Când îţi moare cineva apropiat, în primele clipe şi uneori zile întregi, eşti ca anesteziat.

Refuzi pur şi simplu să accepţi ideea că cel pe care l-ai cunoscut, pe care l-ai iubit, pe care l-ai văzut zilnic, aşa încât nu i-ai observat modificările fizice, despre cele biologice, psihice, ce să mai vorbim, nu mai este şi, mai ales, nu va mai fi de acum încolo, decât în amintirile tale şi ale câtorva apropiaţi şi asta doar pentru o vreme, apoi totul va deveni din ce în ce mai opac, mai şters, mai ceţos, până când va dispărea cu totul.

Poate că totul a fost gândit în aşa fel, de la obţinerea certificatului de deces şi până la slujba de înmormântare, toate acele obiceiuri şi datini de la care nu te poţi abate, pomenile, praznicul, anunţurile mortuare, condoleanţele, lumânările, groapa, locul de veci, crucea, sicriul, prosoapele, punţile, hainele mortului şi ale tale, încât să nu ai timp să suferi, toate sunt parcă făcute să te abată de la gândurile pe care le-ai avea pentru cel mort.

Înmormântarea e pentru cei vii, nu pentru morţi. Rudele, multe, apropiate şi mai îndepărtate, acestea sunt cele mai gălăgioase, vor să iasă în evidenţă, pretind că deţin o amintire, vorbele celui mort, ceva despre ultimele sale dorinţe, un dialog între mort şi el, nepotul sau vărul, toţi, rude, prieteni, simple cunoştinţe, bocitoare de ocazie, toţi stau în jurul tău, aşteptând. Poate că mortul a lăsat ceva şi pentru ei, un lănţişor, o cruciuliţă, o icoană, o bijuterie de aur sau de argint, o rochie, un pulovăr, o haină de blană nepurtată, o cămaşă neroasă la mâneci, orice poate avea cât de cât valoare.

Asta dacă nu e vorba de vreo moştenire. În caz contrar, trebuie să treci pe la notari, să ajungi la tribunal, averea se împarte, vin la succesiune şi rude de care aproape că nu ai auzit, fiecare e nemulţumit şi îţi spune direct sau îţi sugerează acest lucru.

Dacă e vorba cumva de terenuri sau de case, lucrurile se complică şi mai mult, nemulţumirile se transformă în ameninţări, ameninţările în injurii. Mortul a fost uitat, nimeni nu-l mai pomeneşte, rămân calculele, evaluările, vânzările şi cumpărările, totul se împarte, nimic nu trebuie uitat şi iertat.

Trecuse mai bine de un an de la moartea soţiei, scăpasem de toate, de rude şi de succesiuni, e, după fiecare mort un mane, tekel, fares, supravieţuitorul e judecat, cântărit, împărţit, i se reproşează orice, inclusiv, indirect desigur, faptul că a supravieţuit, eram acum singur, durerea revenea la intervale aproape regulate, ciclic, mi se punea un nod în gât, mi se schimonosea faţa a plâns, încercam să nu plâng, dar plângeam, murise atât de repede în urma unui melanom, în doar câteva luni, racul nu muşcase prea mult din trupul şi din sufletul ei, rămăsese la fel de frumoasă, la fel de senină, ochii ei albaştri erau la fel de adânci şi de misterioşi ca atunci când am cunoscut-o, mă iubise mult şi o iubesc mult, nu pot folosi verbul la timpul trecut, cu ea murise ceva din mine, ştia, cu vreo două săptămâni înainte de marea trecere, că nu mai are nicio scăpare, mi-a spus atunci, nefiresc de liniştită, dar aproape cu încăpăţânare, să nu rămâi singur, e singurul lucru pe care ţi-l cer, îţi va fi prea greu şi mie îmi va fi şi mai greu să te ştiu singur şi neajutorat, ştiu că am intrat acum într-o telenovelă, dar asta e, fiecare femeie este, pentru bărbatul pe care îl iubeşte, şi fiică şi mamă, nu doar soţie şi iubită, să nu rămâi singur, altfel mă vei uita mai uşor.

