Integrala prozei scurte: ULTIMUL MESAJ DE PE ATLANTIDA

ULTIMUL MESAJ DE PE ATLANTIDAPoate pentru că sunt născut exact între Vărsător şi Peşti, mi-a plăcut întotdeauna tot ce este legat de apă. Nu m-am gândit să devin marinar, nici hidrolog, nici hidrotehnician, ci poate specialist în biologie marină.

Am început-o firesc, copil fiind, cu mormolocii de prin bălţi, îi examinam îndeaproape, mă fascina forma lor pe picătură, hidrodinamică, apoi cu broaştele, coloritul lor, înotul lor, capacitatea de a se camufla, orăcăitul lor inconfundabil, dominând bălţile, lacurile, mlaştinile –totul mă fascina – , cu tritonii, le spuneam pui de crocodili şi de dragoni şi cu racii, ce păreau frânţi, modulaţi, atunci când înotau înapoi, cu ochii bulbucaţi şi cu mustăţile imense, cu cleştii înspăimântători, pentru a mă opri, vreme îndelungată, din perspectiva acelei vârste, când pasiunile se schimbă uneori de la o zi la alta, asupra peştilor.

Cleni, mrene, boişteni, păstrăvi – tot ce puteau îngădui râurile şi pârâurile de munte şi de deal, erau urmăriţi şi admiraţi, uneori prinşi şi puşi în acvarii improvizate, în borcane de cinci litri, hrăniţi cu dafnii şi cu muşte, până când mureau, cine ştie din ce motiv.

Am continuat-o cu mamiferele marine, atunci când, elev în clasa a V-a, am aflat cu uimire că balena sau delfinul nu sunt peşti, ci mamifere ca şi noi, că nasc pui vii, că se aseamănă cu noi în multe privinţe, că sunt animale extrem de inteligente şi de prietenoase, că, sunt atâtea dovezi scrise, încă din antichitate, dar şi legende, că, în numeroase situaţii, au salvat de la înec oameni sau i-au protejat de atacul rechinilor.

Toţi credeau că pasiunea mea nu avea să dureze, că era doar o toană de copil, eram foarte bun la chimie, cu siguranţă va fi un bun inginer chimist sau va face medicina, erau amândouă facultăţi la modă, dar eu am rămas fidel, până la capăt, biologiei.

Am terminat facultatea şef de promoţie şi am fost repartizat, la cerere, pentru stagiatură, într-un sat de munte.

Aveam timp destul acolo, citeam mult, aproape numai publicaţii străine, le împrumutam de la Muzeul de Ştiinţele Naturii din capitala de judeţ, aveau o bibliotecă impresionantă şi purtau o corespondenţă incredibilă, cu mari universităţi din lume.

Existau, desigur, pentru asta, câteva explicaţii: muzeul avea o colecţie valoroasă de peşti oligoceni, muzeografii erau de fapt cercetători, aveau doctorate, cunoşteau multe limbi străine, editau o publicaţie de specialitate, nu prea arătoasă, dar valoroasă în conţinut, pe care o trimiteau, la schimb, în centrele universitare din străinătate.

După 1989, atunci când s-au deschis graniţele, când a intrat şi la noi masiv Internetul, am căutat şi am găsit proiecte extrem de interesante de studiere a florei şi a faunei marine.

Se căutau cercetători dispuşi să stea pe mare timp îndelungat, câteva luni, chiar un an de zile şi, după câteva eşecuri, am izbutit să fiu selecţionat, pe baza C.V.-ului trimis, într-o echipă de cercetări oceanografice, condusă de academicianul A. M. Rybakov, o somitate şi din care făceau parte, paisprezece cercetători din opt ţări.

