Profesorul murise şi, conform testamentului său olograf, bogata sa bibliotecă de specialitate, de peste 20.000 de volume, fusese donată Bibliotecii Judeţene.

Familia nu protestase, deşi era vorba de o valoare considerabilă, dimpotrivă, asigurase chiar pe cheltuială proprie transportul, iar Directorul  Bibliotecii a decis să păstreze biblioteca într-un fond special care să poarte numele profesorului.

Pentru inventariere a fost format un colectiv din care făceam şi eu parte.

Nu părea o muncă prea grea, dar era foarte migăloasă, cerea multă atenţie, o carte trecea prin trei mâini, era întâi ştampilată cu ştampila  NU se împrumută acasă, ceea ce însemna că putea fi consultată numai în Sala de Lectură, apoi era înregistrată în Registrul  Inventar (R.I.), în final şi în R.M.F. (Registrul de Mişcare a Fondurilor), primea un număr, era clasificată şi cotată şi primea suplimentar şi cota de format (C.F.), în funcţie de mărimea ei.

I se completa vedeta, apoi fişele complementare, fişele erau trecute în Catalogul Alfabetic (C.A.), în cel sistematic (C.C.Z.-Catalogul de Clasificare Zecimală), în fine cartea era evidenţiată prin fişe şi în Catalogul Tematic (C.T.).

Ajunsesem după trei săptămâni la cartea care primise numărul de inventar 334.112, intitulată Documente româneşti şi străine despre Moldova secolului al XIV-lea şi care apăruse sub egida Editurii Academiei, având ca vedetă un autor anonim (adică era vorba de un colectiv, de cinci autori în cazul de faţă).

După cum se ştie, ştampila cu numărul de inventar se aplică în mai multe locuri, de obicei şi la pagina 17, apoi din sută în sută, la 117, 217, 317 ş.a.m.d. şi, desigur, şi la sfârşitul textului.

Trecusem la aplicarea ştampilei, când cartea se deschise pe neaşteptate între paginile 214-215, din cauza unui text de numai o pagină, scris întâi în slavonă, cu litere chirilice, tradus apoi în română, tot cu litere chirilice, exista şi o însemnare din perioada alfabetului de tranziţie, apoi, cu litere latine, o însemnare mai târzie a Profesorului: „De verificat unde se află Rediu, unde s-a purtat celebra bătălie”.

Fără să mă mai obosesc să citesc celelalte texte, am căutat în Micul Dicţionar Enciclopedic, editat în 1978 (ediţia a II-a), unde, la pagina 1619, am găsit următorul text: Rediu 1. Comună suburbană în municipiul Iaşi; 7,1 mii loc. (1976). Staţie de c.f. 2. Comună în jud. Galaţi; 5,8 mii loc. (1976) 3. Comună în jud. Neamţ; 4,6 mii loc. (1976). Am mai căutat şi în Anuarul Localităţilor din România, unde am găsit că existau şi 17 sate cu acest nume, numai  în Moldova.

Textul nu era prea clar, localiza o luptă între moldoveni şi duşmanii lor (cine erau duşmanii?), fără să se precizeze cu exactitate data, „…în Moldova, la locul ce-i spune Rediu”.

Bătălia fusese îndârjită, muriseră mulţi oşteni de o parte şi de alta, dar se încheiase cu victoria moldovenilor, aceştia fiind „ajutaţi de bunul şi dreptul Dumnezeu”, dar şi de „doi inorogi, care dăduseră peste cap călăreţii duşmani şi îi făcură de ruşine.”

Se mai spunea că bătălia se purtase prin preajma  anului 1348, toamna, adică cu 11 ani înainte de întemeierea statului Moldova. Datarea nu era prea clară, era dedusă indirect şi cronicarul se scuza chiar că, nefiind de faţă la bătălie, a trebuit să se ia după ce i-au spus alţii, că nu trebuie să ai încredere nici în ochii tăi şi în urechile tale, dar în ale altora, care pot fi chiar vrăjmaşi ai adevărului.

Însemnarea era cu siguranţă ceva mai târzie, povestea cu inorogii era desigur fantezistă, oricum fusese o luptă importantă şi atunci de ce nu era pomenită nicăieri, nu fusese reluată în niciun   document românesc sau străin.

Istoricii se plâng adesea de lipsa documentelor scrise.

Iată, acum exista însă un document, cu siguranţă era autentic, era pe pergament, avea toate datele să fie autentic, ce interes ar fi avut cineva să mistifice o realitate, nu eram însă istoric, singurul lucru de bun simţ pe care îl puteam face era să încerc să identific unde se afla locul bătăliei.

Nu eram căsătorit, nu aveam alte obligaţii sociale, aşa că în concediu am plecat pe urmele unei localităţi enigmatice, numite Rediu.

