Cineva scria că murim nu o singură dată, ci de mai multe ori. Şi cred că nu se referea la metempsihoză, la metamorfozele succesive ale trupului şi ale sufletului, la alte identităţi pasagere, la alte trupuri şi destine, ci la o singură viaţă, întreruptă din când în când de ceea ce, superficiali şi grăbiţi, am numit-o moarte.

Indienii spun şi ei că ni se întâmplă să murim în cursul aceleiaşi vieţi de vreo şapte ori, de obicei în somn. Inima se opreşte atunci fără vreun motiv, creierul nu mai primeşte nici el sânge şi, pentru câteva clipe, moare. Şi nu cred că e vorba de apnee nocturnă, ci de ceva mult mai grav, existenţial.

Eşti mort, dar se întâmplă ceva ce ţine de miracol. Ca şi cum cineva ar restarta un program, ca şi cum ţi s-ar schimba o baterie. Inima începe să bată din nou, creierul dă drumul din nou viselor să curgă şuvoi, tu crezi şi nu crezi că eşti în somn şi visezi, dar de fapt te-ai trezit din morţi.

Dar nu despre aceste morţi vreau să vă povestesc, ci despre unul din ultimele pragurile prin care am trecut. De obicei aceste praguri ţi se întâmplă peste voinţa ta, din cauza unor boli, multe cu etiologie şi evoluţie necunoscute. Dar pragul despre care vă spun mi l-am pus singur.

Plecasem la o întâlnire a funcţionarilor publici pe probleme de integrare europeană din Consiliile Judeţene din toată ţara, la Tuşnad. Simpozionul urma să aibă loc trei zile: vineri, sâmbătă şi prima parte a zilei de duminică, atunci când se schimbau adresele şi se trăgeau concluziile.

La îndemnul colegului meu ne-am luat şi soţiile:

-Nu le-am luat niciodată cu noi. Lipsim atât de mult de acasă, prin deplasări. Le plătim masa şi hotelul, renunţăm la şofer, conduc eu, duminică la prânz ne întoarcem.

-Să vedem dacă e de acord. Nu ştiu dacă nu şi-a propus altceva.

Soţia a acceptat, neuitând însă să mai adauge un apendice, din acelea care te fac să înghiţi în sec, chiar după ce ai băut apă:

-E foarte bine. Trebuia să vină însă altcineva cu ideea. Ţie nu ţi-ar fi trecut aşa ceva prin cap. Merg.

Am plecat vineri, pe la şapte dimineaţa. Vremea era superbă. Mijloc de februarie, ninsese ceva, dar acum drumurile erau negre, zăpada, albă, bogată, o găseai doar departe, pe dealuri, în munţi, împovărând crengile verzi de brad, ce păreau acum negre. Soarele încălzea blând, scăldându-ne într-o lumină difuză, alb-gălbuie. Nu era deloc frig, erau câteva grade bune peste zero, nici n-a fost nevoie să dăm drumul în maşină la încălzire.

Ne simţeam ca într-o nesperată, dar binemeritată vacanţă. Nici nu ştiu cum au trecut zilele. Se prezentau de către timişoreni şi sibieni câteva lucruri noi, se întorseseră de curând de la un Simpozion Internaţional pe această temă ţinut la Geneva, veniseră, ca toţi românii, de acolo, cu genţi pline de pliante, programe, directive, propuneri mai mult sau mai puţin concrete de cooperare, gen 2+1 (adică doi parteneri din Vest şi unul din Est), se discuta despre fonduri, rambursabile şi nerambursabile, spiritele se încinseseră, fiecare vroia să participe, să vină cu un punct de vedere, cu o sugestie, să pună măcar o întrebare.

Soţiile s-au împrietenit repede, au bântuit prin magazine, au făcut plimbări lungi prin staţiune. Ne întâlneam numai la mese, apoi fiecare cu programul său.

Deşi era destul de obositor, un program non-stop de vreo opt ore, cu o singură pauză şi aceea de o ţigară, eram într-un fel mulţumit: „Lasă să vadă şi ele că atunci când mergem într-o deplasare, muncim, nu ne distrăm, aşa cum poate cred”.