De ce am fost selecţionat eu şi nu altcineva, nu mă întrebaţi. Poate şi pentru faptul că ştiam rusa, pe lângă engleză şi spaniolă, şi mă descurcam mulţumitor în franceză şi italiană. Aveam sub 35 de ani, publicasem mult, e drept, cam nesistematic, aveam studii interesante despre cetacee, e adevărat însă că informaţiile mele erau pur livreşti, cărţile se scriu din cărţi, nu văzusem încă o balenă vie, în mediul natural până atunci. Aveam şi unele calităţi telepatice, pe care le foloseam mai mult pentru a-mi uimi prietenii, nimic serios, nimic ştiinţific la urma urmelor.

Proiectul la care participam se numea Atlantida, la fel şi vasul care avea să ne fie casă timp de aproape un an de zile, iar finanţarea era asigurată integral de către un consorţiu multinaţional numit Atlantis.

Pe 3 iulie am ridicat ancora în Genoa şi am pornit-o spre est.

Trec peste multe amănunte, peste nopţile cu lună din Atlantic, incredibile, de fosfor alb, fantomatice, peste furtunile prin care am trecut, stomacul meu rămâne un martor preţios, peste zilele de calm plat, când oceanul părea o câmpie nesfârşită, albastră-verzuie.

Peste două luni, misiunea noastră mi-a devenit mai clară. Trebuia să ne întâlnim cu cetaceele, să le fixăm un microprocesor care să ne permită atât înregistrarea semnalelor emise de uriaşele mamifere, cele mai mari pe care le-a cunoscut vreodată pământul şi marea, cât şi orice activitate a creierului, atât în starea de veghe, cât şi în cea de somn.

Nu mă prea pricep la aparatura electronică prea sofisticată, oricum noi urma să captăm sunetele (infra, ultra şi sunetele percepute normal de urechea omenească), precum şi toate mesajele emise de delfini, de caşaloţi şi de balene.

Nu ni s-a spus, dar am înţeles destul de repede că inclusiv N.A.S.A. era extrem de interesată de rezultatele noastre finale, de posibilitatea de a găsi noi tehnici de emitere şi recepţie a mesajelor.

Am observat că Ficher, adjunctul academicianului Rybakov era interesant de calităţile mele telepatice, îmi căuta, cam insistent, dar rămânând în marginile politeţii, prietenia, îmi spunea că aceste calităţi sunt un dar de la natură, un har, precum talentul artistic, dar care, întocmai ca şi talentul, dacă nu este cultivat şi educat, se pierde.

Nu prea înţelegeam ce vrea să spună, apoi, spre sfârşitul expediţiei, am înţeles că Ficher era de fapt un înalt ofiţer N.A.T.O., un specialist în transmisiuni neconvenţionale.

Aveam o aparatură performantă, pe Atal Vindhya, un indian destul de tânăr, dar un specialist genial, atât în hardware, cât şi în software, care lucra cu o asemenea viteză, încât s-a ales rapid cu porecla de Pianistul.

El selecta sunetele, le combina, le deparazita, le sorta, le individualiza, încerca să le clasifice în blocuri sonore, nu putem vorbi de cuvinte, realitatea sonoră e mult mai complexă.

Mă interesa mult tot ceea ce făcea, şi Atal, răbdător ca toţi indienii, îmi explica visător că balenele emiteau un fel de megacuvinte, cum să-ţi explic, atât de complexe, încât cuvintele noastre i s-ar părea balenei o literă sau altfel spus pentru noi un asemenea megacuvânt, compus doar din câteva sunete ar reprezenta o adevărată frază sau chiar o perioadă. E ca şi cum ai auzi o simfonie în câteva secunde, e cam greu să-ţi explic, dar tot  ce-ţi spun e purul adevăr. Grafic ceea ce încerca să-mi explice Atal semăna cu suprapunerea  câtorva sute de electroencefalograme diferite, prezentate drept una singură, iar desenul ce apărea pe computer semăna foarte bine cu un peisaj de câmpie, presărat cu arbori stufoşi, o savană sonoră.