Ultimul gând nu i l-am înţeles prea bine, dar cu siguranţă că avea dreptate, ea avea întotdeauna dreptate.

În ultimele luni de viaţă a dormit foarte puţin, două, cel mult trei ore, încercam să stau alături de ea noaptea, să nu adorm, îmi sprijineam capul în palmă şi în cot, până când adormeam, chinuit şi eu, de nesomn, îmi spunea, hai, încearcă să dormi măcar tu, protestam, nu mi-e prea somn, zâmbea şters, stingea lumina, ca să cred că şi ei îi era somn, ştiam că nu doarme, îi auzeam respiraţia normală, regulată, de om treaz, în cele din urmă adormeam, mă sculam peste vreo oră şi jumătate, adormeam apoi din nou, pretextam că îmi era sete, apoi adormeam, greu, fără vise, trezindu-mă întotdeauna înainte de şase, când afară începea deja să se lumineze.

Am încercat să nu  rămân singur refugiindu-mă în cărţi, întâlnindu-mă mai des cu prieteni sau chiar vagi cunoştinţe, intrând, din când în când, lucru pe care nu îl făceam înainte, şi prin baruri şi restaurante, întârziind mult în faţa unei cafele sau a unui pahar cu băutură. Nu beam mult, un singur pahar, rar două, niciodată nu am fost nici măcar ameţit, vorbeam cu oricine despre orice, niciodată însă despre femei şi despre dragoste, evitam subiectul acesta şi, din respect, nici ceilalţi nu pomeneau de acest subiect tabu.

M-am gândit, săptămânile din urmă, la fostele mele colege de liceu, se măritaseră toate, singura la care gândul a stăruit mai mult fusese Silvia, mă întâlnisem în iunie, anul acesta,  pe neaşteptate, pe peronul unei gări, şi ea şi eu aşteptam o legătură, ea mergea spre sud, eu spre est, aveam amândoi legătura peste mai puţin de o oră, am avut timp puţin să stăm de vorbă, cât am băut o cafea la restaurantul gării, ştiam că trăia în concubinaj cu un bărbat văduv, cu doi copii, şchiop şi care o bătea, din când în când, groaznic, fiind extrem de gelos.

Toate astea nu le aflasem de la ea, ci de la soră-mea, care le ştia pe toate, probabil s-ar fi jenat să-mi povestească totul, poate că nici nu realiza în ce situaţie era, am reţinut însă că, la despărţire, când urcase deja în vagon, mi-a pus o întrebare, la care ştia că nu voi avea un răspuns la îndemână, unde ai fost, atunci când am avut mai multă nevoie de tine, era o mărturisire, o jumătate de declaraţie de dragoste, ţinusem la ea, o admirasem chiar, dar ea era prea studioasă, prea ţinută în scurt de părinţi, trebuia să fugă, atunci când se întorcea de la ore acasă, când trebuia să mai rămânem la şcoală, figura ei se boţea caraghios, era gata-gata să plângă, ştia că va fi pedepsită, cel puţin tatăl ei era îngrozitor de sever, avea două fete şi se temea pentru ele, câte lucruri nu se pot întâmpla, numai că amândoi, întâi mama şi apoi, la doar câteva luni, tatăl s-au stins şi Silvia a rămas singură, singură şi descumpănită, fără vreun sprijin, sora ei, Ileana, măritată, plecase deja departe, în Canada.

