Nu ştiu când şi unde m-am născut şi cine îmi sunt părinţii.

Normal, pentru că nu i-am văzut niciodată.

Nu mă plâng, nu sunt singurul în această situaţie.

Am fost crescut bine, aş putea spune că am fost chiar un răsfăţat.

M-a hrănit cu biberonul, mi-a frecţionat burtica să nu fac colici, s-a jucat tot timpul cu mine.

E frumoasă, are ochii negri ca noaptea sau ca ochii unei ciute, părul ca pământul din mlaştină mustind de apă, braţele ca nişte liane elastice.

E înaltă, subţire, blândă, uneori, foarte rar, când e supărată, mă priveşte fix şi nu-mi vorbeşte o vreme.

Apoi tot ei îi trece. Ştie că ştiu că nu sunt copilul ei, dar asta n-o împiedică să mă iubească.

Când sunt bolnav, rar, dar se întâmplă şi asta, nu doarme toată noaptea, stând de veghe. Mă duce la doctor, îmi face injecţiile cu mâna ei, ustură cumplit, dar are dreptate, făcute cu mâna ei le suport mai uşor.

Spune că sunt copilul ei, că mă iubeşte, că nu m-ar da altcuiva pentru nimic în lume.

O cred, e sinceră, dreaptă, mândră, nu vrea să accepte niciun  compromis. Nici măcar cu mine.

Vrea să mă facă un mare artist, vrea să cutreierăm lumea întreagă, să primim aplauze.

Accept totul, din trei motive.

În primul rând pentru că ceea ce îmi cere nu e prea greu de făcut.

Apoi, pentru că îi sunt dator pentru tot ce a făcut şi face pentru mine.

Şi, în al treilea rând, pentru că cred că pot fi un mare artist. Cel mai mare.

Ieri am păşit pentru prima dată în arenă, într-un spectacol adevărat, cu public. Ne-am pregătit luni de zile pentru momentul ăsta. Ştiu că are emoţii. Şi eu am emoţii. Spectatorii au şi ei emoţii.

M-am obişnuit cu sunetele de tobă, cu ţipetele de trompetă, cu strigătele spectatorilor, cu aplauzele. Îmi plac, mărturisesc, aplauzele.

N-aş fi crezut asta la început, dar acum îmi dau seama că sunt un lucru important.

E un semn sigur de recunoaştere a valorii cuiva, bravo, tu reuşeşti ceea ce eu nu pot să fac niciodată, bravo, ai reuşit, bravo, ceea ce faci tu e unic, e nemaipomenit, e o formă de descătuşare a unor energii acumulate.

Nu-mi plac luminile, pur şi simplu mă feresc de ele. E ca şi cum s-ar prăbuşi peste mine o stea sau o cometă. Sau că sunt privit de ochiul enorm al unui monstru înfricoşător. Mă aştept ca din clipă în clipă să reverse pe gură foc, fum şi pucioasă.

Ea se joacă cu mine, mă încalecă, mă obligă să sar. Îmi plac salturile, îmi aduc aminte de o copilărie pe care aş fi putut să o am şi nu am avut-o. E ca un vis. Trupul meu se destinde ca un arc, plutesc prin aer, atunci mă simt liber, cu adevărat liber, mărturisesc că atunci o uit şi pe ea, sunt singur, singur şi liber.

Sunt prezentat, primesc aplauze furtunoase, îi salut şi eu. Sunt o vedetă, o vedetă în devenire desigur, dar care va ajunge departe.

Privesc în jurul meu mulţumit. S-au plantat beţe subţiri de bambus între mine şi spectatori. Ca să ne amintim împreună de junglă, de natură.

Şi ea primeşte aplauze. Zâmbeşte crispat, îi e teamă, şi-o stăpâneşte perfect, superba spaimă supremă, îi e teamă pentru mine, nu pentru ea, ea nu are cum să greşească.

Urc cu graţie treptele unei piramide. Apoi saltul, disperat, prelung, prea lung, fulgere scurte în beznă, albe.

Mă pune s-o îmbrăţişez. Nu-mi place să fac asta, nu-mi place să fac asta când sunt privit, accept totuşi, ca să îi fac ei plăcere.

Cineva a săpat gropi imense, cratere de tăcere. Nu se aude nicio tuse, nicio respiraţie, niciun  suspin.

Mă sărută, o sărut şi eu. Suntem ca două vedete de cinema într-un film romantic, cam siropos. Nu ştiu de ce face asta, de ce acceptă să fie sărutată în public.