Duminică, aşa cum anticipasem, s-au tras doar câteva concluzii, s-au schimbat câteva adrese între participanţi, apoi fiecare s-a grăbit să plece acasă, unii aveau un drum lung, de aproape 700 de kilometri, iar luni, la prima oră, trebuiau să fie la program.

Noi am plecat întâi până la lacul Sfânta Ana. Nu era prea departe, peisajul e magnific, aveam timp destul, nu ne propuneam să ajungem acasă înainte de ora prânzului.

Acolo a început să ningă prima dată. Ningea vârtos, cu fulgi labe de câine, aşa că într-o oră zăpada era deja de 10 centimetri. Am renunţat la încă o oprire programată şi ne-am îndreptat spre drumul spre casă.

Până acasă aveam sub 200 de kilometri, un drum de trei ore, trei ore jumătate, chiar în condiţii de iarnă.

Am făcut nu ştiu, vreo 15 kilometri şi atunci mi-a venit mie ideea nefericită:

-Haideţi s-o luăm la dreapta, s-o luăm pe la Valea Uzului. Când mergi undeva în plimbare (mă apucase filosofeala), e bine să nu te întorci pe acelaşi drum.

Ceilalţi acceptară imediat. Aveam să mergem pe un traseu mai puţin umblat, mai puţin cunoscut. După vreo 10 kilometri, drumul se bifurca, un drum o lua la dreapta, prin satele grupate de-a lungul unei văi, se vedeau, mai mult se ghiceau câteva, şi drumul din stânga, pe care trebuia să mergem noi, numai că, ghinion, o pancartă ne anunţa sec şi fără prea mari speranţe, alături de indicatorul TRECEREA OPRITĂ: DRUM ÎNCHIS CIRCULAŢIEI RUTIERE.

Am aşteptat câteva clipe, apoi am văzut doi ţărani care treceau nepăsători pe lângă avertismente cu o căruţă şi i-am întrebat:

-Se circulă totuşi pe drumul ăsta?

-Se circulă, cum să nu se circule. Că şi noi mergem pe el?!

-Dar văd că scrie că e Drum închis circulaţiei rutiere !

-Faceţi cum vreţi, dar cam aşa scrie pe aici pe toate drumurile, mai ales iarna. Noi le folosim şi nu ne întreabă nimeni nimica…

Ne-am hotărât să ne continuăm şi noi drumul şi, la primele probleme, să ne întoarcem, să dăm iarăşi în drumul principal, un drum european, pe care venisem.

Natura era extraordinară, drumul urca uşor în serpentine, cerul devenise albastru, un albastru de început de octombrie sau de sfârşit de aprilie, totul se împărţea acum, contrastant: negrul brazilor cu albul zăpezii căzute zilele trecute, negrul drumului cu albul zăpezii de pe dealuri, munţii cu văile.

Nu mai era ţipenie de om, nu trecea nicio maşină, păream pe o altă planetă. Maşina torcea liniştită, mergeam cu 35-40 km la oră, cam într-o oră aveam să ajungem la Valea Uzului şi, de acolo, mai aveam tot cam atât până acasă.

Aveam cu noi şi o hartă, ceva mai veche, dar care nu ne era de prea mare folos, drumul, pe hartă, părea mereu întrerupt, nu ştiu dacă aşa şi era în realitate sau pur şi simplu se ştersese culoarea, mai exact se rosese de atâta folosinţă, oricum eram pe drumul cel bun sau cel puţin aşa credeam.

Am dat în sfârşit de o cabană, erau vreo trei sau patru oameni, ne-am dus la ei, i-am întrebat dacă ăsta e drumul spre Valea Uzului, culmea, era un drum asfaltat, deci important, dar oamenii nu ne-au încurajat prea mult:

-Şi ăsta poate fi.

-Dar n-am prea văzut maşini, camioane, căruţe.

-Păi, nici n-o să prea vedeţi. Pe drumul ăsta nu se prea circulă nici vara, da’mite iarna.

Ne-am întors la maşină:

-Ar fi bine să ne întoarcem.

Colegul m-a liniştit:

-Ne-au văzut orăşeni, cam dezorientaţi şi vor să ne înspăimânte. Aşa, mai mult în glumă… Cum n-o să fie circulat un drum asfaltat? Ei, nu e ca-n Capitală, dar… Dacă nu mai putem înainta, ne întoarcem, am promis.

