Încercând să definească fantasticul prin metoda negativă, a excluderii a ceea ce nu este fantastic, Roger Caillois elimină miraculosul dintr-o relaţie directă cu fantasticul, considerându-l un fantastic instituţionalizat, care asemeni fantasticului voit (intenţional) nu este fantastic pur, permanent şi universal:

„…am respins curând fantasticul instituţional, adică miraculosul din basme, din legende, din mitologie, pozele pioase folosite de diverse religii şi idolatrii, delirul demenţei, ba chiar şi fantezia prea dezinvoltă.”.  ¹

Tot Roger Caillois afirmă tranşant:

„Trebuie să remarcăm într-adevăr că fantasticul n-are nici un sens într-un univers miraculos. Este chiar de neconceput. Într-o lume de miracole, extraordinarul îşi pierde puterea.” ²

Ovidiu Ghidirmic este şi el categoric şi, în plus, adaugă o dimensiune diacronică problemei:

„Fantasticul proppriu-zis este posterior miraculosului şi feericului din basme şi le înlocuieşte.”  ³, concluzionând: Miraculosul şi feericul sunt incapabile să suscite fiorul fantasticului şi să cultive misterul.” ⁴

După cum bine ne amintim, Tzvetan Todorov plasa fantasticul  între straniu şi miraculos, recunoscând că nu poate stabili nişte limite precise. Din punctul său de vedere, există o „diagramă”: straniu pur- fantasticul –straniu –fantasticul miraculos- miraculosul pur. ⁵

Curios, lipseşte din acestă diagramă tocmai fantasticul pur, adică principala ţintă a eseului său. Diferenţierea dintre fantasticul straniu şi fantasticul miraculos e făcută de criticul francez prin analiza romanului gotic şi prin introducerea altei categorii estetice (supranaturalul) punându-se semnul egalităţii între supranaturalul explicat şi straniu şi între supranaturalul acceptat şi miraculos.

Fantasticul este eliminat fără menajamente:

„Aici nu avem de-a face cu un fantastic în adevăratul sens al cuvântului, ci numai cu genurile adiacente acestuia. Mai exact, efectul fantastic se produce, dar numai în decursul unei anumite părţi a lecturii: la Ann Radcliffe înainte de a fi siguri că tot ceea ce se întâmplă poate căpăta o explicaţie raţională; la Lewis înainte de a ne convinge că evenimentele supranaturale nu vor fi în nici un fel explicate. Odată întoarsă ultima pagină a cărţii, înţelegem – în amândouă aceste cazuri – că nu  a fost vorba de fantastic.” ⁶

Tot lui Todorov îi aparţine comparaţia dintre fantastic, straniu şi miraculos şi timpurile verbale, în funcţie de momentul vorbirii, scrierii sau al acţiunii la care ne raportăm:

„Dar, mai întâi, nimic nu ne împiedică să considerăm fantasticul ca fiind un gen al continuei evanescenţe. De altfel, o asemenea categorie n-ar avea nimic neobişnuit. Aşa, de pildă, definiţia clasică a prezentului ni-l descrie ca fiind pur şi simplu limita dintre trecut şi viitor. Comparaţia nu este gratuită: miraculosul corespunde unui fenomen necunoscut, pe care nu l-am mai întâlnit niciodată până acum, unui fenomen care       de-abia acum se îndreaptă către câmpul nostru de referinţă, aşadar, viitorului; în schimb, în ceea ce priveşte straniul, aici inexplicabilul este redus la fapte cunoscute, la o experienţă prealabilă şi, prin aceasta, la trecut. Cât priveşte fantasticul însuşi şi ezitarea care îl caracterizează, el nu poate, în mod evident, să se situeze decât în prezent.” ⁷

Tot el stabileşte pentru miraculos adjectivări, clasificîndu-l în: hiperbolic, exotic, instrumental, ştiinţific. Evident, şi această clasificare, ca orice clasificare cu ambiţii totalitare, este amendabilă.

