul Grigore Ion. Mai jos reduta este flancată de gabioane aranjate în semicerc înapoia cărora apar curcanii Griviţei cu căciulile lor. Restul carului este completat prin grupuri de dorobanţi (în bluze) vânători şi de linie. În urma carului călăresc tunari (în tunici) şi călăraşi (în bluze).

Anul 1918. Triumful final. Întregirea Neamului. Întreg cortegiul istoric se încheie cu grupul care reprezintă realizarea visului naţional, Unirea întregului neam românesc, prin eroismul şi virtutea soldatului român. Ca o viziune a vitejiei ostăşeşti, un car de triumf roman tras de patru cai (quadrigă) serveşte ca introducere a simbolului Victoriei naţionale. Doi legionari romani pedeştri conduc carul, ţinând frâiele cailor. În carul aurit stau în picioare doi ostaşi romani ţinând în mâini trâmbiţe de alamă. Între ei, pe un suport mai înalt, o femeie aripată, simbolizând Victoria, ţine în mâna stângă drapelul tricolor, iar cu dreapta intinsă încununează cu lauri fruntea gloriosului sărbătorit, înfăţişat printr-un simplu soldat român. La o mică distanţă apar câteva rânduri compacte de cavalerie românească în ţinută de campanie şi care precede carul algoric al Unirii tuturor românilor. Carul reprezintă un adăpost blindat cu trei tranşee ce înconjoară din trei părţi adăpostul. Pe biuta acestui adăpost, între sârme ghimpate patru ţărănci îmbrăţişate simbolizează Ţinuturile româneşti unite (România veche, Ardealul, Bucovina şi Basarabia), detaşându-se pe un disc ce reprezintă Stema României. Pe platforma anterioară a carului se vede o grupă din Crucea roşie, legiunea eroinelor. În urma carului Unirii şi în chpul colăerilor unei nunţi ţărăneşti, apar cinci grupe distincte deţărani călări în portul ţinuturilor româneşti şi cu care se sfârşeşte cortegiul. Fiecare grup poartă un steag prapur al ţinuturilor respective. Grupul munteniei duce Vulturul, al Moldovei Zimbrul (Bourul), al Ardealului Stema celor şapte cetăţi, al Banatului Leul şi al Dobrogei Delfinii.

Am insistat mult pe acestă descriere (prezentă de altfel în cartea-album, eu nefăcând altceva decât să îndrept discret unele greşeli de tipar şi să evit câteva repetiţii) pentru că ea este exemplară, din mai multe privinţe.

În primul rând vorbeşte despre modul cum înţelegeau românii, în urma cu mai puţin de o sută de ani, să cinstească şi să sărbătorească un mare eveniment, acordându-i preţuirea, atenţia, simbolistica, fastul, grandoarea  necesare.

În al doilea rând, vorbeşte despre calitatea acestei cărţi, despre excepţionala ei valoarea documentară.

În al treilea rând, este evidenţiată conexiunea pe care oamenii unui prezent glorios o făceau cu un trecut zbuciumat, dar nu mai puţin eroic.

În fine, această panoramare ne arată, firesc, deloc ostentativ, legătura strânsă, naturală între conducători şi popor, această legătură fiind determinantă, cred,  pentru Izbânda finală, pentru visul secular al românilor, Marea Unire.

Lucian Strochi