„Vă invităm la circ! Numai pentru cinci zile în oraşul Dumneavoastră! Circul de Stat din Bucureşti şi Circul Mare din Moscova! Acrobaţii la trapez cu Marc, Gil şi Elena! Dresuri de câini şi de porumbei! Dresuri de lame şi de cămile! Momente vesele cu neîntrecuţii Tom şi Terry! Dresură de elefanţi! Neîntrecuta Trupă Ivanov la basculă! Piramida morţii cu fraţii Dragnea! Dresură de cai şi de ponei! Nu scăpaţi momentul! Matinee de la ora 11 ! Spectacole de la orele 16 şi 18! Zilnic, numai până luni în oraşul Dumneavoastră! Orchestra circului dirijată de maestrul Dudin! Puteţi vedea şi menajeria Circului! Grăbiţi-vă! Locurile sunt în mod fatal limitate! Vă invităm la circ! Numai pentru cinci zile în oraşul Dumneavoastră! Circul de Stat din Bucureşti şi Circul Mare din Moscova!”

Timp de trei zile pe străzile principale, prin cartiere au urlat megafoanele.

Nu mai fusesem la circ din copilărie. Explicaţia era simplă: în liceu    n-am prea avut vreme de pierdut, mă pregăteam pentru facultate, aveam mult de citit, în studenţie preferasem să mă duc la teatru şi la operă, circul mi se părea o formă degradată de artă, iar acum…

Adevărul e că soţiei nu-i plăcea circul, nu-mi place să văd cum sunt chinuite animalele, poate că îi era şi frică, întotdeauna erau dresuri de animale periculoase: lei, pantere, tigri.

Acum însă, în mod cu totul neaşteptat, ea a venit cu propunerea:

-Ce spui, n-ai vrea să mergem sâmbătă seara la circ?

Şi, pentru a preîntâmpina un eventual refuz, mai adăugă:

-Merge şi Silvia, cu Adrian.

Am acceptat fără ezitare.

-Şi nu sunt tigri! m-a asigurat, luându-mă tandru de braţ.

Am zâmbit. Că eram în zodia Leului ştia. Nu cred că aflase însă că eram născut în anul Tigrului, după calendarul chinezesc.

Până la urmă am mers împreună patru familii, ocupând o lojă întreagă.

Mărturisesc că spectacolul nu m-a dezamăgit. Dimpotrivă. Muzica era antrenantă, comicii aveau haz, dresurile erau reuşite, cămilele aveau personalitate, privindu-ne ironic, flegmatic chiar, lamele păreau cam înţepate, ca nişte cuconiţe care vor să arate că fac parte din înalta societate, elefănţica era cuminte, dresura ei era clasică, bărberea un client care „uita” să-i dea bacşiş şi atunci „frizeriţa” îi turna o căldare de apă în cap, în hazul general, câinii au organizat un meci de fotbal cu baloane, extrem de reuşit, poneii erau foarte blânzi, în pauză s-au lăsat încălecaţi şi de copii foarte mici, doar de câţiva ani, se aplauda cu toată convingerea, trupa Ivanov a fost impresionantă la basculă, iar fraţii Dragnea au demonstrat încă o dată că îşi binemeritau renumele internaţional, reuşind piramida de şase, e drept din a doua încercare.

Mai era un moment important, acrobaţiile la trapez, care încheiau practic spectacolul, urma, în final, doar defilarea tuturor artiştilor circului, oameni şi animale şi muzica de marş care avea să ne însoţească până la ieşire.

Se lucra, la dorinţa artiştilor, fără plasă, adică între corpul artistului aflat în zbor şi pământul tare al arenei nu mai era nimic, tensiunea a crescut brusc, muzica a încetat şi ea, se auzea parcă respiraţia întregii asistenţe, o singură respiraţie, era desigur o iluzie, dar valul de emoţie ne încleştase maxilarele, arătam în lumina reflectoarelor livizi, de parcă noi am fi fost obligaţi să facem acele exerciţii spectaculoase, dar atât de primejdioase.