Mâncam la un restaurant-pensiune, nu mai pierdeam timpul cu gătitul, meniul era cam acelaşi, destul de frugal, nu stăteam mai mult de trei sferturi de oră în local, priveam în jur, vedeam oamenii bucurându-se la întâlnirea cu mâncarea, soseau cotletele cu cartofi prăjiţi, salatele, şalăul pe grătar, mititeii, ciorba de burtă, băuturile, se bea mult, multă bere, ceva mai puţin vin, şi mai puţină tărie, astăzi restaurantul era mai aglomerat, nu ştiu din ce cauză, de obicei erau ocupate doar trei-patru mese, acum însă era aproape plin, de masa mea s-a apropiat un tânăr timid care m-a întrebat dacă e liber locul din faţa mea, i-am răspuns că da şi el s-a aşezat oftând uşor, nu mi-am dat seama dacă avea vreo problemă sau oftase de mulţumire că găsise în sfârşit un loc, a mâncat şi el o salată bulgărească şi un cotlet cu cartofi prăjiţi şi cu o salată asortată, n-a băut altceva decât apă minerală, făcea economie, în restaurant băutura e destul de scumpă, sau avea ceva probleme cu sănătatea, a terminat repede, înaintea mea, s-a ridicat brusc, m-a salutat în tăcere şi a plecat grăbit.

A uitat pe masă o agendă, n-am observat-o din prima clipă, avea coperţile de culoarea feţei de masă, bej adică, când am observat, am luat-o şi am încercat să-l ajung din urmă, m-am uitat de-a lungul străzii, în stânga şi în dreapta, pur şi simplu dispăruse, intrase probabil într-unul din magazinele de pe bulevard, unde să-l mai găseşti, mă pregăteam să predau agenda şefului de sală, când din agendă a căzut o poză color a unei femei tinere, extrem de frumoase, sora, prietena, iubita sau poate chiar soţia, am întors poza şi pe verso am văzut celebra dedicaţie care îi înnebuneşte pe adolescenţii de 15-16 ani, care îşi suspectează de profunzimi nebănuite prietena: Păstrează copia…, obligatoriu puncte puncte, ca o promisiune şi apoi un avertisment jucăuş, o toană, poate o dorinţă: …şi nu uita originalul.

Curios, lipsea semnătura, aşa că nu putusem afla cum se numea frumoasa din poză, nu părea să aibă mai mult de douăzeci de ani, poate, cu îngăduinţă, un an, cel mult doi în plus, acum îmi părea rău că nu îl privisem mai atent pe tânăr, remarcasem doar că era corect îmbrăcat, purta costum, cămaşă albă şi cravată, cu nodul bine potrivit, atât şi nimic mai mult, am deschis şi agenda, nu erau decât câteva însemnări de la o conferinţă de presă, am înţeles că tânărul era ziarist sau poate doar un colaborator la unul din cele trei-patru ziare locale, am găsit doar un număr de telefon, nu era mare lucru, dar, oricum, mai mult decât nimic, am hotărât să păstrez agenda şi să sun la numărul respectiv, un număr de mobil.

Am sunat şi, spre surprinderea mea, mi-a răspuns o voce de femeie, o voce tânără, poate chiar a tinerei din poză, m-am prezentat, i-am explicat despre ce e vorba, mi-a spus că colegul ei nu putea fi contactat din păcate, dar, dacă nu mă grăbesc, se oferă să i-o înmâneze chiar ea, asta dacă nu  mă grăbesc, într-un sfert de oră, cel mult douăzeci de minute ajunge la restaurant, dacă sunt de acord să o aştept acolo.

Nu, nu aveam nimic important de făcut în următoarea jumătate de oră, da, e perfect, o aştept la restaurant, oricum nu-mi băusem cafeaua, aşa că nu e nicio problemă. I-am indicat că stau la a treia masă pe stânga, cum intri în restaurant, lângă o plantă decorativă, un palmier.