Am continuat drumul, la fel de frumos, cu o natură la fel de impresionantă, ne simţeam ca pe Transfăgărăşan, natura, totuşi învinsă, era la picioarele noastre, maşina, nouă, abia ieşită din rodaj, se comporta admirabil, la plecare făcusem plinul, ne ajungea până acasă şi o jumătate de rezervor, aşa că probleme deosebite nu păreau să se ivească.

A început să ningă liniştit, fără ca vântul să viscolească măcar fulgii. Ştiam că mai avem vreo 20 de kilometri, cel mult, şi vom da de un drum judeţean, cât putea să mai dureze această traversare solitară, o jumătate de oră, poate ceva mai mult, oricum aveam să ajungem acasă pe ziuă.

Apoi ninsoarea s-a înteţit, nu ningea ca la Tuşnad, dar, oricum, destul de vârtos, zăpada a început să se aşeze şi pe şosea, vântul a început să bată şi el, formând suluri uşoare, albe, de parcă şoseaua fumega, am vrut să-i spun colegului să ne întoarcem, începuse să ningă şi noi nu ştiam cât mai avem de mers, dar am renunţat, soţiile păreau liniştite, vorbind despre excursiile din străinătate, din Franţa şi Italia.

La un moment dat maşina a patinat uşor, a fost primul semn, a început să se simtă ninsoarea şi pe şosea, ne-am neliniştit puţin, zăpada a ajuns la vreo 8-10 centimetri într-un timp record, nici nu ne-am dat seama când şi, la un moment dat, n-am mai putut înainta.

-Să ne întoarcem, nu ştim cât mai e drumul ăsta, pare că nu se mai sfârşeşte.

-Ar fi trebuit să ne întoarcem acum o jumătate de oră, acum am făcut peste optzeci la sută din traseu, hai, mă rog, peste trei sferturi, ce rost ar avea să ne întoarcem? Facem o pauză, fumăm câte o ţigară, mai vedem dacă mai ninge sau nu.

Avea dreptate. Cât am fumat noi ţigara, s-a oprit şi ninsoarea şi a reapărut soarele. Gălbui, duşmănos, ca un vârf de burghiu. Era scăldat  într-un fel de ceaţă lăptoasă, care nu-l acoperea complet, dar nici nu-l lăsa să apară.

La radio se anunţă că „noaptea care va veni va fi cea mai friguroasă zi a anului, cu temperaturi de -28 de grade, local chiar mai coborâte, în depresiunile intramontane din centrul şi nord-estul ţării”. Adică exact unde ne aflam noi.

Colegul ne-a liniştit:

-Acasă, sub plapumă, nu vor fi atâtea grade sub zero.

Ne-am hotărât să mergem înainte, numai că acum maşina se oprea mereu, se înfundau mereu roţile în zăpadă, patinau, am coborât şi noi şi împingeam maşina, adică eu şi cele două femei, nu mai spuneam nimic, a mea a fost ideea cu schimbarea traseului, trebuia acum să înghit şi să tac, în plus nu era nici maşina mea, eram un fel de invitat, aşa că…

Am mai parcurs vreo doi kilometri până când maşina s-a oprit definitiv. Nu mai putea înainta deloc, părea prinsă în capcana albă a zăpezii, nu puteam da nici înapoi, nu ne mai puteam întoarce, singura noastră şansă de a ieşi din situaţie era să mergem înainte, dar acum nu prea mai era mare lucru de făcut.

Aveam cu noi celulare, dar asta nu ne ajuta deloc, mobilele nu aveau acoperire în această zonă sălbatică, mă gândeam, fără s-o spun cu voce tare, că nici nu mi-aş fi imaginat că mai pot exista asemenea zone pustii la noi în ţară, unde să nu întâlneşti sau să zăreşti un om pe kilometri întregi, niciun  animal, nicio pasăre, nimic viu, nimic care să mişte. Până şi copacii păreau îngheţaţi, încremeniţi, înveliţi într-o ceaţă care începea să se lase peste noi, viorie şi rece.

Colegul meu a luat hotărârea să plece în vale, drumul cobora uşor, se vede că trecusem de cealaltă parte a muntelui, dar aici nimic nu era sigur, s-a întors cam într-o jumătate de oră, am găsit pe cineva, pe un ungur, îl cheamă Janos, vine şi el în urma noastră, vine să ne tracteze cu un cal, a rămas în urmă, calul nu era cu el, vine cam într-un sfert de oră.

