Erau şapte, el nu conta, era prea mic şi atunci când eşti prea mic nu te bagă în seamă decât părinţii şi fraţii mai mari, şi ei, fraţii adică, numai atunci când sunt puşi să facă o treabă pentru tine, tu eşti mai mare, trebuie să ne ajuţi, el e încă prea mic, când o să crească o să ne ajute şi el pe noi, trebuia să te duci în piaţă, să aduci apă, să dai mâncare la găini sau la porc, să păzeşti laptele să nu dea în foc, să ştergi praful, să te duci la vecină pentru o sticlă de borş, pentru un pahar cu ulei sau o cană cu zahăr şi trebuia să şi ţii minte să-l şi dai înapoi, că aşa e frumos, să ai grijă de cel mic, când părinţii plecau la serviciu sau după cumpărături sau, mai rar, când se duceau într-o vizită.

Acum părinţii erau acasă, era duminică, băieţii s-au strâns pe stradă să joace fotbal, nu era o stradă principală, nu trecea pe zi nicio roabă sau o bicicletă, darămite o maşină sau o motocicletă, aşa că nu era niciun  pericol, înţelegători, părinţii îi lăsau să se joace, trebuie să facă şi ei mişcare, sunt copii, băieţi, nu pot sta ca fetele numai după fusta mamei, erau şapte şi toţi vroiau să joace fotbal, numai că erau patru la trei şi nu era corect, aşa că, până la urmă, s-au hotărât să-l lase şi pe el în poartă, jucau la porţi mici, i-au spus că are voie să pună mâna pe minge şi apoi s-o dea celui mai apropiat din echipa sa, era simplu, juca cu fratele său, era mândru că era în poartă, când mingea a ajuns la poarta lor, a dat să pună mâna pe minge, dar unul din băieţi i-a dat cu vârful pantofului peste mână, l-a lovit tare, de i-a dat sângele, a tăcut, n-a plâns, de teamă să nu fie scos din joc, a apărat bine, echipa lui a câştigat cu 8 la 2, fratele său l-a lăudat, dacă joci tot aşa, o să te lăsăm să te mai joci cu noi, promisiune uitată imediat când numărul jucătorilor era par; lui i-ar fi plăcut să joace în atac, să dea goluri, să sară în sus de bucurie, aşa cum vedea că fac ceilalţi, să fie îmbrăţişat sau măcar bătut pe spate, era mai mic cu trei ani decât ceilalţi şi atunci când eşti copil şi un an contează, ca să îl lase să joace, frate-su începuse  să-l şantajeze, îl punea să facă tot soiul de treburi pe care ar fi trebuit să le facă el, dacă spui, nu mai vorbesc cu tine şi nu ne mai jucăm împreună, a tăcut şi s-a jucat cu ei, din când în când, dar numai în poartă.