A venit într-adevăr în intervalul indicat, mi-a mulţumit, nu era nici înţepată, nici prea prietenoasă, era firească, am privit-o atent, nu s-a intimidat, era foarte frumoasă, mult mai frumoasă decât o arăta poza, era conştientă de faptul că e foarte frumoasă, nu era vorba de o frumuseţe agresivă, contrafăcută, ajutată de cosmetice, sau cultivată, ci de o frumuseţe naturală, nu era nici măcar rujată, era înţeleaptă sau bine sfătuită, un ruj oricât de discret i-ar fi anulat frăgezimea, ar fi avut un efect catastrofal, mă uitam fără jenă la ea, eşti foarte frumoasă – i-am şoptit, bine, atunci nu te vei jena să mă conduci puţin, achitasem nota, avusesem această inspiraţie, aşa că mi-am luat borseta, eram s-o uit, a observat asta şi nu şi-a putut reţine un zâmbet, sunt curioasă cine ar fi dat telefon şi cui, era isteaţă, avea prezenţă de spirit, n-o intimidasem, am ieşit afară, era o vară indiană, un octombrie cu o temperatură de peste douăzeci de grade, cu un incredibil cer albastru, cu frunzele copacilor, încă verzi, cu multă lume pe străzi, bucurându-se de o asemenea vreme, am însoţit-o, mi-a mărturisit că mă ştia, vag, mă văzuse într-o emisiune culturală la televizor, cu ceva vreme în urmă, şi numele îi spunea ceva, eram scriitor sau pictor, oricum ceva din sfera artisticului, ăsta era şi motivul pentru care acceptase să ne întâlnim, colegul ei de redacţie…, aşadar nu mă înşelasem, tânărul era ziarist, …era simpatic, dar cam aiurit, nu era prima agendă pe care o pierdea, mai pierduse una acum trei zile, de asta nu erau prea multe notaţii în agenda bej, cea pe care tocmai i-o dădusem şi pe care o strecurase    într-o geantă încăpătoare, subţire, de piele, extrem de practică, i-am amintit de poză, da, i-o dăduse pentru că trebuia să apară în ziar şi Alexandru răspundea de număr, articolul trebuia să fie însoţit de poza autorului, s-a gândit să-i scrie şi o dedicaţie, a preferat una banală, uşor ironică, n-a semnat-o totuşi şi uite că bine a făcut, nu, între ei nu era absolut nimic, decât camaraderia firească dintre colegi, m-a întrebat dacă sunt căsătorit şi dacă am copii, i-am spus că am fost, nu, nu am niciun  copil, a observat umbra de tristeţe ce mi-a alunecat pe faţă, se mai întâmplă, îmi reproşez adesea că sunt atât de directă, dar nu-mi place să ţin în mine ascunse gândurile, poate e un defect, poate că e chiar o calitate, oamenii sunt, în general, mai rezervaţi, mai prudenţi, mai ascunşi, nu vor să fie citiţi de prima dată, îmi spunea toate astea calmă, vorbea mult, dar, culmea, nu mă obosea acest lucru, poate şi pentru că era imprevizibilă, sărea de la una la alta, o interesau toate, era extrem de mobilă, trebuia să fii foarte atent, am ajuns, îţi mulţumesc pentru companie, nu-mi prea place să merg singură, de obicei o car după mine pe soră-mea, dar acum nu e acasă, e în concediu la mare.

Am tăcut aproape tot timpul, zâmbeam des, aprobator, mă încântase această tânără femeie plină de energie, de viaţă, francă, veselă, camaradă.

Mi-am luat la revedere, oarecum de la distanţă, nu i-am sărutat nici mâna, m-am înclinat doar uşor, din tot corpul, a salut şi a respect, nu i-am făcut niciun  semn de rămas bun cu mâna, nu i-am spus că locuiam tocmai în cealaltă parte a oraşului, într-un fel îmi părea bine, aveam să mă întorc pe jos, îmi plăceau plimbările lungi, în tăcere, mă puteam gândi la ale mele, tânăra îmi plăcuse, mi-am dat seama că nu se prezentase, rămăsesem cu un singur indiciu, aveam să-i citesc articolul pe care urma să-l identific cu ajutorul pozei, tot ce trebuia să mai fac era să fiu atent să cumpăr, în următoarele zile, toată presa locală.