Spunea Atal:

-Am identificat până acum aproape 300 de asemenea metablocuri sonore, fiecare însemnând lucruri extrem de diferite, o complexitate de sentimente şi de idei, de trăiri, dintre care se puteau detaşa câteva teme majore precum dragostea, moartea, primejdia, prietenia, naşterea, destinul. Da, balenele vorbeau des despre destin, legau destinul de temperatura apei, de salinitatea ei, de vasele de linie şi cele pescăreşti, de aer şi soare, de nori, de valuri, de adâncimea apei, de curenţi, de alte balene, de puii lor, de hrană, de alte animale marine.

Atunci când comunicau despre dragoste, găseai, pe lângă tema dominantă şi câteva acorduri răzleţe despre naştere, despre moarte, despre acuplare, despre prietenie, despre trecut şi despre viitor, balenele nu percepeau prezentul, despre primejdii din trecut şi de cele ce aveau să vină.

Eram năucit, acum cuvintele mele mi se păreau prea sărace, prea abstracte, scheletul doar al unei autentice comunicări.

-Singurul lucru de bun simţ pe care ar trebui să-l facă oamenii, ar fi să tacă şi asta cât mai des posibil.

-Spune-le asta politicienilor… – a zâmbit Atal.

În momentele când se credea singur, Atal încerca experienţe noi, încerca să elimine calculatorul şi să se conecteze el – creierul lui adică – la semnalele primite de la cetacee.

Se întorcea uneori răvăşit, cu ochii tulburi, recunoştea că e extrem de periculos ceea ce încerca, mi se comunică o lume feerică, unitară, fără cer, apă şi pământ, îi văd neîngăduitele frumuseţi, totul e o încântare, o irizare, nu mai e vorba de culori, ci de lumina care se desface mereu prismatic, un fel de curcubeu, dar nu egal, ci cu dominante de verde, de roşu, de albastru, de galben, de oranj, de negru, percep acum mii de nuanţe de negru, sute de mii de nuanţe de roşu, am ochiul rafinat, îndelung exersat, de ţesătoare sau de pictor, aud simfonii psihedelice, simt puternic în nări mirosul de brom, de iod, de clor, de natriu şi de calciu, de fier şi de aer, simt natura descompunându-se în atomi, simt hidrogenul şi oxigenul din apă, pipăi culorile pe care le aud şi gustul lor îmi emană mirosuri şi parfumuri nemaiîntâlnite şi trupul meu şi spiritul meu se află într-un perfect echilibru, simt cu simţuri noi realităţi noi pe care nu le pot traduce în cuvinte, triada emiţător-cod-receptor e atât de săracă, cum ar fi triunghiul printre toate celelalte forme perfecte şi imperfecte ale naturii.

-Dar totul e inutil, aşa cum inutil e să-i explici frumuseţea culorilor unui orb din naştere, iar unui surdo-mut minunata armonie a sunetelor.

Într-o dimineaţă Atal mă căută, pe jumătate amuzat, pe jumătate supărat:

-Cred că am stabilit un prim dialog cu cetaceele. Poate o să ţi se pară ciudat, dar ne consideră o specie net inferioară lor, care ne-am refugiat pe uscat, care ne-am grupat în colonii, asemeni celor mai primitive animale, care apelăm la tot felul de sisteme imperfecte, cum ar fi cele sociale, politice, economice, energetice şi care ne-am atrofiat atât organele de simţ, cât şi simţurile, mai păstrând doar cinci, maxim şase dintre ele. Spre deosebire de noi, balenele au acum cincisprezece simţuri şi tot atâtea vocale. Limbajul lor nu conţine nicio consoană, consoanele sunt considerate adevărate bruiaje, blocaje, ezitări ale comunicării, doar limbile polineziene, vorbite de popoarele care n-au părăsit total oceanul neavând consoane, puţim îngrozitor, îndeosebi din cauza hranei, necrofage, a toxinelor pe care le eliminăm prin piele.

Mi-au mai spus destule, lucruri jenante, îţi dai seama, pe care fie nu  le-am mai reţinut, fie sunt prea dezavantajoase pentru noi, ca să ţi le mai reproduc.