Era extrem de agil, se căţăra uşor în copaci, ceilalţi îl trimiteau la furat mere, pere, cireşe, prune, ei stăteau deoparte, spuneau că stau de pază, îi luau fructele când se cobora din copac, era subţire, uşor, ajungea până la ultimele crenguţe, ceilalţi îl invidiau puţin, a căzut odată din copac, era un cireş înalt, s-a răsucit prin aer şi a căzut în picioare şi în mâini, aşa cum cade o pisică, i-au spus atunci pantera şi porecla a prins, i-a rămas lipită de trup şi de chip, peste vreo doi ani nimeni nu-l mai striga pe nume sau pe numele de alint, acum se băteau pentru el, apăra bine, avea priză bună la balon, era curajos, plonja la picioarele atacanţilor, uneori aceştia îl mai loveau în coaste, dar rar, numai când erau conduşi, era tot timpul vânăt, nu se plângea niciodată, se băteau pentru el şi el ajunsese să pună chiar condiţii, stau în poartă, dar un sfert de oră stau şi eu în atac, era bun şi în atac, dădea destule goluri, juca bine cu ambele picioare, avea fentă din corp, nu de picior, păcălea mereu portarul, întârzia o clipă să şuteze, mima doar şutul, portarul pleca într-o direcţie şi atunci şuta el, destul de uşor, dar plasat, prindea portarul pe picior greşit sau executa o scăriţă, era încă prea fragil, îl faultau des, trebuia să-şi păzească bine picioarele, săreai ca un ţap – îi spusese taică-su, urmărindu-l odată de la fereastră, erau câţiva mai buni decât el în atac, aveau mai multă forţă, loveau mai bine mingea, dar în poartă nu avea rival, frate-său l-a dus la pitici, oraşul avea echipă în divizia A, antrenorul de copii l-a privit cu coada ochiului, a mormăit ceva: bine, să vedem cum se descurcă, i-au dat şi lui echipament, prea larg, necălcat şi nişte tenişi, cu două numere mai mari, a apărat bine, deşi poarta era mare, credea la început că n-o să poată para nicio minge, nu era chiar aşa, atunci a luat doar două goluri dintre care unul un autogol, antrenorul l-a lăudat, i-a spus să vină şi vineri, să-l încerce la echipa mare, tot de pitici, dar care juca în campionat, a jucat o repriză, n-a luat niciun gol, adversarii trăgeau aiurea, nervoşi că nu pot înscrie, a prins şi el câteva mingi, a primit un tricou aproape alb, fusese bleu, dar devenise alb de prea mult spălat, porecla îl însoţise şi aici, l-a început i-au spus pantera râzând de el, şi aici era cel mai mic, apoi i-au spus pantera albă şi aşa i-a rămas numele.

Antrenorul era extrem de mulţumit, dacă mă asculţi, ai să ajungi un jucător mare, să nu-mi ieşi din vorbă, n-a îndrăznit să-i spună că el ar fi vrut să joace în atac, să dea goluri, apăra din ce în ce mai bine, ştia când să iasă la atacant, să-i închidă unghiul, ştia să iasă la centrări, era curajos şi plonja la picioarele atacantului, cu tot corpul, nu putea fi depăşit, avea probleme doar cu coechipierii, lua mai mult autogoluri decât goluri, multe goluri le primea din faze fixe, când mingea ricoşa dintr-un fundaş, ar fi vrut să apere loviturile libere fără zid, acum prinsese echipa, jucau în campionat, făcea antrenamente, antrenorul îl punea să apere după antrenament lovituri de la 11 metri, lovituri libere de la 16 şi 20 de metri, cândva se va ajunge ca aproape toate golurile să se înscrie numai din faze fixe, jocul se va tehniciza foarte mult, părinţii erau puţin surprinşi de talentul lui, nu s-au opus, taică-su i-a spus însă, acuma mai merge, dar fără carte nu faci nimic în viaţă, fotbalul nu ţine o viaţă, pe la treizeci, treizeci şi ceva de ani eşti terminat şi ce faci atunci dacă nu ai şi carte, învaţă şi, dacă îţi mai rămâne timp, n-am nimic împotrivă să joci şi fotbal şi mie mi-a plăcut fotbalul, adevărul e că era mulţumit că fiul său joacă la echipă, era deja legitimat, îl întrebau pe stradă oamenii  dacă pantera albă e fiul lui şi el încuviinţa cu un surâs, da, e fiul meu, auzea numai lucruri bune despre el, cu şcoala se descurca foarte bine, era al treilea în clasă, profesorii îl lăudau, îl dădeau de exemplu, uite el poate să facă şi carte, nu numai să bată băşica, asta o spunea o profesoară de română mai în vârstă, vecină cu ei, şi nici asta nu ştiţi s-o faceţi ca lumea, mai mult strigaţi, decât jucaţi, nu mă lăsaţi să dorm după amiază.