Între noi era o diferenţă de cel puţin zece ani, nu mă gândeam la o posibilă relaţie între noi, era absurd să mă gândesc la aşa ceva, oricât de superficial ar fi un bărbat…, nu mă puteam gândi la ea decât ca la o frumoasă şi proaspătă amintire, care mă bucurase într-un ceas al vieţii, aşa cum te bucură o floare abia îmbobocită, nu că mi-ar fi fost frică de o stare de îndrăgostire, totul era posibil, sufletul meu nu era chircit, nu aveam ce să-mi reproşez, dacă m-aş fi îndrăgostit, dacă aş fi avut cu cineva o relaţie mai intimă, cine m-ar fi putut judeca, eram în fond un bărbat tânăr, nu împlinisem încă treizeci şi cinci de ani, prietenii, prietenele mă îndemnau chiar să mai ies în lume, să mai cunosc pe cineva, nu e bine să stai singur, singurătatea îmbătrâneşte şi urâţeşte, glumi chiar o prietenă de birou, am ajuns acasă după ce am rătăcit pe stradă mai bine de două ceasuri, am încercat să citesc ceva, am renunţat după vreo douăzeci şi ceva de pagini, am deschis televizorul, am căutat o emisiune de ştiinţă, un documentar de artă, un film pe care să nu-l mai fi văzut, nu era nimic din toate astea, aşa că am închis repede televizorul şi am încercat să adorm.

Am adormit imediat şi am visat-o pe tânăra de care mă despărţisem cu nicio oră în urmă, ah, cât mă putea enerva faptul că nu-i ştiam numele, stăteam de vorbă într-o trăsură, stăteam faţă în faţă, era îmbrăcată într-o rochie albă de dantelă, posibil o rochie de mireasă, o puteam privi bine, semăna foarte bine cu Albă-ca-Zăpada, cum se spunea în basm, faţa albă ca neaua, buzele roşii ca sângele căzut în zăpadă, după ce se înţepase cu acul, părul negru ca abanosul.

Bărbaţii, când vor să găsească un cusur unei femei, se leagă de un fir de păr, de o aluniţă, de o geană, de un rid, de forma mâinilor, de talie, de înălţime, de forma piciorului.

O examinam fără reţinere, pe îndelete, ea vorbea mereu, spunea lucruri interesante, eu eram uşor amuzat, cu un surâs abia aninat la colţul gurii, o examinam fără reţinere, şi o găseam perfectă.

Avea o faţă formată din linii prelungi, dulci, cu pomeţii ca la o pisică, buzele pline, potrivite, dinţii perfecţi, mici, albi, cu gingiile trandafirii, nasul subţire şi drept, cu nări pâlpâitoare, delicate, ochii mari, căprui, cu gene lungi, uşor întoarse, cu sprâncene perfect şi natural arcuite; părul, negru, atât de negru, încât bătea în albastru de uraniu, era ondulat natural, strâns uşor în dreptul tâmplelor unde se ghiceau doar venele şi arterele pulsând calm, albăstrii, tenul alb, fără vreo pată, marmorean, gâtul subţire şi lung, gât de Modigliani, braţele delicate, mâini cu degete lungi, de pianistă.

Frumuseţea oboseşte, poate că e adevărat acest lucru, dar cred că e vorba de frumuseţea fadă, lipsită de viaţă, rece, nu de frumuseţea vie, care pulsează în ritmul naturii, vorbea şi mi-am dat seama că pe măsură ce vorbea se înfrumuseţa, că perfecţiunea ei fizică nu era decât o armură, că adevărata frumuseţe îi venea din interior, mi-am dat seama că nu o mai ascult, că visam, că visam că voi cădea în curând într-un vis, că mă îndrăgosteam, dacă nu cumva chiar mă îndrăgostisem deja.