-Şi tu ce le-ai răspuns întru apărarea omului?

-Nimic. Pentru că, cred, sunt din ce în ce mai convins, că au dreptate.

Am încercat şi eu experimentul lui Atal. La început mi-a fost greu, eram invadat, de tot soiul de forme şi culori, de stimuli tactili, sonori, gustativi, odorizanţi, într-un adevărat vârtej sinestezic ce nu părea să aibă vreo coerenţă. Am desluşit apoi dezvoltări fractale, concentrări, destinderi, dezvoltări, contrageri, un puls enorm al materiei şi al comunicării, ritmuri multiple, dar distincte, aşa cum poţi auzi într-o simfonie sunetele fiecărui instrument. Deocamdată eram doar receptor, nu şi emiţător. În fond, ce    le-aş fi putut comunica? Mă aflam în situaţia ridicolă a cuiva, a unui sărac care încearcă să corupă un miliardar cu o monedă măruntă de aramă. Totuşi, spre deosebire de Atal, receptam totul mult mai uşor, mai rapid, mai clar mesajele lor, asta dacă Atal era într-adevăr de o sinceritate totală faţă de mine, dacă nu-mi ascundea, din cine ştie ce motiv, ceva.

Atal era puţin invidios pe performanţele mele:

-Din punct de vedere tehnic, îţi sunt net superior. Terminalele le stăpânesc foarte bine, dar, din păcate, calitatea unei transmisii depinde foarte mult de calitatea cablului prin care se face transmisia. La mine cablul e de aluminiu, la tine de platină.

Peste două săptămâni, am încercat, vădit emoţionat, prima mea transmisie pentru balene. Le-am povestit câte ceva despre mine, despre ceea ce simt, ceea ce cred, despre ceea ce am realizat noi, oamenii pentru această planetă, despre instrumentele performante pe care le folosim şi care prelungesc, fac performante simţurile noastre, e drept, imperfecte.   Le-am vorbit despre dragoste, despre prima mea iubire, despre prietenie, despre spaima mea de moarte, despre destin, despre naşterea mea, despre metamorfoze.

Nu mi-au răspuns, fie că nu se lăsaseră impresionate, fie că mesajul meu nu ajungea la ele aşa cum ar fi trebuit.

Apoi am renunţat să le mai comunic ceva coerent, logic, într-o structură narativă clară, ci vise, delire, coşmaruri, am renunţat apoi aproape total la cuvinte, la consoane.

Am primit, în sfârşit, un prim mesaj. Scurt, prea complex pentru mine, probabil precar, sărăcăcios pentru ele.

Reţin oricum o primă metaforă, mă numeau fiu rătăcit al apei, asta dacă eu traduceam bine.

Era un prim pas, uitasem de orice oboseală, pierdusem total noţiunea timpului, am început un polilog extraordinar, un schimb aproape simultan de senzaţii şi percepţii, mă simţeam extraordinar, aveam ceva dintr-un învingător şi dintr-un nemuritor, eram ceva între un semizeu şi un zeu, i-am spus-o asta lui Atal şi el mi s-a închinat plin de veneraţie, ca unui nou Budha.

Am fost chemat pe neaşteptate la comandant. Erau de faţă comandantul, un olandez slab şi noduros, dar numai fibră, capabil să reziste mai mult ca oricine în orice fel de condiţii, oricât de vitrege ar fi fost ele, van Eykerer, academicianul Rybakov şi Ficher.

De vorbit, a vorbit numai Ficher:

-Apreciem experimentul Atal pe care îl încerci. Performanţele pe care le-ai reuşit până acum sunt mai mult decât încurajatoare. Am comunicat acest lucru celor în drept şi, şi ei le-au apreciat la justa lor valoare, extinzând programul şi continuând finanţarea întregului proiect pe încă un an. Deşi îţi vine foarte greu, deşi îţi este din ce în ce mai dificil să te exprimi în cuvinte, ce mai contează limba în acest caz, te rugăm să faci totuşi efortul să pui şi pe hârtie rezumatul… realiză ridicolul şi se corectă imediat, …măcar câte ceva din ceea ce ţi-a mai rămas din polilogul pe care îl ai cu balenele.