Primea acum şi indemnizaţie de efort, o ciocolată întreagă, amăruie sau cu lapte sau cu lapte şi alune, echipament nou, pe măsură, când a primit prima pereche de bocanci adevăraţi, cu crampoane, nou-nouţi, din piele, i-a dus la obraz mângâindu-şi bombeul sau poate obrazul, antrenorul l-a văzut, s-a emoţionat, lasă că ai să ai la viaţa ta multe perechi, numai să fii cuminte, era cuminte, echipa mergea bine, dacă mai câştigau două meciuri, dintre care unul în deplasare, aveau toate şansele să câştige seria şi să meargă la zonale, asta nu se mai întâmplase de foarte mulţi ani, şi asta i se datora şi lui, la fotbal nu e ca la hochei sau handbal, unde portarul înseamnă o jumătate de echipă, dar un portar bun îţi poate câştiga şi la fotbal un meci şi el era un  portar bun, în două rânduri el câştigase meciul, neprimind niciun gol, fundaşii deveniseră din ce în ce mai superficiali, se aventurau prea des la atac, ştiau că dacă e el în poartă nu pot primi gol, nu era chiar aşa, primiseră un 4 la 1 sec de la o echipă care juca bine pe contraatac, poate că nici el nu era în cea mai bună formă, era destul de răcit, a vrut să iasă de pe teren după ce a primit al treilea gol, dar antrenorul nu l-a lăsat, nu eşti mare, dacă nu guşti şi umilinţa, nu numai biruinţa, a rămas şi a mai încasat un gol, a ezitat o clipă, a crezut că şutul nu era prea tare, dar nu a fost aşa, a luat un gol parabil, nu conta, oricum meciul era pierdut, dar i-a fost învăţătură de minte şi lui şi celorlalţi, a trebuit să joace bine, să bată în cinci meciuri la rând ca să recupereze punctele pierdute, jucau acasă cu lidera seriei, echipele erau despărţite de un singur punct, dacă învingeau, redeveneau lideri, dacă aveau să câştige şi ultimul meci, câştigau sigur seria, deci meciul următor era decisiv, în noaptea meciului nu a închis o clipă ochii, cum îi închidea vedea aievea meciul, era ca într-un coşmar, atacanţii adverşi erau singuri-singurei cu el, încercau să-i strecoare mingea printre picioare, să râdă apoi, că n-a închis bine fermoarul, lua gol după gol, mâinile îi erau ca legate, dimineaţa a venit greu, avea cearcăne, antrenorul, grijuliu, se ţinea după el, tot întrebându-l ce are, cum se simte, îl liniştea, nu e decât un meci ca oricare altul, va mai juca poate câteva sute de meciuri în viaţa lui, dar era clar, avea şi el emoţii, au câştigat totuşi cu 1 la 0, a apărat formidabil, a scos şi un 11 metri, atacantul bătuse bine, pe jos, în dreapta lui, aproape de bară, a plonjat la timp, a ghicit direcţia, s-a întins cât a putut, a avut senzaţia că i-a trosnit coloana, a atins mingea doar cu vârfurile degetelor, mingea l-a depăşit, dar a lovit bara, apoi un fundaş a degajat în corner, a fost considerat eroul meciului, venise şi cineva din federaţie, acesta a spus că vede în el pe viitorul portar al naţionalei, erau, desigur, doar cuvinte amabile, mai era mult până acolo, să ajungă să apere culorile ţării, să asculte imnul, au câştigat şi în deplasare, mai uşor decât se aşteptau, cu 2 la 0, din nou a apărat bine, a scos două mingi grele, dintre care una la vinclu, mergeau la zonale, dacă câştigau şi acolo îi aştepta finala de la Bucureşti, în deschiderea finalei Cupei, pe cel mai mare stadion al ţării, cu zeci de mii de spectatori, meci televizat.

Până la finala visată mai aveau însă trei meciuri, trei paşi, numai că acum nu aveai voie să faci niciun  pas greşit, au câştigat două, întâlneau în finala zonei o echipă care ajunsese de două ori campioană naţională la juniori mici, era o echipă echilibrată, cu juniori aflaţi la limita de vârstă, ei aveau o medie de vârstă mult mai scăzută, contează mult şi asta, adversarii n-au reuşit să înscrie, n-au înscris nici ei, a fost un meci aprig disputat cu multe faulturi, extrem de tacticizat, cu foarte puţine ocazii de gol, un meci mereu fragmentat.

Au urmat prelungirile, nu s-a înscris niciun  gol şi s-a ajuns la loviturile de la 11 metri. A apărat două, adversarii au înscris o singură dată, şi atunci a atins mingea, dar şutul a fost mult prea puternic şi balonul s-a strecurat în plasă, adversarii au mai tras o dată afară, şutând mult peste bara transversală şi o dată în bară, ei au înscris de două ori şi s-au calificat în finală, în finala cea mare.