A existat un singur moment în care am crezut că zborul unui acrobat s-a frânt, că trupul lui se va prăbuşi inexorabil spre pământ, că vom auzi imediat maşinile salvării gemând, şi vom fi inundaţi de lumina albastră, intermitentă, a girofarurilor.

Atunci, trupul unui trapezist a trecut printre cele două paralele care erau legate de trapez, a trecut trupul, au trecut şi picioarele, lumea a ţipat de groază, dar, în ultima clipă, acrobatul s-a salvat, prinzând trapezul cu labele picioarelor, mult răsucite spre exterior şi zborul lui, ce părea că se frânge, a continuat  printr-un amplu balans.

Au urmat, firesc, ropote de aplauze, murmure de admiraţie, dar şi câteva clătinări dezaprobatoare din cap, a avut mare noroc, nu se face aşa ceva, e prea riscant, dacă ezitarea ar fi fost de doar doi-trei centimetri, artistul s-ar fi prăbuşit în mijlocul arenei, iar costumul lui alb ar fi fost imediat inundat de sânge.

Aşa, tânărul zâmbitor, clătina din cap încurajator, de acolo de sus, de sub cupolă, făcându-ne prietenos semne cu mâna dreaptă, a salut, încercând să ne liniştească, n-a fost nimic, am încercat un număr mai special, pentru voi, nu se putea întâmpla nimic, cam asta vroia să ne transmită calmul său, zâmbetul abia schiţat.

Am fost mai aproape ca oricând de moarte. Gândul a fost prea lung sau prea leneş. Va trebui să mă retrag. De câteva zile mă gândesc la asta. Va trebui să găsesc altceva, poate tot la circ.

Ştiu că e greu, e foarte greu, dar va trebui să mă hotărăsc.

Astăzi am avut noroc. Deja am ezitat la o prindere, nu s-au întâlnit palmele, degetele, ci i-am prins braţul mult mai jos, am avut o rezervă, dacă balansul ar fi fost mai scurt, s-ar fi întâmplat o tragedie.

Va trebui să le spun în primul rând lor, vor crede că sunt gelos, ştiu că se iubesc, Elena ştie că o iubesc şi eu, ştiu că nu am nicio şansă, nu poţi condamna dragostea, poate că e un vis, poate o boală, dar nu-ţi poţi comanda nici visul, nici boala, eu i-am adus, eu i-am îndemnat să aleagă trapezul, eu i-am antrenat, eu  i-am învăţat toate trucurile, există şi la trapez destule trucuri, poţi să faci să pară mai greu un exerciţiu altfel simplu, i-am învăţat tot ce ştiam de la alţii, tot ce am descoperit eu, dar acum trebuie să renunţ, să mă retrag.

Poate că ei vor continua, poate că îşi vor găsi un alt partener, e greu, dar nu imposibil, o echipă ca a noastră se formează în doi-trei ani, şi în  doi-trei ani poţi fi deja bătrân pentru un număr ca ăsta.

Gil are aici o mare responsabilitate, Elena, îndrăgostită fiind, îl va urma orbeşte, va trebui să discut mai întâi cu el, voi încerca să fiu cinstit, să-i spun că mi-am cunoscut limitele, că nu mai pot, că trupul nu mă mai ascultă, ligamentele nu mai sunt tot atât de elastice ca ale lui sau ca ale Elenei, care mai e şi femeie, am început să am dureri uşoare la umărul stâng, dureri de coloană, difuze deocamdată, dar care se vor amplifica, până şi poigné-ul nu mai e atât de puternic şi de sigur.

