N-am fost, dar am visat că am fost în India.

Am vizitat templele din Mahabalipuram, Elephanta, Ajanta şi Ellora.

Am intrat în cele 29 de temple şi mănăstiri ale Ajantei.

O zi întreagă am petrecut în templul-grotă XIX, celebru pentru armonia desăvârşită a faţadei, ornamentată cu statui în ronde-bosse, în basorelief şi altorelief.

Vii, sculpturile se căţărau chiar şi pe plafoane.

Am vizitat apoi cele 34 de temple şi mănăstiri ale Ellorei, aflate  pe o distanţă de 2 km, distanţă pe care eu am parcurs-o însă în câteva zile, dintre care o zi şi jumătate am petrecut în templul Kailasa.

E o beţie a ochiului. Crezi că templul e clădit, înălţat, ridicat de jos în sus, aşa cum se întâmplă cu toate construcţiile.

Nimic mai neadevărat. Templul, înalt de 30 de metri, a fost sculptat de sus în jos, de la vârf spre bază, având coloane, portaluri, pilaştri, portice, cornişe, vestibule, capele, toate împodobite cu sculpturi, câteva sute, poate o mie.

Întregul templu stă pe o plintă înaltă de peste 8 metri, având de jur-împrejur statui de lei şi de elefanţi, ce par a susţine în spinare întregul templu.

Se spune că artiştii au lucrat aici neîntrerupt peste 30 de ani, între 667 şi 699.

Din secolul al X-lea e aici un ritual straniu.

O dată pe an, în ultima duminică din luna iulie, mii de oameni pornesc spre templu.

Poartă cu ei vase şi cupe din cel mai fin cristal, mai limpezi decât   aerul, ca lacrima unui zeu sau ca izvorul de munte.

Ajung în faţa unui disc uriaş, de granit negru, cu un diametru de vreo şase metri.

Fiecare om încearcă să spargă în cioburi cât mai mărunte vasul sau cupa, izbindu-le cu putere de disc.

Apoi, cu picioarele goale, păşeşte peste cioburi. Cu grijă, dar aproape imediat sângele începe să curgă din tăieturile proaspete, adânci.

Pe faţa călătorului venit de departe nu se citeşte nimic: lipseşte grimasa durerii, extazul senin sau frenetic al bucuriei. Poate doar îngândurarea.

Am încercat să aflu câte ceva despre acest ritual cu totul neobişnuit.

Am căutat explicaţii într-un ghid, am cerut explicaţii unui ghid.

S-a scuzat politicos, cu mâinile împreunate, cum fac asiaticii, dar nu poate să-mi spună nimic.

De ce să nu poată spune nimic, pentru că nu ştie sau pentru că nu are voie să spună.

Resemnat, am privit scena de mai multe ori, până când am început să înţeleg câte ceva sau cel puţin aşa credeam.

La ritual nu participau decât   indieni. Străinii nu aveau voie sau nu se încumetau, era greu să-mi dau seama care era adevărul.

Am întrebat pe un bătrân îmbrăcat în straie portocalii dacă tot ce se petrece acolo are o semnificaţie sau e vorba doar de o probă de rezistenţă, o încercare a puterilor nou dobândite prin credinţă.

Mi-a răspuns, rânjindu-mi cu toată gura ştirbă, ce mai păstra doar doi dinţi: mai multe semnificaţii. Unele ţineau de cupa sau vasul de sticlă. Trebuiau sparte cât mai mărunt.

-Cât de mărunt?

-Atât   de mărunt încât  sticla să redevină ce a fost: nisip.

-Şi a reuşit cineva până acum să obţină… nisip?

–Cel care reuşeşte devine nemuritor.

-Şi tălpile tăiate?

-Talpa omului este ochiul cu care priveşte adâncul pământului, după cum palma e ochiul ce priveşte drept înainte, la înălţimea unui om. Pentru a privi cerul şi zeii, omul are un al treilea ochi, pe care ochi obişnuiţi nu-l pot vedea. când nu vede, ochiul se umple de sânge.

-E vorba de o pedeapsă pentru cel care încearcă să găsească nemurirea şi nu reuşeşte.

-Dacă sticla s-ar face nisip, talpa călătorului şi ochiul privitorului  n-ar mai sângera.

Erau mii de încercări într-o zi.

Nimeni nu ştia câte.

După miezul nopţii călugării spălau cu grijă discul de granit.

A doua zi era din nou negru.

Poate cu o nuanţă de roşu.

Am plecat de la templul Kailasa, tulburat, de parcă înţelesesem un mare adevăr.

Am întors capul, mai privindu-l încă o dată.

Atunci, din unghiul acela, într-un fumuriu şi însângerat amurg, m-am întrebat dacă nu cumva templul acela săpat în stâncă nu fusese săpat doar într-o singură zi şi nu în peste treizeci de ani, aşa cum aflasem din ghiduri.

După ani şi ani, povestind totul unui indian, l-am întrebat dacă cineva a reuşit totuşi să spargă cupa sau vasul de cristal până la nisip.

M-a privit mirat:

-Cum să nu! Toţi călugării pe care i-ai văzut în templu îmbrăcaţi în portocaliu sunt nemuritori.

-Şi când a fost ultima reuşită?

-Numai ei ar putea să-ţi spună asta. Cred că în urmă cu vreo două sute de ani.

Am surâs.

N-am fost, dar am visat că am fost în India.

N-am aflat niciodată dacă templul Kailasa există, dacă e săpat în piatră, dacă are călugări nemuritori, dacă şi acum, când scriu aceste rânduri, cineva, nu sparge o cupă de cristal.

Va păşi peste cioburi sau pe nisipul infinit ca un deşert?

Un înţelept de la Apus spune:

-E uşor să fii logic. E aproape imposibil să fii logic până la capăt.

Un înţelept de la Răsărit tace şi priveşte o cupă de cristal. Îndelung. Uneori, cupa se sparge, începe să curgă pe dinăuntru ca o clepsidră.

Nisipul dintr-o singură cupă acoperă tot discul negru de granit, apoi toate deşerturile lumii.

Ochiul-talpă e bucuros, ochiul-mână vede pământul străveziu precum nisipul, ochiul nevăzut plânge.

Cerul sau zeii se vor coborî din nou printre noi.

Lucian Strochi