În finala cea mare a apărat formidabil, a scos două mingi pe care scria gol, a făcut o robinsonadă aplaudată de tot stadionul, a stăpânit suveran careul, a plonjat la picioarele adversarilor, a scos două şuturi cu piciorul, ca un portar de handbal, a avut şi noroc în două rânduri, la una din faze a fost depăşit de balon, dar un fundaş a degajat de pe linia porţii şi a doua oară înaintaşul advers s-a pripit şi a tras afară de la mai puţin de 8 metri.

Au câştigat cu 2 la 0, ultimul gol îl marcaseră în prelungiri, au adus cupa şi titlul în provincie după mulţi ani, au fost sărbătoriţi ca nişte eroi acasă, iar pentru el a început cea mai frumoasă perioadă a vieţii sale de sportiv.

Juca acum la echipa mare, era convocat pentru lotul naţional de juniori, a plecat pentru prima oară în străinătate, s-au interesat de el şi impresari străini de la cluburi importante, de la Ajax şi de la A. C. Milan, a refuzat toate ofertele, spunea cu modestie că e abia la început de drum, era prea crud, nu prea avea jocuri în picioare, peste doi-trei ani, dacă lucrurile merg tot atât de bine, se mai poate discuta.

Îl doreau şi echipele mari din Bucureşti, cel puţin din două motive: era, într-adevăr, foarte bun, cam prea tânăr pentru un titular, dar mai ales nu trebuia să ajungă la adversari, ar fi făcut desigur tuşă, ştia asta, a preferat să joace la echipa care îl crescuse, lua foarte puţine goluri, doar la şuturi cu adevărat imparabile.

A început să fie mai sigur pe el, în câteva rânduri a ieşit mult dincolo de careul de 16 metri, de vreo câteva ori s-a apucat să dribleze atacanţii, aceştia, uluiţi de tupeul puştiului, reacţionau cu întârziere, juca acum şi pentru tribune, antrenorul îl certa tot mai des, asculta şi nu asculta dojanele Moşului, îl respecta, ştia că acesta îl iubeşte, că se teme pentru viitorul său, dar credea că norocul e de partea lui, avea dreptate, luase, de la începutul campionatului, doar cinci goluri, aveau cea mai bună apărare, adevărul era că şi fundaşii jucau acum foarte sigur, aveau încredere în ei, chiar dacă greşeau, avea cine să repare greşeala şi de aceea nu prea greşeau, a venit însă acea seară nefericită, când s-a dus la ziua unui coleg, au băut cu toţii, el a băut cel mai puţin, a băut gin cu lămâie şi ceva vin de Porto, i-a fost rău, a vomat, ceilalţi s-au distrat, au fumat ceva ierburi, se prosteau mai mult, nu era nimic serios, cum-necum s-a aflat de petrecere, antrenorul s-a făcut foc, n-a vrut să audă nimic, l-a trimis la echipa satelit, care juca în divizia C, până când îi vor veni minţile la cap.

A jucat şi acolo trei meciuri, în divizia C se juca altceva, se intra întâi la om şi apoi la minge, adversarii ştiau că e bun şi se străduiau să-l accidenteze, când săreau la cap loveau adesea cu cotul, când plonja la picioarele lor nu îl fereau, dimpotrivă, îl călcau intenţionat, într-o încăierare a primit şi două palme zdravene total nevinovat, arbitrul i-a dat şi lui un cartonaş galben pentru că şi-a împins adversarul după fluierul său, a protestat încercând să spună că nu a făcut altceva decât să încerce să se apere, arbitrul, văzându-l atât de tânăr, a considerat că era obraznic,  n-a stat prea mult pe gânduri şi i-a arătat şi cartonaşul roşu.

A revenit peste trei luni la prima echipă, a apărat bine tot returul, formaţia sa a terminat campionatul pe locul 6, iar el a fost convocat pentru prima oară în lotul naţional lărgit.

