Lucram de câţiva ani în redacţia unei reviste literare şi răspundeam de rubrica de poezie.

Secretara, care era un fel e om-orchestră, dactilografă, secretară, contabilă, traducătoare din engleză şi franceză, corector, bancă de date  mi-a spus într-o zi pe un ton neutru, sec, aşa cum îi stă bine unei adevărate secretare:

-Te-a căutat un tânăr. A întrebat de tine. I-am spus că revii în jurul orei 13. A spus că revine.

Mi-am privit instinctiv ceasul. Era exact 12 şi 45 de minute. Aveam mult de lucru, trebuia să pregătesc următorul număr al revistei, era de fapt un număr dublu, aşa că m-am înfundat în manuscrise, nu înainte de a-i spune secretarei, bine, dacă revine, să intre.

-Poftiţi, sunteţi aşteptat.

L-am auzit strecurându-se în încăpere, cu paşi timizi, dar având ceva din agilitatea reţinută, prudentă, a unei pisici. Am avut, pentru o fracţiune de secundă, impresia că mă găsesc în faţa unei feline, eu eram prada, paşii nu erau de fapt timizi, ci precauţi, ca cei ai fiarei care îşi pregăteşte atacul ucigaş. Prostii, nu e decât un tânăr debutant, care vrea  să-mi intre în graţii, vrea să-şi vadă numele într-o revistă literară, să se laude apoi în faţa colegelor, prietenelor, fetelor, întotdeauna poeţii au exercitat o anumită fascinaţie asupra sexului frumos.

Am ridicat privirea şi am văzut în faţa biroului, e drept, impozant, stil, moştenit de redacţie cine ştie cum şi provenit din cine ştie ce casă boierească, un tânăr rezervat, nu neapărat timid, care s-a prezentat cu o voce şoptită, încet, obligându-te să fii foarte atent, Grigore Burghiu, parcă aşa a zis, nu e un pseudonim, e numele meu adevărat, ar fi mai potrivit pentru un critic literar, nu i-am spus acest lucru, mi-a întins un teanc de manuscrise bătute la maşină, nu era primul exemplar, nu m-a deranjat prea mult acest lucru, dacă erau scrise de mână cu un scris neglijent, ilizibil, atunci da, aş fi avut ceva probleme, erau vreo zece texte, aşa că m-am hotărât să rezolv pe loc problema, luaţi loc, s-a aşezat, erau în birou trei fotolii goale, s-a aşezat în cel mai apropiat, normal, într-un fel, am citit primul poem, nu scria rău, era publicabil, nu făcea nici gaură în cer, versurile lui aveau ceva din tăietura şi precizia versurilor lui T.S. Eliot, atmosfera era una de spital, vorbeau de cloroform, de tinctură, de astm, de flegmă, de sânge, de sufocare, mi-a ghicit gândurile, lucrez la o staţie de salvare, ca brancardier, atunci l-am privit cu mai multă atenţie, zâmbea cu toată gura, dezvelindu-şi dinţii îngălbeniţi de tutun, totuşi perfecţi, fără nicio carie, egali, avea spatele lat, semn că era obişnuit cu munca fizică, nu făcea sport, dar avea antrenament, mi-a devenit brusc simpatic, aşa că     m-am grăbit să-i spun că nu e deloc rău, e publicabil, avea noroc, urma să apărem abia în decembrie, cam pe la jumătatea lunii, l-am întrebat dacă a mai publicat undeva, nu, eram primul scriitor căruia îi încredinţa versurile, avea încredere în verdictul meu, mărturisesc că asta mi-a gâdilat într-un fel orgoliul, am continuat să citesc, da, se putea publica chiar un ciclu, câteva poezii erau mai slabe, dar jumătate dintre ele erau mai mult decât publicabile, încerc să-ţi public un ciclu, l-am întrebat dacă mai are şi alte texte, de obicei debutanţii vin cu tot ce au scris, da, mai avea şi alte texte, asta e bine, mi-a mulţumit, a aşteptat să-i întind eu mâna la despărţire, avea mâna aspră ca un raşpel, ca o pilă pentru lemn, se vede că era muncită, unii cred că o mână muncită e o mână lustruită, nu e deloc aşa, o mână muncită e aspră, pielea se îngroaşă, încearcă să se apere, i-am spus să treacă peste vreo două săptămâni pe la redacţie, să vină şi cu alte texte, să vină şi cu un CV, locul şi data naşterii, studii, eventuale pasiuni, autori preferaţi, cărţi preferate, mă hotărâsem să-i fac o scurtă prezentare, gen planetă de poet, un portret al unui foarte tânăr artist, trebuia să găsesc o formulă convenabilă cu redactorul-şef, s-a retras cu faţa spre mine, nu slugarnic, aşa cum o fac servitorii din castelele aristocrate, ci      urmărindu-mă cu privirea, am văzut abia atunci că avea o privire lunecoasă, de viezure, poate că m-am înşelat, e totuşi un timid, m-am întors la manuscrisele care mă aşteptau, nu înainte de a-i selecta un ciclu de poeme, nu arăta deloc rău, erau şi poeţi consacraţi care nu ne trimiteau cicluri de poeme atât de unitare, am selectat apoi şi alte manuscrise, nu eram prea mulţi redactori, mă ocupam şi de cronica dramatică şi de eseu, de traducerile din spaţiul francofon şi de aniversările culturale, centenare, aniversări cu cifre rotunde, terminate în cinci sau zero.