Am mai putea continua o lună sau două, maximum trei, cât să ieşim din iarnă, dar mai mult nu, ar însemna să mă expun şi să-i expun, suntem o echipă, dar întotdeauna eu am fost capul şi acum capul a obosit, cere odihnă, vrea altceva, mai puţin primejdios, mai puţin spectaculos, mai puţin performant, mai puţin plătit, dar mai sigur.

Chiar mâine voi sta de vorbă cu Gil. Nu se poate să nu fi observat ezitarea mea, are deja prea multă experienţă să se lase păcălit ca un simplu spectator.

Oare a dorit cu adevărat să se sinucidă şi a renunţat în ultima clipă? E pur şi simplu inconştient. Ştie prea bine că nu-i voi fi niciodată iubită sau nevastă. Ştie că îl iubesc pe Gil. Ce vroia să-mi demonstreze, că mai are resurse, că poate forţa peste limite aplauzele spectatorilor, nu mai pot eu de aplauze, m-a făcut   să-mi fie, pentru prima oară, frică, o frică animalică, îmi era frică să mă uit în jos, aveam certitudinea că voi ameţi, că voi ezita în aer, că trupul meu nu se va destinde, vertebră cu vertebră, aşa cum se întâmplă la feline, nu mai sunt pisicuţa, care se răsuceşte prin aer, sunt doar o femeie căreia îi este de două ori frică, o dată pentru că am înţeles că se poate muri extrem de uşor, într-o fracţiune de secundă şi a doua oară pentru că am înţeles că m-am îndrăgostit, iremediabil, şi asta e o catastrofă în meseria noastră, cum îmi voi stăpâni de acum emoţiile, gândurile mele nu se mai strâng precum un fir tors dintr-un caier, ci se deşiră, nu trebuie să se întâmple asta, pot să primejduiesc execuţia perfectă a numărului, ce vorbe, poţi muri, proasto, şi îi poţi omorî şi pe ceilalţi, există momentul acela unic, când toţi trei suntem în aer, nelegaţi de niciun  fir, dezlegaţi de orice obiect, de orice legătură, suntem trei păsări sau, poate mai exact, trei delfini, plutim pentru o clipă, fulgerăm pentru o clipă aerul cu trupurile noastre, plutim perfect coordonaţi prin aer, sincroni, ar fi suficientă o ezitare a mea sau a oricăruia dintre noi şi trupurile noastre s-ar ciocni catastrofal în aer şi ne-am prăbuşi împreună la pământ, poate vom vorbi cu directorul, să pună plasa de siguranţă, în fond spectatorii plătesc pentru exerciţiile noastre, pentru frumuseţea zborului, nu pentru posibila noastră moarte, dacă am fost până acum inconştienţi, nu trebuie să fim la fel şi în continuare.

Ce-a vrut să facă cu gestul său. Să mă impresioneze, să mă facă să mă gândesc că pentru mine ar fi în stare să-şi dea şi viaţa, cine are nevoie de moartea cuiva, îi sunt recunoscătoare, m-a învăţat atâtea, e generos, e tandru, e cel mai bun prieten al meu, îi sunt recunoscătoare şi pentru grija pe care i-a arătat-o întotdeauna lui Gil, nu i-a ascuns nimic, îi sunt recunoscătoare pentru toate, dar recunoştinţa nu ţine loc de dragoste, îl iubesc pe Gil, nebuneşte, nu numai pentru că m-a făcut femeie, ci şi pentru că m-a făcut să mă admir şi să mă descopăr, să mă răsfăţ şi să încerc trăiri pe care nu le-am ştiut nici măcar că există.