Într-adevăr, în mai puţin de un sfert de oră, a venit şi Janos, cu o iapă albă şi un mânz roşcat, l-am adus că se ţine mereu de maică-sa, Janos venise pregătit, a legat maşina cu lanţuri, cu iapa, se numea Csilla, în hamuri şi am început să înaintăm.

N-am ştiut până atunci că un cal e atât de puternic, noi trei nu reuşeam să împingem maşina, pe când Csilla făcea acest lucru relativ uşor, fără să se opintească.

Nu înaintam totuşi prea repede, noi stăteam în jurul maşinii pentru că maşina dansa acum prin zăpadă, drumul nu se mai cunoştea, ne lăsasem în seama lui Csilla, ştia ea drumul, Janos o alinta, Csilla, Csilla şi iapa fremăta din nări şi din urechi, i-am dat, la o scurtă oprire, ei şi mânzului, puţin zahăr, păstrasem câteva pliculeţe pentru cafea, Csilla ne-a privit cu ochii ei mari şi blânzi şi parcă ne-a mulţumit.

Am ajuns cam într-o jumătate de oră la cabană, iar Janos ne-a spus:

-Până aici m-am angajat să vă duc, dacă vreţi, puteţi rămâne aici peste noapte, e frig, că nu s-a prea făcut focul, dar nu va fi frig ca afară…

Janos vorbea stricat româneşte, altădată ne-ar fi amuzat felul lui de a vorbi, dar acum eram prea speriaţi, pentru a putea fi detaşaţi, relaxaţi, normali.

Am stăruit să ne scoată până la drumul principal, ne-a spus că până la următoarea cabană erau cam 5 kilometri, până la ea se putea circula, dacă drumul nu s-a înzăpezit, iar de la cabană până în drum erau cam vreo 7 kilometri. Am continuat să stăruim, am crezut chiar că Janos vrea să încerce un şantaj cu noi, vroia să ne ceară o sumă mai mare de bani, n-a fost aşa, e adevărat că nici nu discutasem încă despre bani, Janos ne-a privit cu îndoială, e iapa obosită, nu ştiu dacă mai poate încă 5 kilometri, mai ales că e şi urcuş, nu mult, dar este, până la urmă a acceptat, poate că ne-a văzut prea speriaţi, prea dornici de a ajunge acasă, cine ştie.

Am reluat drumul, cu un Janos schimbat, era acum mai aspru, spunea doar atât Csilla, Csilla, dar glasul i se schimbase, devenise ameninţător, biata Csilla se străduia cât putea, dar aluneca mereu, o ajutam şi noi cât puteam, drumul devenise alunecos, cădeam mereu, dacă cineva ne-ar fi văzut atunci, cu siguranţă ar fi izbucnit în râs, două cucoane bine, de la oraş şi un domn, la fel de prezentabil, cu haine de blană, cu căciuli, împingând la o maşină şi făcând mereu mătănii, cădeam mereu în faţă, în zăpada neafinată, hainele ni s-au udat repede, erau cu blana pe dinăuntru, se udaseră de zăpadă, dar şi de transpiraţie, căciulile erau şi ele ude şi ne cădeau pe ochi, mâinile noastre îngheţaseră, a trebuit să renunţăm la mănuşi, erau complet ude, eram încălziţi de efort, deocamdată nu ne era frig, eram cuprinşi de o febră ciudată, nu de temperatură, ci de emoţie, vroiam să ajungem la drumul izbăvitor, nu ne doream altceva, casa ni se părea acum mult prea departe. Nu ştiu când s-a făcut seară şi nici noapte.

Ultimii 3 kilometri cred că i-am străbătut în vreo două ore, Csilla gemea, obosise, Janos începuse s-o bată, nu trebuia să mai plec de la cabană, e foarte greu, Csilla a obosit, e epuizată, trebuie să ajungem neapărat la cealaltă cabană, acum drumul se pierduse, nu mai era niciun  drum, ci doar un câmp nesigur, denivelat, cu multe gropi, maşina se făcuse sanie, nu mai asculta de nicio  comandă, soarele fusese înlocuit de o lună imensă, încercănată.