I-am arătat ciclul de poeme redactorului-şef, până la urmă el decidea, m-a întrebat cum e tânărul, i-am răspuns că e promiţător, scrie bine şi lucrează la staţia de urgenţă, atunci ar putea să scrie şi proză, sugerează-i acest lucru, urgenţa e o lume, acolo tot ce se întâmplă e important, de multe ori acolo se decide viaţa sau moartea, şi asta în câteva minute sau chiar secunde, avea perfectă dreptate, în plus, noi, cei cu studiile făcute corect, la timp, fără sincope, suntem puţin intimidaţi de viaţă, de lipsa de experienţă, nu avem şcoala vieţii, am fost studioşi, ne-a plăcut cartea, experienţa noastră e însă doar una livrescă, atunci când vine cineva din afară îl găsim cel puţin interesant, există şi tirania exemplului pe care îl oferă scriitorii ruşi sau cei americani, care, până să ajungă scriitori, trec prin nu ştiu câte profesii, dintre cele mai bizare, de la paznic de noapte la şofer de taxi, de la marinar la comis voiajor, de la fermier la inspector în piaţa de păsări, de la aviator la bucătar, de la vânzător de ziare la infirmier. Există, desigur, şi medici, şi avocaţi, şi conţi, şi prinţi, şi aristocraţi pur-sânge, şi diplomaţi, dar astea sunt excepţiile, nu regula.