Îmi şopteşte, iubitule, a fost minunat, ai fost minunat, vezi că se poate, totul depinde de tine, i-au trecut toate emoţiile, acum e suverană, superbă, trufaşă, frumoasă, pură, nesofisticată, ca o regină a unui trib sălbatic.

Are pielea bronzată, curată, fără vreo pată. Doar sânii i-au rămas cu străluciri de apă de stâncă, ascunşi, misterioşi, ca şi cum nici n-a ieşit bine din apa în care se scaldă, aproape de cascadă.

E puternică, crezi că i-ai frânge trupul într-o singură, năprasnică îmbrăţişare, dar nu e deloc aşa.

E mai flexibilă şi mai dură decât  o sabie din cel mai bun oţel.

Mă tem de ea, e capricioasă, la fel de răsfăţată ca mine, inflexibilă. Vrea să fie totul numai cum vrea ea, deşi ştie că asta nu se poate.

Şi totuşi mă învinge, de fiecare dată, deşi ştie că aş putea oricând să o înving, că s-ar putea ca odată şi odată să n-o mai ascult, ştie că nu îmi place să mi se poruncească şi totuşi îmi porunceşte, are atunci o voce străină, aspră, rămân uimit pentru o clipă, e totuşi vocea ei, îmi place ca vocea ei să fie altfel, să fie blândă şi atunci mă grăbesc să-i fac pe plac.

E drept că seara târziu, când suntem singuri, înainte de culcare, redevine cea cu care m-am obişnuit, femeia care m-a crescut, femeia care mă iubeşte şi pe care o iubesc, mă răsfaţă, mă alintă, îmi şopteşte cuvinte moi, pe care ştie că le aştept de la ea, mă răsplăteşte – cu alte cuvinte.

Nu sunt singur, am parteneri, dar oricine îşi dă seama că eu sunt vedeta, toţi mă ascultă, poate şi pentru că ea are ochi numai pentru mine, nu mă slăbeşte o clipă din ochi, e atentă la tot ce fac, la toate reacţiile mele.

Ceilalţi îmi repetă mişcările, se uită mereu la mine, sunt intimidaţi, nu prea ştiu ce să facă, trebuie să strige la ei, par moleşiţi, adormiţi, apatici, dau atunci semnalul, atenţie la mine şi ei se trezesc ca prin farmec, sunt gata să mă urmeze, execută orice comandă le-aş da.

Se tem de mine la fel de mult ca şi de ea, ştie că suntem buni prieteni, nu ar încerca niciodată să se răzvrătească, deşi uneori îi umilesc, dar o fac tocmai pentru a trezi în ei mândria de a fi demn, drept, mândru, impunător, splendid, protestează timid, uneori chiar protestează, dar o fac atât de timid, încât devin ridicoli, e ca o revoltă în genunchi, nimeni însă nu ar îndrăzni să mă înfrunte direct, ştiu că ar trezi în mine o forţă sălbatică, teribilă, care să le frângă spinarea, să-i lase fără suflare, leşuri netrebnice.

Astăzi e o seară magică. Nebănuite energii, vitale forţe mi s-au strecurat sub piele.

Simt că pot lua în piept universul, sunt atât de puternic, încât aş frânge şi un drug de fier, sunt hotărât să încerc să-i rezist chiar şi ei, va trebui să înţeleagă că nimeni şi nimic nu mă poate frânge, nici fulgerul sau focul, că sunt propriul meu stăpân, că, dacă vrea să fim, în continuare, prieteni, trebuie să cedeze şi ea, să nu fie acelaşi zid dintotdeauna, trebuie să cedeze, cât anume nu ştiu, vom vedea.