A doua zi, când m-am trezit, mă dureau tâmplele şi aveam cearcăne, de parcă m-aş fi întors de la un  chef monstru sau n-aş fi dormit toată noaptea, mi-am zis că trebuie să-mi revin, lumea e plină de femei frumoase, ea era prea tânără pentru mine, probabil că era şi ea îndrăgostită, dacă nu de Alexandru, deşi nici ipoteza aceasta nu putea fi total îndepărtată, atunci de altcineva, în fond nu se întâmplase nimic, mă întâlnisem cu o femeie frumoasă, normală, naturală, proaspătă, petrecuserăm împreună o oră, fără nici cea mai mică aluzie la vreun angajament sentimental şi atunci care era problema mea sau a ei.

Povestea cu ziarul, cu aflarea numelui ei prin intermediul articolului cu poza autorului, mi se părea chiar caraghioasă şi am renunţat la ea.

Ministerul îmi cerea situaţii după situaţii, citeam foarte mult, pregăteam un doctorat, aşa că o vreme n-am mai ieşit în oraş.

Traseul era mereu acelaşi, casă-serviciu şi retur, foloseam des maşina, aşa că o vreme n-am mai văzut-o.

Am mai visat-o de vreo două ori, până când, într-o primăvară, în mai, atunci când înfloresc magnoliile, pe când urcam treptele din preajma teatrului, am văzut-o.

Era nepământean de frumoasă, am salutat-o intimidat, ca un şcolar surprins de diriginte la fumat, mi-a răspuns în şoaptă, se oprise, am crezut chiar că aştepta pe cineva, apoi i-am văzut bastonul din mâna dreaptă, am ezitat câteva clipe, m-am oprit şi eu, am crezut că a avut un accident, că avea piciorul în ghips, se mai întâmplă, am înţeles însă imediat că era vorba de ceva mult mai grav, am poliartrită reumatoidă, mi-a spus, nu pot îndoi genunchii, pur şi simplu picioarele refuză să mă asculte, fac zilnic exerciţii, dar fără vreun rezultat notabil, de durere i-au dat lacrimile, aş fi vrut să-i spun şi eu ceva, s-o consolez, dar n-am ştiut niciodată să consolez pe cineva, cuvintele nu te ajută întotdeauna, ce poţi să-i spui unui bolnav sau cuiva care tocmai şi-a pierdut pe cineva drag, am salutat-o scuzându-mă, mă grăbeam să ajung la primărie, eram aşteptat, mi-am luat rămas bun.

Pe drum mi-am dat seama că din nou uitasem s-o întreb cum o cheamă, probabil mi-ar fi spus, mă gândeam cât de nedreaptă era soarta cu ea, atât de tânără şi cu o boală atât de perfidă şi, se pare, fără leac, care nu ucide, dar care mutilează trupul şi sufletul, avusesem o rudă care suferea de aceeaşi boală, nu se putea mişca decât cu un scaun cu rotile, din păcate nu puteam s-o ajut cu nimic, bine că nu eram medic, pentru un medic e mai greu să constate că nu poate face nimic într-un asemenea caz, m-am gândit ce-ar fi fost dacă m-aş fi îndrăgostit de ea şi ea ar fi acceptat dragostea mea, ştiu că eram laş, dar mărturisesc că o clipă am fost mulţumit sau, mă rog, liniştit de faptul că între noi nu se petrecuse nimic, eram laş şi egoist, ştiu asta, mă gândeam dacă acum am putea fi prieteni, cu siguranţă că m-ar fi refuzat, era mândră, ar fi crezut că nu era vorba decât de milă şi mila este, contrar aparenţelor, un sentiment meschin, presupune o subordonare a celui de care îţi este milă; sau cel puţin aşa cred eu.