A revenit peste exact două săptămâni, s-a luminat când i-am spus că poemele sale aveau să fie publicate, aşa cum i-am şi promis, în decembrie, i-am spus că deocamdată nu plăteam colaborări externe, fondul de colaborări era foarte mic, abia ne ajungea pentru două-trei nume de prestigiu, revista avea nevoie şi de aşa ceva, a mărturisit: nici nu m-am gândit că voi fi plătit pentru versurile astea, mi-a plăcut asta, i-am sugerat să-şi aleagă un pseudonim, m-a refuzat politicos, poate mai târziu, când se va justifica acest lucru, nu am, într-adevăr, un nume de poet, dar e numele meu, aproape toţi scriitorii au debutat cu numele lor şi mult mai târziu şi-au ales un nume literar, nu ştia dacă în cazul lui era cazul, îşi propune doar să scrie, ştie că mai are multe de învăţat, nu avusese şansa să termine un liceu cu profil filologic, terminase un liceu forestier, trebuia să ajungă pădurar, părinţii lui erau foarte săraci şi s-au gândit cum să facă să-l ajute să iasă cât mai repede la o pâine, pâinea lui, mai avea patru fraţi, de fapt trei fraţi şi o soră mai mică, a, mi-a adus şi siviul, aşa cum i-am cerut, îi plăcea literatura engleză, la liceul forestier a putut să ia contactul cu computere performante şi aproape toate programele sunt în engleză, aşa că a început să înveţe engleza, citeşte mult, se mai ajută şi de dicţionar, ştie că are o pronunţie oribilă, important e să înţeleagă ce citeşte,  nu să şi vorbească, nu părea logoreic, prea vorbăreţ, am constatat că informaţia pe care mi-o ceda era extrem de concentrată, spunea mult în puţine cuvinte, propoziţiile erau scurte, fără prea multe înflorituri, se temea să formuleze fraze prea lungi, mi-am amintit de sugestia redactorului-şef, cea cu proza şi i-am spus-o, m-am gândit şi eu la asta, dar proza mi se pare deocamdată prea grea, am să vă aduc totuşi şi câteva pagini de proză, deşi vă ocupaţi de poezie, dar ştiu că aţi publicat şi proză, sunt convins că îmi veţi da cele mai bune sfaturi, vă urmăresc de câţiva ani rubrica şi am remarcat delicateţea şi dragostea cu care receptaţi literatura tinerilor, sunteţi cea mai competentă persoană de aici, mi se păruse o clipă că fusese ironic, i-am urmărit ochii, erau plecaţi, atitudinea generală era una umilă, nu-l puteam suspecta de nimic, părea un învăţăcel dornic să urmeze docil lecţiile maeştrilor, pentru el eram un maestru, aveam peste douăzeci de cărţi tipărite, un raft de bibliotecă, fusesem tradus şi în câteva limbi de circulaţie, luasem şi câteva premii literare, intrasem în câteva istorii ale literaturii, eram, cel puţin pe plan local, o autoritate, un nume, mă căutau mulţi tineri, poate pentru că aveam răbdare, eram cinstit cu ei, nu se supărau pe mine chiar atunci când le refuzam producţiile, le explicam că e bine să revină pe texte, să vină cu alte texte, contează foarte mult debutul, important nu e să publici, important e ca lumea să te recepteze corect, să fii deja o valoare atunci când debutezi, mă ascultau, îmi dădeau dreptate, reveneau, alteori mă ocoleau, se întâmpla şi asta, nu se supărau şi nu mă supăram, devenisem un fel de naş literar, uneori veneau şi confirmările, e, până la urmă, vorba de un joc al numerelor mari, dintre sute de catarge, vorba poetului.

Secretara îl plăcea, îi adusese flori, iată un tânăr sensibil, se oferise să-i dactilografieze gratuit câteva texte, alte flori, mulţumiri, sărutări de mâini, dacă ar fi aşa toţi tinerii din ziua de azi, modest, politicos, la locul lui, tuns corect, secretara avea o obsesie, era deranjată de tunsorile… avangardiste, nu înţeleg de ce omul trebuie să se sluţească, omul trebuie să corecteze natura, nu să lupte împotriva ei, cine a mai văzut păr verde şi tunsoare ca o creastă de cocoş, au grijă de păr, dar uită să se spele, evident că era nedreaptă, dar nu te puteai pune cu gusturile şi părerile ei, nici în glumă, pe când Grigore e atât de modest, de bine-crescut, nici nu ai zice că e poet, poeţii parcă au înnebunit cu toţii, vor să fie originali, dar nu în versurile lor, ci în vestimentaţie, mai nou îşi bagă sârme în nas şi-şi fac tatuaje cu sirene şi cu femei goale, pe piept şi pe braţe, mai bine şi-ar tatua versurile, am zâmbit, aici avea dreptate, e atât de umil,  încât mi-e milă de el, ce copilărie nefericită a avut, ce viaţă grea are şi acum, unii nu au noroc în viaţă, de la naştere nu au noroc.