Intru în arenă, uşor neliniştit. Va fi între noi o înfruntare mută, fără cuvinte, dar teribilă, un joc al privirilor, ne vom ucide de multe ori în această seară, nu sunt de acord să mai joc rolul bufonului îndrăgostit, dacă mă iubeşte, cum pretinde, atunci va trebui să-mi respecte voinţa şi mândria, nu vreau să mă mai las expus ca o marfă oarecare, intră şi ea în arenă, îmi simte neliniştea şi se nelinişteşte şi ea, gata, nu mai accept să-mi spună din nou că se teme pentru succesul meu, că e îngrijorată de prestaţia mea, de viitorul meu, chiar dacă e adevărat, o văd ezitând, niciodată n-a ezitat, gestul ei nu e atât de hotărât ca altădată, accept pentru moment să-i fac jocul, ea îmi zâmbeşte trist, recunoscătoare, am impresia că ştie ce gândesc, mi-a ghicit gândurile, întotdeauna a gândit şi a reacţionat mai rapid decât mine, superba spaimă supremă, parcă aşa spunea, cuvintele par susur de izvor sau cuvintele mute ale unui şarpe, face un gest necugetat, mă pune să-mi arăt dantura, surprins, total surprins, rămân cu gura căscată, mă înfurii şi-mi scutur capul, ce ţi-a venit, nu mi-ai cerut niciodată acest lucru, o simt că se topeşte, se întunecă, e mică, s-a urâţit brusc, e umilă, mi-e milă de ea, îmi cer scuze, mă trezesc aplauzele, acum le urăsc, blestematele de aplauze, blestemata sete de aplauze, mă simt trădat, ştiu că aş putea, cu un salt, să trec de parii subţiri de bambus dincolo, ştiu că se va isca panică printre spectatori, m-aş arunca în groapa de ţipete şi de întuneric, ar fi uşor, dar mai departe, unde să ajung, ce e dincolo, ne temem de necunoscut, superba spaimă supremă, sună acum ciudat, mai degrabă, blestemata spaimă supremă, ridicola spaimă supremă, vărgata teamă supremă, teama de întuneric, de necunoscut, de dincolo, trebuie să rămân aici, prizonier, prizonierul propriilor mele limite.

Nu mai sunt atent la ce îmi cere, la ce mă roagă ea să fac, suntem un cuplu, unul fără celălalt nu avem niciun  haz, înţeleg asta, dar nu înţeleg de ce trebuie de fiecare dată să fac exact ce îmi spune ea, e un dictator nemilos, şi orice dictator nemilos sfârşeşte prin a fi dat jos, eventual ucis, jos cu dictatoarea, îmi vine să râd, acum nu e momentul, dar dacă nu e acum, atunci când, niciodată nu e momentul, trebuie să înţeleagă şi ea că aşa nu se mai poate, că există o limită, că ea a trecut peste acea limită sau că eu am ajuns la acea limită, fie, astăzi va fi ultima seară când mai accept să fac ce mi se cere, ce îmi spune ea.

De încordare îmi joacă involuntar muşchii, simt în mine o putere atât de mare, că m-aş lua la trântă şi cu Dumnezeu, ştiu că pot fi pedepsit pentru asta, dar aşa gândesc acum, ce o să-mi faceţi pentru faptul că aşa gândesc acum.

A renunţat la ultimul număr, se arată foarte supărată, va pretinde că e obosită şi va refuza să mai stăm de vorbă, ştiu că vrea să mă pedepsească, nu-i nimic, n-am nevoie de mângâielile şi de cuvintele ei amăgitoare.

Parcă nu mai sunt eu, parcă s-a strecurat în mine o umbră străină şi rea, care îmi otrăveşte gândurile, îmi ascute simţurile, acum îi simt sudoarea, îi e frică de mine, frica miroase, ştie foarte bine acest lucru şi totuşi nu se poate stăpâni, din această noapte îi va fi frică de mine, mă va ocoli, va renunţa probabil la colaborarea noastră, nu ştiu, vom vedea, acum mi-e somn, ciudat, e încă devreme şi totuşi mi-e somn, acum chiar nu mai vreau să vină să mă vadă, nu mai vreau să conversăm în această seară, ce ne-am mai putea spune, adorm şi mă visez un tigru, sunt tânăr, blana  mi-e dungată, ca şi cum m-ar ascunde undeva în tufişuri, în desişurile rare, luminoase, dintr-o junglă.

Îmi întind spinarea, e nefiresc de elastică, labele sunt puternice, cu ghearele aş putea sfâşia oricând şi un bivol, colţii sunt albi, curaţi, ca nişte pumnale, nările freamătă, au simţit mirosul sângelui, undeva, departe,    într-o menajerie, în deşert sau în junglă, un leu sfâşie un but de vacă, un ghepard a găsit carotida unei antilope şi-i suge sângele cald, ciocul puternic al vulturului a pătruns în burta unei zebre.

Ea mă priveşte enigmatic. Nu spune nimic. Va trebui să ne despărţim.

Ştie că de acum sunt tigru. Ştie că mâine seară, dacă vom mai fi împreună, cu o singură labă îi voi frânge coloana, iar colţii mei vor pătrunde în gâtul ei delicat.

Lucian Strochi