Mă simt liberă, liberă şi încătuşată, trupul mi-e tânăr şi liber şi lipsit de orice inhibiţie, simt că aş putea să mă destind şi mai mult, că ligamentele dintre vertebre au devenit şi mai elastice, mă simt mereu în formă, în cea mai bună formă, sigură, sigură şi ocrotită şi totuşi acum mi-a fost teamă, o teamă animalică, aproape că m-am dat înapoi aşa cum fac fiarele în faţa unei ameninţări iminente, nu-mi vine să cred că Marc a vrut să se sinucidă, poate că a avut o ezitare, el, care nu a avut niciodată nicio ezitare, poate că s-a gândit o clipă la altceva, el, care nu se gândeşte niciodată la altceva, poate că a început să îmbătrânească şi noi, eu şi Gil, nu ne-am dat seama de asta, e mai mare cu patru ani ca Gil şi cu cinci ca mine, fiecare an contează, am să-l întreb, chiar dacă se va supăra, el m-a învăţat să fiu cinstită cu mine şi cu ceilalţi, îl voi întreba şi sunt sigură că îmi va răspunde şi el, cinstit şi privindu-mă în faţă, e inteligent, ştie că îl iubesc pe Gil, ştie că nu are şi nu a avut niciodată vreo şansă, poate şi pentru că l-am respectat prea mult, adevărata dragoste nu înseamnă respect, respectul e pentru prieteni, pentru părinţi, nu şi pentru iubit, poate că va trebui să ne hotărâm să încercăm şi altceva, poate că va trebui să ne gândim la exerciţii mai uşoare, să folosim plasa de siguranţă, să ne orientăm spre altceva, spre ce anume nu ştiu acum.

Nu-l înţeleg pe Marc. De fapt nu l-am înţeles niciodată. E mult prea complex pentru mine, gândeşte mult şi vorbeşte extrem de puţin, spune numai lucruri importante, e foarte bine pentru meserie, dar viaţa e făcută aproape numai din lucruri neimportante, Marc m-a intimidat întotdeauna,  m-a făcut să mă simt un băieţel, un adolescent care nu se va maturiza niciodată, aşa cum un lăstar nu va creşte la fel de viguros ca planta din care provine, atâta timp cât aceasta va fi în picioare, a riscat enorm în această seară, a vrut probabil să-mi arate că nu e terminat, că mai are resurse, că nu mi-a arătat tot ce ştie, e între noi o gelozie ciudată, eu sunt gelos pe experienţa lui, pe calmul lui, pe trucurile lui, pe blândeţea lui, el e gelos pe mine pentru tinereţea mea neastâmpărată, pe fervoarea cu care mă avânt în fiecare acţiune, în fiecare discuţie, de parcă de acel fapt sau de acea discuţie ar depinde însăşi viaţa mea, e gelos pe mine pentru că mă iubeşte Elena, că e acum a mea, că m-a iubit dintotdeauna, iar eu sunt gelos pe el pentru că nu ştiu dacă eu o iubesc pe Elena sau el, că, neputând s-o iubească el direct, fizic pe Elena, mi-a transmis mie toate dorinţele lui nerealizate, toate coşmarurile, toate visele sale erotice, mă întreb dacă eu o iubesc pe Elena pentru că e frumoasă, curajoasă, tânără, pentru că poate fi mama copiilor mei, pentru că ne uneşte acelaşi ritm cosmic şi aceeaşi emoţie, sau pentru că e femeia care e iubită de el, şi atunci eu o iubesc pe Elena răpindu-i-o, ca o răzbunare inconştientă pentru eşecurile mele repetate în faţa lui, poate că e o nebunie că gândesc aşa, dar aşa gândesc acum, poate că Marc a obosit să joace mereu acelaşi joc, poate că vrea să renunţe, să se retragă, a vrut o clipă să o facă spectaculos şi însângerat, ca un Icar, cum ne mai spune uneori, noi, dacă va fi să murim vreodată trebuie să murim ca nişte Icari, s-a răzgândit în ultima clipă, picioarele au gândit singure, independente, mai rapid decât creierul, din reflex, asta arată că e, într-adevăr, cel mai bun, eu n-aş fi reuşit aşa ceva, eu mi-aş fi continuat saltul în gol şi m-aş fi frânt de pământ, s-a gândit poate şi la noi, într-un fel noi suntem copiii lui, creaţia lui, cui să ne lase, e sigur că nu ne putem descurca singuri, dacă el se va gândi să renunţe va trebui să renunţăm şi noi, nu m-am gândit până acum la asta, poate că va trebui să vorbesc mâine sau poate chiar în această noapte cu Elena, sau mai bine să vorbesc mai întâi cu el, să lămurim lucrurile, ştiu că îi datorez enorm, am fost întotdeauna o echipă, voi fi sincer cu el, îi voi vorbi şi despre dragostea mea, şi despre ce cred eu despre relaţia noastră, suntem un triunghi, cea mai stabilă figură în geometrie, asta o ştiu tot de la el, Marc pare mult mai bătrân decât mine, ne-a obişnuit să gândească el pentru noi şi noi am rămas în continuare copii, ne-a apărat de toate greutăţile şi mizeriile, dar acum, gata, toate acestea trebuie să înceteze, în seara asta parcă m-am trezit dintr-un vis urât, simt că am năpârlit, am o altă piele, mai groasă, mai rezistentă, trebuie să îmi gândesc altfel viaţa de acum încolo, vine vremea când trebuie să-ţi achiţi toate datoriile, în timp ele au devenit datorii de onoare, acea vreme a venit, numai că încă nu ştiu cât de mare e această datorie şi cum o pot plăti.