Şi eu îl plăceam, deşi erau momente când îl suspectam, de ce anume n-aş putea spune, mi se părea prea orgolios pentru a fi atât de umil, părea demn în sărăcia lui, dar nu uita să pomenească de ea, nu avea studii, dar nu părea deranjat de acest lucru, aproape se mândrea cu asta, se scăpase odată şi afirmase că, deşi e importantă, să nu uităm faptul că, în general, cultura corupe, ce spui tu acolo, băieţaş, apoi m-am gândit că afirmaţia sa era o formulă de apărare în faţa celor cu diplome şi atestate culturale în regulă, cu studii de specialitate făcute la timp şi la zi, am uitat aproape incidentul, apoi am aflat că nu mai lucrează la staţia de salvare, la urgenţă, în urma ciclului publicat în revista noastră şi a unor texte dintr-o revistă medicală, cu profil enciclopedic, se vorbea în ea despre droguri, despre scleroza în plăci, despre bolile venerice, despre igienă, despre curiozităţi din lumea medicală, despre sida, despre cancerul la sân, despre medicamente naturiste, despre reflexoterapie, ajunsese redactor la acea revistă, avea e drept, doar o jumătate de normă, era totuşi detaşat la Direcţia de Sănătate Publică, devenise un obscur funcţionar, salariul era chiar mai mic, dar acum am mai mult timp să citesc şi să scriu, se scuza,   l-am publicat din nou, în martie, acum i-am dat o pagină întreagă, ca la consacraţi, nu era un consacrat, dar debutase la noi şi trebuia să ne ocupăm într-un fel de evoluţia lui, a venit într-o după amiază la birou, spre sfârşitul programului, m-a invitat timid la o cafea, am acceptat să ieşim cu condiţia să plătesc eu, a acceptat, cu greu, dar a acceptat, am băut chiar o bere împreună, am mâncat şi câte un pumn de alune, mi-a mărturisit că nu bea niciodată, acum făcea o excepţie, era chiar membru în Asociaţia Alcoolicilor Anonimi, dacă am înţeles eu bine titulatura, acolo erau, ca membri, foşti alcoolici, care acum se pocăiau, se prezentau cam aşa: mă numesc cutare şi sunt alcoolic, îşi povestea apoi viaţa, erau şi unii care nu puseseră gura pe alcool, dar aceştia erau o minoritate neglijabilă, mi-a înmânat un caiet cu versuri, spre surpriza mea erau peste o sută de poezii, le-am scris în câţiva ani, nu l-am arătat la nimeni, numai în Dumneavoastră am încredere, aş vrea să vă uitaţi peste el şi să-mi spuneţi dacă credeţi că am ceva talent, dacă aş putea publica un volum, ştiu că pare cam devreme, dar aş vrea să ştiu dacă are rost să lucrez la asta în continuare, i-am promis că îi voi citi manuscrisul, să mă caute la redacţie tot aşa, peste două săptămâni.

Caietul conţinea versuri de toate categoriile, era extrem de inegal, cu versuri, uneori chiar cu poeme, bune, alteori poemele erau pline de stângăcii şi naivităţi de-a dreptul şocante, care ar fi deranjat pe mulţi, nu şi pe mine.

Curios, eliminând aproape jumătate din texte, am rămas cu un volum destul de bun, oricum peste medie.

Grigore nu scria rău, asimilase într-un fel aparte o anume manieră de a scrie, modelele se ghiceau uşor, nu era vorba totuşi de o pastişă, se degaja şi o anume atmosferă personală, de spital, limbajul chiar era insolit, pentru că folosea destul de des termeni tehnici, dar pe care îi topea bine într-un limbaj frust, direct, uşor metaforic, cultiva mai mult parabola, versurile sale conţineau uneori sugestii, îţi permiteau să mergi tu mai departe cu imaginaţia, cu decodările, m-am hotărât să-l ajut să publice un volum, l-am cenzurat, am tăiat la sânge tot ce mi se părea cancerigen, prolix, inutil, am obţinut un volum chiar bunicel, i-am spus să se prezinte cu el la concursul anual al revistei, organizam un asemenea concurs pentru autori needitaţi încă în volum, dacă ar fi câştigat concursul, ar fi avut asigurată şi editarea volumului, revista se obliga să editeze volumul câştigător, mi-a mărturisit că se gândise la altceva, la ce anume nu mi-a spus, îmi mulţumea foarte mult, era de acord cu toate tăieturile pe care i le propuneam, a fost uimit că poate publica totuşi un volum, n-a câştigat concursul, a ieşit pe locul doi, am insistat să-l premiem şi pe el, să scoatem două volume în acel an, mai ales că anul trecut nu avusesem niciun  câştigător, ceilalţi au fost de acord, în fond, între câştigător şi Grigore nu era o prea mare diferenţă, volumul lui Grigore, mai puţin valoros, era totuşi mai unitar, între ei fusese o diferenţă foarte mică de punctaj, unul dintre membrii juriului mărturisi chiar că l-a văzut pe Grigore câştigător, era un critic cunoscut, el însuşi un bun poet, aşa că propunerea mea a fost considerată ca fiind echitabilă.