Tot acest efort imens de purificare a fantasticului se explică prin faptul că fantasticul nu ne apare ca fiind o categorie estetică pură (şi cu atât mai puţin un gen literar pur), el fiind impurificat, contaminat, maculat de alte categorii estetice, lucru observat şi de Ovidiu Ghidirmic:

„Mai mult decât un gen, fantasticul este o categorie estetică, a cărei raportare, relaţionare, la categoriile estetice, înrudite sau învecinate, se impune. Consubstanţial şi, în acelaşi timp, antitetic cu realismul, fantasticul prezintă afinităţi cu straniul, miraculosul, fabulosul feeric, alegoricul, absurdul, comicul, grotescul, enigmaticul şi senzaţionalul, categorii cu care apare, de regulă, împreună, prin contaminare, şi de care foarte greu poate fi despărţit, întrucât nu există fantastic pur, decât la modul utopic strict convenţional. În realitate, nu întâlnim decât diverse combinaţii, mixturi, ale fantasticului cu categoriile amintite.”  ⁸

Se impun câteva observaţii:

–Nu există niciun gen literar pur, aşa încât putem găsi într-o aceeaşi operă literară atât genul epic, liric şi dramatic (cum este cazul cu o baladă – de exemplu).

-Fantasticul îşi dovedeşte vitalitatea şi virilitatea literară, fecundând, înghiţind, asemenea romanului, celelalte genuri sau specii literare. Opera fantastică, şi ea proteică, poate avea aparenţa de eseu, poate lua forma unui basm, poate „mima” o alegorie, un mit, un vis, un poem, o operă ştiinţifică, un cometariu critic, fără a fi, în acelaşi timp, nimic din toate acestea.

-Dacă nu ar fi aşa, fantasticul ar fi într-adevăr o realitate istorică perfect circumscrisă temporal şi nu una dintre cele mai viabile forme literare moderne.

-Desigur, fantasticul e permanent trădat, în primul rând de povestirile science-fiction, dar, prin senzaţionalul pe care îl presupune, fantasticul e prezent, e drept uneori în doze infinitezimale şi în romanul de aventuri,  în cel exotic,  în povestirea poliţistă, după cum e prezent, uneori masiv, şi în artele plastice sau în cinematografie, ajutat şi de tehnicile colajului sau a montajului. (Se produce o suprimare a spaţiului şi/sau a timpului, permiţându-se astfel o mai uşoară insinuare şi implementare a fantasticului în real.)

-Pe alt plan, ambiguitatea permite fantasticului să se manifeste plenar chiar atunci când, la o ultimă şi lucidă analiză, constatăm că nu e vorba de fantastic, ci de un substitut sau un surogat al acestuia.

-Fiu natural al imaginarului, fantasticul satisface nevoia noastră de mister, nevoia noastră de a reaşeza lucrurile în univers în funcţie de sensibilitatea şi subiectivitatea noastră, revolta noastră anistorică. În fond, dacă există o falie între real şi fantastic, acesta e falia dintre obiectiv şi subiectiv, fantasticul fiind eminamente subiectiv, obligat tocmai din această cauză să îmbrace hainele prea strâmte ale realului.

-Ivit iniţial ca o reacţie la pozitivism, fantasticul preia logica, demonstraţia, „jocul ideilor” de la acesta, pentru a se impune literar şi estetic, adăugînd, evident, şi „jocul ielelor”.

-Fantasticul reabilitează fascinaţia noastră pentru necunoscut, eternul nostru duşman prieten. Fără această fascinaţie, lumea ar fi fost mult mai strâmtă şi mai săracă. (Fac aluzie doar la călătoriile şi, implicit, descoperirile geografice).

-În fine, cultivând frica (sub toate formele ei), avertizând, alertând şi punând totul în paranteze şi ipoteze, fantasticul, obţine, prin recul, o trezire a conştiinţei, tocmai când se pregăteşte s-o anestezieze. Biciuindu-se simţurile, fantasticul redimensionează şi revitalizează resorturile conştientului şi ale subconştientului, obţinînd pentru fiinţa umană noi valenţe.

Note

1. Roger Caillois, În inima Fantasticului p.14
2. Roger Caillois, De la feerie…p.147
3. Ovidiu Ghidirmic, op.cit, p.20
4. idem, p.20
5. Tzvetan Todorov, Intoducere în literatura fantastică, p.62
6. Idem, p.60
7. Idem, p.60
8. Ovidiu Ghidirmic, op.cit, p.38

 Lucian Strochi