Dar mă voi sfătui cu Marc, pentru ultima oară îi voi cere sfatul, dar mă va înţelege că nu pot să plătesc o datorie, dacă nu ştiu cât de mare e şi cum o pot plăti. Ştiu doar cui trebuie să-i plătesc datoria. Sunt curios dacă Elena a văzut ce a făcut Marc, dacă i-a înţeles, măcar în parte, gândurile. Sau poate că, trezită acum ca femeie, va avea grijă să-mi ascundă gândurile ei cele mai profunde. Poate că, până la urmă, odată cu trecerea anilor, va descoperi, că de fapt l-a iubit dintotdeauna pe Marc, a iubit tandreţea lui, acum e prea tânără, iubeşte trupul meu cel tânăr, impetuozitatea mea, pofta mea de viaţă, dar mâine s-ar putea ca lucrurile să se schimbe.

După cum, şi eu, atras de Elena ca un fluture de lumina lămpii, să descopăr, în timp, alte iubiri.

Sunt convins că nu se va întâmpla asta, dar căile dragostei sunt întortocheate şi nimeni nu poate îndrăzni să spună că le cunoaşte.

Am refuzat să vizitez menajeria. M-au întristat întotdeauna animalele în cuşcă. Pur şi simplu nu le pot înfrunta privirile. Dacă măcar m-ar urî. Dacă şi-ar mai păstra ceva, neîmblânzit, de fiară, dorinţa de a mă ucide, de a mă sfâşia, măcar cu privirea. Dar aşa, au priviri blege, rugătoare, de câine bătut de stăpân, sunt jigărite, nu mai au curajul nici să moară, cred că nici nu  mai visează vreodată să fie libere.

I-am aşteptat pe ceilalţi la lumina unei lămpi puternice, apoi am păşit cu grijă să nu ne împiedicăm de odgoanele ce susţineau cortul uriaş al circului.

Pe afişul de la intrare, veseli, Tom şi Terry ne făceau semne cu mâna, a salut, a semn de rămas bun sau de revedere.

Nimeni n-a plecat trist în acea seară de la circ.

Întors acasă, am mâncat cu poftă, am citit câteva pagini şi am adormit imediat.

Totuşi în acea noapte, şi în următoarele, timp de o săptămână, inexplicabil, am visat trei tigri, imposibili: unul roşu şi doi albaştri.

Săreau printr-un cerc de foc, pluteau, destinşi ca un arc, o clipă prin aer, întorcându-şi totuşi privirea spre mine.

Fără mustrare, dar  şi fără recunoştinţă.

Lucian Strochi