Grigore m-a căutat, mi-a mulţumit mult, m-a considerat naşul său literar, m-a rugat chiar să-i scriu câteva rânduri la începutul cărţii, în fond era mai mult cartea mea, doar câteva rânduri, ca o prefaţă.

L-am refuzat la început, i-am spus că volumele de debut nu beneficiau de o prefaţă, nu puteam face o excepţie, a insistat şi până la urmă am acceptat, avertizându-l însă că numărul de pagini era fix, că pierdea un text din cauza prefeţei mele, a spus că nu pierdea, ci câştiga, îmi va rămâne recunoscător toată viaţa pentru acest gest, adevărul că nu prea puteam să spun nu, avea dreptate, volumul, prin selecţia făcută, îmi aparţinea într-un fel, îi eram dator pentru asta.

Volumul a apărut, a stârnit ceva vâlvă, locală desigur, apoi cartea şi poetul au intrat într-un con de umbră.

Grigore dispăruse, era vară, perioada concediilor, luat cu alte treburi am uitat de el, apoi, spre sfârşitul toamnei, am întrebat secretara dacă mai ştie ceva de Grigore, cum să nu, e în America, are o bursă, a primit o bursă pe linie de sănătate, a participat la un congres şi acolo a cunoscut un american care l-a ajutat să obţină bursa, era o bursă pe un an de zile, eram uluit, şi ce face acolo, secretara mi-a zâmbit, cum ce face, se perfecţionează, scrie, ce faci când primeşti o bursă, ai grijă s-o cheltuieşti, măi să fie, Grigore în America, la urma urmelor nu era chiar atât de surprinzător, oricum nu e în Italia la construcţii sau în Spania la căpşuni, sunt curios ce va spune după contactul cu civilizaţia americană, nu se poate să nu aibă un şoc, nu fusesem în America, dar îmi povestiseră mulţi tocmai de un asemenea şoc, dacă ar fi suficient de inteligent încât   să urmărească fenomenul cultural american contemporan, ce bine ar fi pentru el, desigur, America e totuşi o lume, o lume nouă, dar altceva decât   bătrâna şi anchilozata, stereotipa Europă.

Într-o vineri, am găsit, într-o prestigioasă revistă literară, una dintre cele mai bune reviste culturale de la noi, o corespondenţă din America intitulată Radiografia unei Americi bătrâne, semnată Grigore Aluman, trimisă din Cicago.

Erau, în articol, câteva observaţii interesante, proaspete, uşor impertinente, semn că semnatarul articolului era totuşi un tânăr.

Mărturisesc că nu m-am gândit o clipă că ar putea fi Grigore al nostru, în primul rând pentru că era un alt nume, apoi Grigore Burghiu se declarase mândru de numele lui, cam ciudat e drept, dar al lui.

Ceva remarcasem totuşi, acele propoziţii simple, clare, concise, dezvoltate – dacă ne refeream la gramatică. Nimic stufos, arborescent, ambiguu, să fie totuşi Grigore, s-ar putea, totuşi am înţeles că la Cicago trăiesc aproape o sută de mii de români, nu e singurul român pe care îl cheamă Grigore şi apoi nici nu eram sigur că Grigore al nostru avea bursa la Cicago.

A mai trecut câteva luni şi, prin martie anul următor, m-am întâlnit cu Grigore.

Era acum mult mai sigur pe el, o pusesem pe seama contactului cu America, americanii sunt întotdeauna siguri pe ei, oriunde s-ar afla, mi-a confirmat că, într-adevăr, mai nou semnează Grigore Aluman, prietenul său americanul i-a spus aşa, nu ştie de ce, i s-a părut interesant numele şi  s-a hotărât să îl folosească doar ca nume literar, în acte rămânea tot cu numele vechi, era uşor preţios, îmi venea să râd, dar m-am abţinut, păstrase contactul cu distinsul critic V.V., care fusese în juriu şi care îl apreciase atât  de mult, nu ca alţii, am tresărit, era prima dată când Grigore ieşea din carapace şi ataca, a depus un volum la o editură din Bucureşti, cartea urmează să-i apară în mai, l-a ajutat atât criticul, cât şi Marea Poetesă, a cunoscut-o prin V.V., ei i-au plăcut versurile, urmează să-i apară o pagină întreagă într-o revistă de prestigiu, nu-mi spune care, vrea să-mi facă o surpriză, nu uită faptul că i-am sprijinit începuturile, apreciază chiar asprimea de care am dat dovadă, i-a prins până la urmă bine, a învăţat multe de la mine, urmează să apară într-o carte a criticului, un profil literar, câteva pagini doar, apoi într-o antologie, extrem de restrictivă a criticului dedicată literaturii noastre contemporane, nu e foarte mult deocamdată, dar e foarte bine şi aşa. În America a avut câteva contacte cu poeţi americani, unii foarte importanţi, păcat că sunt atât de puţin cunoscuţi în Europa, în România, noi am rămas cam la nivelului anului 1968, nu ştim mai nimic despre noua literatură americană.