Am trecut prin toate cele 20 de localităţi, am încercat să fac şi o arheologie… psihologică, să văd dacă bătrânii satelor ştiu ceva despre o bătălie care s-ar fi purtat pe acele meleaguri.

Nimeni nu ştia nimic, nu auziseră de aşa ceva, trecuseră şase secole şi jumătate de la data presupusei bătălii, copacii cei tineri, căci rediu înseamnă pădure tânără, deveniseră copaci multiseculari, fuseseră demult tăiaţi, până la urmă am primit un prim semn, se vorbea de o bătălie în zonă, dar nu la Rediu, ci la Cândeşti, acolo unde stăpânise multă vreme, aproape ca un domnitor, marele boier Cândea, acolo, da, se purtase o bătălie, poate că oştenii ajunseră şi până la Rediu, cine mai ştia, trecuse prea mult timp.

Rediu era o comună între trei ape, dintre care cea mai importantă era Bistriţa şi, de obicei, luptele se poartă în apropierea apelor mai mari, căci oamenii şi animalele care îi însoţesc au nevoie de multă apă, localnicii se revendicau cu toţii din oastea lui Ştefan cel Mare, erau plăieşi de-ai lui Ştefan, dar bătălia de la Rediu avusese loc cu mai bine de un secol, un secol şi ceva înainte de Ştefan.

Dar cine să fi fost duşmanii? Sigismund de Luxemburg trecuse prin preajmă şi fusese învins în 1395 în luptele de la Hindău, Ghindăoanii de astăzi.

Mai încercau pe aici incursiuni şi polonii, şi tătarii, chiar şi turcii şi cazacii, fuseseră multe lupte, dar nici una importantă, care să rămână în istorie.

Mai exista o explicaţie posibilă: înfrângerea duşmanului să fi fost atât de dureroasă, atât de categorică, încât cronicarii lor să nu  consemneze înfrângerea, să treacă totul sub tăcere, legea omisiunii funcţiona şi pe atunci.

Se ridicau mereu şi mereu alte întrebări: de unde avea textul profesorul, îl găsise undeva într-o bibliotecă, în arhivele unei mănăstiri, acolo poţi avea mereu surprize, îl primise de la cineva, vreun coleg, vreun student, de la vreun admirator, îl achiziţionase de la cineva aflat în mare jenă financiară, de se hotărâse să se despartă de un asemenea document preţios?

După aproape o jumătate de an am văzut că nu progresasem aproape de loc.

M-am hotărât să renunţ şi m-am adresat unui eminent specialist în Istorie Medievală, profesor universitar la o universitate transilvăneană, trimiţându-i o xerocopie a documentului, împreună cu o scurtă relatare a aventurilor mele, i-am spus despre cele 20 de localităţi pe care le vizitasem.

Profesorul mi-a răspuns destul de repede, în cam două săptămâni, aprecia şi el documentul ca fiind autentic, nu era însă deloc convins că locul bătăliei era în comuna Rediu din judeţul Neamţ, nu mi-a motivat îndoielile, probabil că avea dreptate, mi-a mai spus că, împreună cu studenţii, avea să încerce să identifice localitatea în vara următoare, era o temă de cercetare interesantă, oricum studenţii făceau practică, aşa că…

Un timp m-am îndepărtat de această problemă, mă îndrăgostisem de o colegă, cu care peste câteva luni m-am şi căsătorit, au fost altele mai importante, logodna, nunta, casa, mobila, mă rog, lucruri importante pentru o familie tânără.

Prin noiembrie am primit tot din partea profesorului o scrisoare, în care îmi relata că cercetările au evoluat foarte mult, au rămas pe lista celor douăzeci de localităţi omonime doar patru, iar pentru anul bătăliei se propuneau trei datări: 1348, 1357 şi 1364.

Profesorul a fost nevoit să plece însă, peste câteva luni, pentru o mai lungă perioadă, în străinătate, urma să fie titularul unui curs de Istorie Medievală  Sud-Est Europeană la Universitatea din Torino; încredinţase problema unui coleg mai tânăr, Romulus C., care îi promisese să continue cercetarea.

După încă un an de cercetări, progresul a fost însă unul minim: numărul posibilităţilor pentru localităţi se redusese la trei (dintre care una necuprinsă în cele patru!), iar pentru ani rămăseseră 1348 şi 1364, în 1357 având loc într-adevăr o bătălie importantă, dar într-un alt loc, la Vad, departe de orice Rediu.

Între timp am avut doi copii, o fată şi un băiat, soţia mea a primit o bursă din partea guvernului francez şi a stat la Reims şase luni, studiind sistemul de învăţământ din Franţa, mi-am schimbat de două ori adresa şi locuinţa şi o dată locul de muncă.