Am revăzut-o peste câteva luni, spre toamnă, se vindecase, am felicitat-o, am întrebat-o ce s-a întâmplat, mergea normal, fără vreun efort vizibil, mi-a spus că a avut noroc cu un medicament care şi-a făcut efectul, Arava, nu ştia dacă nu cumva are efecte secundare, dar acum se simţea foarte bine, era la fel de liniştită ca întotdeauna, puţin mai rezervată însă.

Am fost plecat din localitate pentru un timp şi, când am revăzut-o, era la braţ cu un orb.

Am salutat-o, mi-a răspuns fără ezitare, mi s-a părut doar că în ochi i-a jucat, scurt, cât o străfulgerare, o luminiţă ironică, poate că mi s-a părut numai, am aflat că o chema Dana, iar pe prietenul ei Teodor; Teodor mă privea fix, de parcă m-ar fi adulmecat cu privirea, de parcă aş fi fost mult mai departe, a vorbit şi el, a spus doar câteva vorbe, ne-am luat rămas bun şi din nou au reînceput remuşcările, dacă nu ar fi fost ezitările mele, dacă nu aş fi pus atunci, prima dată adică, problema diferenţei de vârstă, dacă a doua oară aş fi avut curajul să-i primesc prietenia sau dragostea, atunci poate că ar fi avut altă soartă, nu s-ar fi plimbat la braţ cu un orb, eram nedrept poate, şi din nou egoist, pierdusem trei iubiri şi sufletul meu se chircea, dacă nu se chircise deja, poate că numai una fusese cu adevărat o mare iubire, dacă ar fi să credem pe cei care spun că putem vorbi de o mare iubire numai când între cei doi îndrăgostiţi se interpune moartea, eram desigur vinovat pentru iubirile mele care rămăseseră doar virtuale, mi-am adus aminte de problema pe care mi-o ridicase o femeie, în joacă, la o petrecere, îţi dau o problemă şi vreau un singur răspuns, trei femei rămân văduve, toate pretinzând că şi-au iubit nespus soţul. Prima nu se mai mărită niciodată, nu mai cunoaşte un alt bărbat, rămânând fidelă amintirii fiinţei iubite. A doua se recăsătoreşte, spunând că aşa îi ceruse soţul, el ar fi vrut să mă ştie fericită, liniştită, amintirea lui este puternică, mi-am refăcut viaţă şi cred că nu l-am trădat acceptând căsătoria cu un alt bărbat, dimpotrivă. A treia femeie nu se mai mărită, trăieşte cu mai mulţi bărbaţi, îi schimbă mereu, neoprindu-se la nici unul, spunând că niciun  alt bărbat nu îl poate înlocui pe soţul ei, care din cele trei a fost cea mai fidelă amintirii soţului defunct, mărturisesc că n-am ştiu ce să răspund, soluţia nu era una singură, poate toate trei, poate nici una, poate una dintre ele, dar care anume, nu puteam eu să spun.

M-am mai întâlnit o singură dată în oraş cu Dana, era singură, mi-a spus multe, gratuităţile se plătesc, fiecare din noi avem de plătit câte o datorie, nimic precis, nimic aluziv, vorbea parcă în aforisme, m-am mirat când mi-a dat mie poza pe care o găsisem în agenda bej a lui Alexandru, nu-i schimbase textul, Păstrează copia… şi nu uita originalul, de ce făcuse asta, poate o considera o  icoană e ezitărilor şi laşităţilor mele, la care eu să mă rog sau să meditez, poate era doar o frântură dintr-un vis neîmplinit. Dana părea neatinsă de timp, trecuseră totuşi câţiva ani, mi-a întins hotărâtă poza, n-am putut s-o refuz, din nou eram laş, era aceeaşi poză, nimic nu se schimbase parcă, atâta doar că acum poza era semnată.

N-am mai întâlnit-o de atunci. Am înţeles că s-ar fi mutat, împreună cu soţul ei,  într-un  orăşel de munte, undeva în nord.

Lucian Strochi