Nu împlinise încă 17 ani, era considerat o mare speranţă, ofertele curgeau gârlă, deşi atât el cât şi clubul le refuzau constant, a debutat în naţională într-un meci amical cu Germania, nu a luat nici atunci gol, nemţii au declarat că e un fenomen, reţinuse 12 şuturi pe poartă, dintre care 5 de gol, a apărut şi pe coperta unei reviste de sport germane, poza sa fiind însoţită de un comentariu extrem de elogios făcut de antrenorul federal al naţionalei germane, iar revista respectivă pusese un titlu formidabil: Inamicul public nr. 1 pentru Germania!!!

Chiar aşa, cu trei semne de exclamare.

A venit însă un meci de cupă cu o echipă dintr-o divizie inferioară, a primit trei goluri în mai puţin de un sfert de oră, a fost găsit vinovat pentru două dintre ele, poate că era aşa, l-a durut faptul că se uitau meciurile câştigate practic de el, a fost trecut din nou la echipa din divizia C, acolo a fost accidentat foarte grav, dublă fractură de tibie şi peroneu, practic adversarul sărise pe piciorul lui, o făcuse intenţionat, a fost scos pe targă, într-un cor de fluierături, jucau în deplasare şi conduceau la un gol diferenţă, echipa gazdă trăgea la primul loc, care îi asigura barajul pentru divizia B, spectatorii erau probabil convinşi că simulează, că trage de timp, că nu e nimic serios, nu s-au oprit din fluierături nici când a fost dus la salvare, a aflat că va rămâne cu un picior mai scurt, dreptul, piciorul de sprijin, trebuia să se despartă de fotbalul de performanţă, antrenorul avea lacrimi în ochi, îşi reproşa că îl trimisese la echipa a doua, ştia cât de dure  erau disputele în diviziile inferioare, luptele erau crâncene, se juca rudimentar, s-a vindecat greu, în câteva luni, a încercat să revină, a făcut chiar câteva antrenamente uşoare, piciorul drept îl durea însă foarte tare, avea acum ezitări când trebuia să iasă la centrările înalte, nu mai plonja temerar la picioarele înaintaşilor, primea goluri parabile, devenise un portar de duzină, a înţeles că trebuie să se despartă de terenul de fotbal, de sport în general, nu înţelegea, i se părea nedreaptă soarta, citea şi recitea articole decupate din ziare unde se scria despre calităţile lui extraordinare, acum nimeni nu-l mai pomenea, avea doar 20 de ani şi era un înfrânt, tatăl său îi spusese, nu-i nimic, fă altceva, n-ai fost un geniu, geniile sunt doar cei care reuşesc, asta e diferenţa, ca tine sunt mulţi, au potenţial, au talent, ceva îi opreşte însă, sunt slabi sau au ghinion, ceea ce e acelaşi lucru.

Nimeni nu-i mai spunea pantera sau pantera albă, i se spunea politicos, pe nume, visa mereu că apăra poarta naţionalei, apăra formidabil, era ovaţionat de tribune, a început să bea, din ce în ce mai mult, până când a realizat că nici băutura nu e o soluţie, a avut şi un accident de maşină, a scăpat, dar cu coloana fisurată, a stat mai bine de un an într-un scaun cu rotile, s-a refăcut greu, s-a reîntors pe stadion, a fost acceptat în colectivul tehnic tacit, dintr-un sentiment de jenă, de vină colectivă, a antrenat ca antrenor secund echipa de juniori, apoi a fost antrenor de portari la echipa mare.

Echipa sa a retrogradat, ceilalţi antrenori au plecat, încercându-şi norocul la alte echipe, mai galonate, a rămas doar el.

A fost rugat să antreneze el echipa până la sfârşitul returului, când a preluat-o erau la cinci puncte de lider, a dus-o în frunte, a câştigat seria cu un avans de şase puncte, a fost menţinut în funcţie, era un antrenor incredibil de tânăr, abia împlinise 30 de ani, şi-a propus să joace în cupele europene, a câştigat, spre surprinderea tuturor, Cupa, a învăţat, a dat examen după examen, vorbea fluent câteva limbi, urmărea toate noutăţile din lumea fotbalului, a îngenunchiat formaţii mari, echipa sa se impunea printr-o disciplină de fier, nu primea aproape deloc cartonaşe, jucătorii nu protestau la nicio decizie a arbitrului, nu dezarmau când erau conduşi, se impuneau adesea în ultimele minute, când doar ei mai sperau să poată învinge.