Le-am răspuns sec, ţeapăn, aproape milităros, în fond ironic, că mă voi conforma întocmai.

Am plecat cu un roi de gânduri în cap. Cum de ştiau de experimentul Atal, de polilog, de renunţarea la consoane şi la cuvinte, cine şi de ce trădase, nu putea fi Atal, era mult prea aproape de mine şi mult prea departe de ei, să fi avut Ficher vreun aparat capabil să detecteze, să analizeze şi să traducă noianul de emoţii şi de gânduri care le trimisesem cetaceelor?

Fusesem trădat cumva chiar de balene, speriate de faptul că intrusul care eram eu reuşise să spargă bariera care ne despărţea şi care le apăra, simţiseră primejdia reală a unei posibile apropieri sau chiar identităţi şi atunci mă sacrificaseră, poate gândindu-se că fac un bine tuturor, inclusiv mie şi speciei umane?

Atal mă privi trist:

-Nu trebuie să-mi spui nimic. De acum, după experimentul pe care   mi-ai făcut cinstea să-l botezi cu numele meu, nu mai trebuie să ne mai înţelegem cu cuvinte, nu mai avem nevoie de cuvinte. N-am reuşit, cel puţin generaţia noastră nu a reuşit. Dar nu uita, primul pas a fost făcut… Şi acest pas a fost făcut de noi, noi suntem pionierii…

A trebuit să-i mărturisesc că m-am îndrăgostit.

M-a întrebat cu seriozitate:

-Cum o cheamă, cum îi spui tu?

-Auaa. E tânără, e frumoasă, de câteva zile mă cheamă la ea. Mi-a acceptat iubirea. Vrea să trăim împreună, oricât de diferiţi am fi. Mă va ajuta să trec peste toate pragurile care ne despart.

Atal n-a mai scos niciun  sunet. Era vizibil impresionat, mai emoţionat decât un naş de cununie.

Am întocmit un raport, aşa cum promisesem, lucrând intens, timp de o săptămână, un raport din care nu ştiu dacă cineva va înţelege ceva, dacă nu va considera textul opera unui dement, un document psihiatric.

Am stat apoi singur în cabina mea şi m-am gândit la naşterea mea, petrecută între cele două zodii, a Vărsătorului şi a Peştilor, la atracţia mea pentru tot ce era legat de apă, la şansa unică oferită de această expediţie.

În tot acest timp Auaa mi-a cântat, m-a chemat, a plâns şi s-a bucurat. Aveam doar o uşoară ezitare, venită din două interpretări greşite, dar posibile, nu ale mele, ale altora. Şi anume că Auaa ar fi fost pentru mine un fel de sirenă, uriaşă, care m-a vrăjit cu cântecul ei sau că, aşa cum, conform teoriei din mecanică, masa unui corp mai mare atrage masa unui corp mai mic, creierul ei uriaş m-ar fi atras ca un magnet, creierul meu neputând rezista acestei atracţii, acestei captări cosmice.

Apoi, într-o dimineaţă, decis, am spintecat încrezător apele oceanului.

Mă aşteptau în adâncuri frumuseţi pe care niciun om nu le va putea cunoaşte, căci erau mai presus de gândurile, de simţirea şi mai ales…

Şi pentru o clipă, intrând pe poarta cea mare a împărăţiei apelor,      mi-am văzut, rămasă în aer sau pe pământ, umbra.

Era mai concretă decât trupul meu cel nou, dar văzându-mă, mi s-a făcut milă de mine însumi, eram chircit, plin de riduri, cu pielea flască, atârnându-mi pe oase, de parcă aş fi fost bătrân. Iar trupul meu cel tânăr, neted şi albastru, spinteca vesel valurile nevăzute ale adâncurilor. Deocamdată ca un delfin…

Lucian Strochi