A început frigul, atunci am intuit pericolul real, puteam să murim degeraţi, Janos ne-a mai spus, pe aici sunt mulţi lupi, Csilla a mai avut anul trecut un mânz pe care l-au mâncat lupii şi, ca o confirmare, aproape imediat, am auzit urletul haitei.

Nu ştiu cât de departe erau lupii de noi, dar Csilla parcă înnebunise, frământa zăpada în loc cu picioarele, până când ajungea la pământul negru, Janos n-o mai putea stăpâni nici el, nici cu biciul, ni se făcuse milă de bietul animal, femeile erau gata-gata să plângă, ce greşeală, ce nebunie făcusem, cine m-a pus să propun schimbarea traseului, mai ales pe vreme de iarnă, acum nu ne mai priveam între noi, de parcă ne-ar fi fost ruşine de prostia noastră, sau evitam să ne privim, să nu ne spuneam cumva vorbe grele, asta ar mai fi trebuit, să ajungem să ne certăm între noi, Csilla necheza tot mai des, Janos o striga, când aspru, când blând, între om şi animal se stabilise o legătură ciudată, unică, abia atunci şi acolo pot să spun că am înţeles ceva din frumuseţea calului, din faptul că omul este atât de intim legat de cal, tremuram de frig, ne zgâlţâiam de frig, o oră să mai fi durat totul şi am fi căzut în zăpadă, am realizat că puteam, da, puteam muri îngheţaţi în zăpadă, că poveştile pe care le-am auzit adesea cu oameni îngheţaţi în maşini erau reale, am zărit luminiţele de la cabană şi ne-am târât până acolo, uitasem că mai eram cu cineva, am luat-o înainte, am căzut de cinci ori, cam o dată la cinsprezece-douăzeci de metri, am deschis larg uşa, am văzut trei tineri care stăteau în paturi suprapuse şi unul îndârjind focul şi mestecând într-o oală, au sărit speriaţi, probabil că arătam ca o fantomă, n-am putut să scot o vorbă, de frig mi se încleştaseră maxilarele, nici ei nu au scos vreun cuvânt, scena aceasta mi s-a părut că a durat minute întregi, în cele din urmă s-a întrerupt, când au intrat în cabană şi cele două femei, Janos se auzea afară, vorbind singur sau cu Csilla, o dusese, pe ea şi pe mânz spre grajduri, iar colegul meu a întârziat un timp încercând să găsească pentru maşină un loc bun pentru demaraj sau cam aşa ceva.

Tinerii au sărit din paturi, au făcut rost de două scaune scunde şi de o ladă şi ne-au pus lângă sobă, lângă foc, am început să ne dezgheţăm treptat, femeile plângeau uşor, le dureau îngrozitor mâinile, şi pe mine mă dureau, simţeam fiecare falangă, ne durea mâna de parcă osul s-ar fi frânt, iar pielea ar fi fost opărită, a intrat în cabană şi Janos, i-a salutat pe ceilalţi, le-a spus că avem nevoie de cai, care să ne tracteze până la drumul principal, că Csilla e prea obosită, era extenuată, se temea chiar să nu moară, a şters-o bine de sudoare, a învelit-o în pături, totuşi se temea să nu moară, făcuse un efort atât de mare, o spunea asta nu ca să ne impresioneze sau să mai salte preţul înţelegerii care, repet, nici nu se făcuse, ci vorbea aşa, doar pentru el, blând, aproape învins, fără să-l intereseze dacă îl ascultă şi dacă îl înţelege cineva, ne-a cerut foarte puţin, ne aşteptam la o sumă de cel puţin cinci ori mai mare, i-am mai dat noi în plus, pentru Csilla şi pentru mânz, acum ne era cu adevărat ruşine, bine că Csilla nu ne mai poate privi, era în grajd, continua să necheze, acum poate de fericire că a scăpat, cine ştie.

Am vorbit cu tinerii, ne-au dat doi cai puternici, în plus drumul cobora într-o pantă uşoară, am făcut repede cei 7 kilometri, l-am plătit pe tânărul care ne însoţise cu caii şi am pornit-o pe drumul judeţean lat, neted, negru, pe aici nu ninsese, nu ajunsese până aici ninsoarea.