Presingul lor era ucigător, jucătorii jucau aparent ciudat, cum joacă copiii fotbal, aglomerau jocul acolo unde era mingea sau jucătorul cu mingea, aveau plămâni de oţel, le spunea jucătorilor, ca să fii un bun fotbalist trebuie să ai ochi, să poţi vedea tot terenul, să joci cu capul sus, să ai plămâni, să poţi alerga 120 de minute în sprinturi prelungite, să ai cap, nu ca să dai cu el bine în minge, ci ca să ştii să-ţi loveşti adversarul atunci când e mai sigur de victorie, să ai inimă şi… noroc.

Dar cel mai important lucru e să ştii să faci corect un stop, o preluare, să nu sară mingea din tine ca dintr-un trunchi de copac, ca dintr-un zid. Trebuie să ajungeţi să vă cunoaşteţi atât de bine, încât să puteţi juca şi cu ochii închişi, a şi încercat să-i pună să joace cu ochii legaţi la un antrenament, mulţi îl considerau nebun, cine mai auzise de aşa ceva, echipa mergea însă bine, se lupta pentru titlu, de mulţi ani titlul nu părăsise Capitala, se bucura de multă simpatie, inclusiv printre gazetari, le răspundea politicos la întrebări, chiar şi la cele stupide sau provocatoare, începuse să fie curtat şi de echipe străine, străinii au întotdeauna mirosul fin, ştiu de aceea ce şi mai ales când să aleagă, nu se uită la bani, pentru că, oricum, tot ei câştigă întotdeauna, se înşeală foarte rar, se gândea chiar să încerce să antreneze o echipă din străinătate, apoi s-a gândit mai bine, ca să realizeze ce ar fi vrut, ar fi avut nevoie de vreo patru ani şi în fotbal nimeni nu are răbdarea să aştepte patru ani.

A murit puţin înainte de cucerirea primul titlu de campion, când mai erau doar trei etape, într-un accident de maşină. Conducea un oficial, erau în maşină doar el şi secundul, aveau o maşină puternică, maşina a derapat, a intrat pe contrasens, s-a ciocnit de un parapet, a fost proiectat din maşină prin parbriz, a dat un strigăt neomenesc, a plutit o vreme prin aer, apoi s-a prăbuşit de pe viaduct.

Secundul, om în vârstă, se jură că atunci, în acele clipe, l-a văzut despicând aerul ca o felină, cu un salt disperat de portar care vrea să scoată o minge de la vinclu, am crezut că reînviase portarul pe care l-am văzut apărând în câteva meciuri în care a fost unic, am văzut apoi cum trupul i se preschimbă într-o panteră uriaşă, albă, se agăţa cu degetele lungi de aer, păreau gheare de fiară, ca şi cum ar fi vrut să-şi oprească înaintarea spre moarte, s-a răsucit prin văzduh aşa cum numai felinele pot, jur că se făcuse mult mai lung decât era de obicei, i-am văzut şi ochii, erau aproape galbeni, era în ei atâta dorinţă de viaţă, atâta forţă, atâta durere concentrată, încât mi-am zis că un asemenea om nu poate să moară.

S-a lovit însă de un contrafort de beton şi coloana s-a frânt în două locuri. Când au ajuns jos la el, murise.

Secundul s-a dus în mai multe rânduri la psihiatrie. Spunea mereu că noapte de noapte visa invariabil cum o panteră albă, uriaşă, face un salt în noapte, parcă ar fi negativul unei pantere negre, spre nişte gratii transparente, parcă ar fi ţurţuri de gheaţă, se izbea de gratii, ezita o clipă şi apoi se strecura printre ele, de parcă ar fi devenit un lichid lăptos, ceva mai dens decât ceaţa.

Deloc întâmplător, echipa şi-a ales ca mascotă o panteră. Nu e albă, dar e simpatică. Atâta doar că adesea e confundată cu un pisoi.

Lucian Strochi