Invitat de un prieten la „casa sa pe pământ”, scriam într-o dimineaţă în liniştea şi umbra unei livezi despre începuturile universului, o legendă cosmogonică, mai exact teogonică, când am simţit pe cineva în spatele meu, privind peste umărul stâng la textul care, albastru, se odihnea pe hârtia albă ca o şopârlă la soare.

M-am întors: nu era prietenul meu, ci un bătrân prisăcar pe care îl văzusem vag,  atunci când păşeam în livadă;  îmbrăcat în alb, cu plete albe, părea un proroc sau, oricum, un pustnic, un călugăr sau chiar un sfânt.

Am ezitat să-i spun ceva, măcar să-i dau bineţe, uimit de faptul că nu-i auzisem deloc paşii.

Bătrânul m-a privit destul de aspru şi mi-a spus fără vreo altă introducere:

– Şi crezi că ai voie să scrii despre orice? Pentru ce ai luat numele Meu în deşert?

Am zâmbit indecis, nu ştiam dacă bătrânul glumea sau nu, dacă nu cumva era vreun pacient de la spitalul de boli nervoase din apropiere sau dacă…

Bătrânul îmi citi gândul:

– Chiar dacă nu mă crezi, e dreptul tău, eu sunt Dumnezeu. Şi trebuie să-ţi spun că numai Eu am dreptul să scriu despre Facere, despre Crearea Lumii. Erezia trebuie pedepsită.

–Cum anume? Îmi vei interzice să scriu?

–Nu, nici vorbă, există atâtea alte metode de descurajare. Una – şi cea mai simplă – ar fi să te fac să scrii prost şi tu să crezi că scrii bine. Ai pierde repede toţii fanii, toţi cititorii. Ai renunţa repede la scris, te asigur. Dar mă gândesc la altceva. Nu-ţi dau voie să scrii texte mai mari de zece pagini, să zicem. Adică scurte povestiri, poezii. Nu romane, nu epopei, nu eseuri sau alte cărţi fundamentale.

– Şi cum vei face asta?

– Vei fi atât de obosit după ce vei scrie o sută de rânduri, încât vei dori să dormi imediat. Fie, vei avea vise frumoase, asta ca o concesie.

Şi bătrânul a plecat uşor, plutind parcă printre vişinii şi merii din livadă.

M-am întors la scris. Mă amuzase întâlnirea cu bătrânul ciudat. Ciudată formă de cenzură. Am scris câteva rânduri şi am simţit o nevoie imperioasă să dorm. Am aţipit   gândindu-mă că totul mi se trage de la parfumul florilor sau de la pământul reavăn. Sau…

Prietenul meu mă trezi cu delicateţe:

– Nu ştiam că scrisul e atât de obositor…

I-am povestit tot ce mi se întâmplase înainte, de întâlnirea cu acel bătrân ciudat, care se pretindea că este Dumnezeu…

Prietenul îmi spuse serios, aproape grijuliu:

– Dar chiar e Dumnezeu!

L-am privit pe prietenul meu curios, de parcă l-aş fi văzut atunci pentru prima dată.

– Da, chiar e Dumnezeu! Noi ne-am obişnuit cu el. Nu prea face minuni şi asta e bine. Singura minune a fost că a strâns toate muştele din sat şi le-a făcut albine. De atunci noi spunem albinelor „Muştele lui Dumnezeu”. Ce ţi-a spus?

– Nu mi-a dat voie să scriu mituri, legende, scrieri despre originea Universului şi a Lumii. Nu am voie să scriu ceva mai mult de o sută de rânduri.

– Ai scăpat uşor. Putea să fie mai rău! Şi ce ai de gând să faci?

– Încă nu ştiu. Oricum nu mă las aşa uşor bătut.

Şi am continuat să-mi scriu mitul pe care îl începusem şi care mi se părea nepământean de frumos. Am adormit din nou şi nu m-am mai trezit decât atunci când stelele sclipeau pe cer.

Am intrat în casa prietenului. Mirosurile de busuioc, de levănţică şi parcă de pelin     m-au îmbătat repede şi am dormit neîntors până a doua zi.

M-am dus din nou în livadă. Bătrânul nu era în prisacă. Am început să scriu cu îndârjire.

De data asta bătrânul a fost mult mai dojenitor, mai aspru, mai hotărât:

– Pentru că nu m-ai ascultat, acum te pedepsesc să nu mai poţi scrie mai mult de trei rânduri. Atât!

– Bine, dar asta înseamnă să nu scriu decât aforisme!

Dumnezeu a zâmbit:

– Aşa e! Şi ce e rău în asta? Ei aşa rău să-i obligi pe oameni să gândească gândurile tale sau ale lor, să afle adevăruri noi, să descopere eleganţa unei formulări?!? Bine, vraja mea va ţine atât timp cât nu vei scrie zece mii de aforisme. După aceea eşti liber să scrii ce vrei…

– Dar e o pedeapsă prea mare! Cine să scrie zece mii de aforisme? Dacă un aforism înseamnă un gând, ar trebui să pun pe hârtie zece mii de gânduri! Păi, zece mii de gânduri nu are un om într-o viaţă întreagă! Darămite să le mai şi şlefuiască, să le facă credibile, elegante, ciudate, paradoxale…

– Te descurci tu. Am toată încrederea… Şi bătrânul s-a dus.

Nu ştiu cine era Bătrânul: un Prisăcar, un Nebun sau chiar Dumnezeu. Cert e că de la acea întâlnire, n-am mai putut să scriu un roman. Gândurile mele s-au esenţializat, s-au alungit, au devenit rânduri mai suple, mai nervoase, semănând mult cu unele figuri de stil ale poeţilor.

Iată de ce scriu aforisme. Dar nu mai am mult. Am ajuns să scriu cele zece mii de aforisme. Mă voi întoarce la proiectele mele ample, abandonate.

Dar poate că scriind aceste aforisme, n-am pierdut, ci am câştigat. Iar dacă vor câştiga şi cititorii, voi crede că acel bătrân era într-adevăr Dumnezeu.

Lucian Strochi