Am aflat din ziare de moartea Profesorului, la doar câteva luni după ce se întorsese din străinătate, după Torino urmase Milano, moartea lui  m-a îndurerat, cele trei scrisori primite din partea sa însemnase mult pentru mine, am avut surpriza să primesc, cam la vreo lună după decesul profesorului, un plic din partea sa, evident adresa de pe plic o scrisese o mână străină, cu multe însemnări, toate legate de celebra bătălie de la Rediu.

Profesorul se recunoştea înfrânt, după cum înfrânt se recunoscuse şi colegul său mai tânăr. Mă îndemna să renunţ şi eu la orice fel de căutări.

Uneori istoria îşi apără cu încăpăţânare enigmele. Cine poate cunoaşte trecutul, să spună că a fost aşa şi nu altfel?

Ceea ce cunoaştem, cunoaştem din relatările altora, consemnate în scris, relatări în mod fatal partizane şi subiective. Sau e vorba de cifre şi date seci şi atunci venim noi cu interpretările, ceea e şi mai grav, pentru că suntem departe în timp de evenimentul respectiv.

Important ar fi să reţinem că în secolul al XIV-lea, undeva în Moldova a avut loc o celebră bătălie, la Rediu.

Au murit atunci nişte oameni, au supravieţuit alţi oameni, unii au fost învinşi, alţii au învins. Poate că bătălia a oprit alte lupte, poate că, dimpotrivă, a fost izvorul altora, la fel de crâncene.

Vor veni alţi cercetători, mai tineri, mai ambiţioşi, cu alte instrumente, mai precise şi poate că vom afla atunci adevărul. Iar dacă nu, atunci e totuşi important că am aflat, printre primii, că la Rediu a avut loc o bătălie celebră, unde alături de oameni au luptat şi doi inorogi.

Poate că, dacă bătălia ar fi fost povestită de altcineva, de vreun călugăr de pildă, în locul celor doi inorogi ar fi fost doi îngeri.

Nu trebuie exclusă nici ipoteza unui fals. Cineva a vrut să scrie un roman istoric, şi-a imaginat o bătălie, a plasat-o la Rediu, poate tocmai pentru că ştia că multe localităţi poartă acest nume, a imitat stilul cronicăresc, a folosit scrierea cirilică, a încercat şi varianta română cu aceleaşi litere, apoi s-a gândit să încerce şi varianta cu alfabetul de tranziţie, profesorul a găsit cine ştie cum documentul şi a ezitat să-l considere autentic, dar nici nu l-a desconsiderat, probabil l-a lăsat să-l cerceteze mai târziu, pe îndelete, şi moartea l-a surprins; profesorul plasase documentul printre celelalte din secolul al XIV-lea, probabil pentru a compara textul olograf cu celelalte texte, ca stil, ca aranjare în pagină, ca lexic folosit, studiindu-i prescurtările, eventualele greşeli, ezitările.

Poate că altcineva, din localitatea Rediu, a vrut să construiască, pentru consătenii săi, pentru oamenii locului, o istorie,  pentru a arăta cuiva, cui, nu se ştie, că cei din Rediu erau urmaşii unor oameni viteji care se luptaseră pentru acest pământ, pământ care li se cuvenea prin urmare. De ce scrisese de cei doi inorogi e mai greu de explicat. Poate că s-a gândit la îngeri, dar temându-se de Dumnezeu, a pus pe seama altora biruinţa, ezitând s-o atribuie totuşi oamenilor, aşa cum făceau adesea şi scriitorii antici.

Sau şi mai simplu, poate că totul nu era decât un basm, un fragment de basm şi cei care înţeleseseră altceva o făcuseră pe risc (sau cont) propriu.

Scrisul profesorului era ezitant, se vede că era destul de bolnav când scrisese acele pagini, am citit de câteva ori scrisoarea, de parcă aş fi vrut să o învăţ pe de rost.

Apoi am luat textul şi toate copiile lui şi le-am ars.

Poate că istoria a fost şi trebuie să rămână o enigmă. Iar dacă cineva va vorbi despre celebra bătălie de la Rediu, o va face pe risc (sau cont) propriu.

Mărturisesc însă că tot m-am ales cu ceva din această istorie a unei istorii: nu mai am încredere în nicio descoperire arheologică, în nicio dată istorică, în niciun  film, în nicio carte tratând un subiect istoric. Mai grav e că nu mai am încredere nici în ştirile din ziare, de la radio sau televizor.

Mă întreb mereu ce se ascunde în dosul lor, dacă suntem sau nu manipulaţi, ce interese se ascund într-o afirmaţie şi dacă nu cumva e adevărată tocmai negaţia acelei afirmaţii.

Oricum, istoria merge, şi fără noi, înainte.

Şi, totuşi, la Rediu, a avut sau nu, o celebră bătălie?

Şi dacă da, când?

Şi dacă da, cu cine?

Şi, oare, inorogii au fost inorogi, sau altceva?

Şi dacă au fost altceva, ce anume?

Oricum, despre morţi, despre inorogi şi despre îngeri, numai de bine…

Lucian Strochi