Dar nu se terminase încă totul, benzina era pe sfârşite, se aprinsese becul roşu de avertizare, nu ştiam dacă vom găsi deschisă vreo benzinărie, ne schimbaserăm în cabană, dar lucrurile, e drept uscate, erau mult mai subţiri, blănurile, ude, îngheţaseră şi erau acum ţepene, a trebuit să renunţăm la ele, le-am pus în portbagaj, ne era cumplit de frig, dar nu puteam da drumul la căldură până când nu ajungeam să luăm benzină, ne era teamă să nu rămânem undeva pe drum fără benzină, nu se vedeau lumini pe nicăieri, doar farurile maşinii lumina peisajul, dispăruse de mult luna, era un frig înfiorător, cred că termometrul coborâse sub 30 de grade, noroc că am dat în cele din urmă de o staţie de benzină, dar fără benzinar, era o staţie non-stop, dar cine să treacă pe aici, la o asemenea oră din noapte, benzinarul adormise liniştit, cu o şubă trasă peste el, am bătut, am strigat, ne-a deschis până la urmă, a dat să spună ceva, să ne facă probabil vreun reproş, dar a amuţit şi el când ne-a văzut, eram veniţi parcă dintr-o altă lume, ne-a făcut plinul şi ne-a întrebat dacă nu dorim şi altceva, se gândea probabil la ceva de mâncare, nişte biscuiţi probabil.

Nu mâncasem nimic, dar nu ne era foame, saliva devenise cleioasă, nu mai aveam puterea nici să înghiţim, i-am mulţumit omului şi ne-am întors la maşină.

Acum era cald şi bine, eu eram în dreapta şoferului şi îi vorbeam continuu, să nu adoarmă, mă rugase el asta, trăgeam cu coada ochiului şi  i-am spus de toate, de la bancuri, da, eram în stare să mai spun şi bancuri, i-am vorbit de rude, de morţi, de obiceiurile din zona mea, de boli, de femei, de monumente istorice, de icoane făcătoare de minuni, îl întrebam din când în când câte ceva, unele întrebări erau pur şi simplu idioate, dar, ce mai conta.

La ora 1 noaptea am ajuns acasă, ne-am despărţit fără să ne îmbrăţişăm, nici nu mai puteam ridica braţele a salut.

Ajunşi în casă ne-am dezbrăcat în bucătărie, acolo era întotdeauna mai cald, ne-am căutat pijamale mai groase, ne-am dus, împleticindu-ne până la pat.

Nevastă-mea mi-a spus doar atât:

-Sper că nu ai de gând să mă mai inviţi într-o viitoare delegaţie de-a ta?!?

Am tăcut, ce puteam să-i răspund. Ne-am jurat să nu mai spunem la nimeni ce ni s-a întâmplat. Şi câţiva ani de zile nimeni n-a ştiut ce ni se întâmplase.

Dar, după această punte, acest prag, am rămas cu convingerea că uneori omul face lucruri iraţionale, mergând până la anularea instinctului de conservare.

În noaptea aceea am visat întreg drumul, l-am retrăit. Numai că în vis totul era roz, nu alb. Mi s-a spus că visul roz e visul degeraţilor, sau a celor intoxicaţi cu monoxid de carbon.

Nu i-am mai văzut niciodată pe Janos şi pe Csilla. Vreau să cred că au supravieţuit acelei încercări, şi ea şi mânzul.

Mult mai târziu, aflat într-un bar, am aflat de la barmaniţă că o cheamă Csilla.

-Înseamnă ceva numele ăsta?

-Cum să nu, e un nume frumos, înseamnă Luminiţa.

Multă vreme după întâmplare, auzeam în vis vocea lui Janos strigând Csilla, Csilla. Ca un stăpân, ca un îndrăgostit, ca un sclav. Cu ură, cu umilinţă, cu dragoste, cu speranţă, cu disperare.

Nu cred că vreun bărbat i-a spus vreodată iubitei sale în atâtea feluri, în atâtea tonalităţi, numele. Şi tot într-un vis m-am întrebat dacă Csilla nu se scrie cumva cu „y” sau cu un singur „l”.

Mi s-a părut atât de enormă neimportanţa lucrului încât, tot în somn, am început să râd şi m-am trezit.

Lucian Strochi