Am primit în mai volumul, cu următoarea dedicaţie: Poetului, prozatorului şi criticului…, această carte, însoţită de solidaritatea culturală şi intelectuală a autorului. Cu cele mai sincere urări de noi succese literare! Grigore Aluman, 21 mai, anul şi localitatea.

Am citit cu atenţie cartea, Sine ira et studio, cum spune Tacit în Annales, era mai proastă decât  cartea de debut, mai preţioasă, făcea dese trimiteri la realităţi americane, evoca în continuare atmosfera spitalelor, bolile fără nume, dar şi dezumanizarea din marile oraşe, era un Sandburg mai jigărit, avea ceva şi din Edgar Lee Masters, o naivitate despre care nu ştiai dacă e autentică sau fabricată, oricum era bine mimată, volumul a avut câteva cronici elogioase, au scris imediat despre volum V.V., dar şi Marea Poetesă, a primit o rubrică permanentă într-o revistă de cultură, o rubrică de critică a poeziei, eram la început uluit, bine, dar el nu ştie mare lucru despre poezie, nu are cultură, n-a citit literatură, habar nu are despre…, apoi m-am suspectat de subiectivism, de provincialism prăfuit, e, probabil, ceva care îmi scapă, s-ar putea să fie un nativ, să ardă câteva etape, poate că eu greşesc, e tânăr, poate evolua mult, e imprevizibil, m-a mai căutat,  m-a rugat să-i fac o recomandare pentru intrarea în Uniune, avea deja două recomandări, am bănuit de la cine, ţinea mult să aibă şi recomandarea mea, bine, dar nu ai decât două cărţi, pentru a intra în Uniune îţi trebuie trei, până în toamnă îmi mai apare o carte, iar asta, se referea la a doua, are toate şansele să obţină şi un premiu literar important, am înghiţit în sec,  mi-am călcat totuşi pe inimă şi i-am scris recomandarea, mi-a mulţumit, mi-a spus că mă mai caută, nu m-a mai căutat, a primit între timp o bursă de studii în Anglia, de data asta pe numai şase luni, englezii sunt mai zgârciţi, a participat şi la un Congres Mondial de Poezie ţinut la Barcelona.

Dădea acum des interviuri, era iniţiatorul unui nou curent literar, îl intitulase autentism, un fel de hiperrealism peste care se altoia un imaginar în care trăirea autentică era esenţială, lucruri vagi, unele de mult ştiute, altele confuze, dar mă rog, un program nou nu trebuie să fie, nici nu poate fi de la început extrem de precis şi de clar.

Făcea destule gafe, scrisese undeva anus Domini, s-a scuzat ulterior pretinzând că era vorba de o greşeală de tipar, alteori cita hazliu şi cu greşeli din latină, de pildă: Rectum uter, (nu iter !, se vede că îi plăceau anumite… zone), quod sero cognovi et lassous (corect lassus, se vede că atunci când a redactat articolul şi citatul era cu gândurile în America, la cowboy şi la lasso) errado, aliis monstro, citat pe care i-l atribuia lui Iuvenal, când în realitate îi aparţinea lui Seneca şi pe care îl traducea cam libertin: eu arăt altora calea dreaptă, pe care am cunoscut-o târziu, când eram monstru!!! temporala traducându-se, evident, când eram obosit de rătăcire.

Nimeni nu-i taxa „rătăcirile” şi asta din două motive: unu – se citeşte din ce în ce mai puţin astăzi, autorii nu-şi citesc decât cel mult propriile scrieri şi doi- latiniştii nu citesc decât revistele lor de strictă specialitate, nu-i interesează revistele… păgâne, barbare.

Poetul nostru avea ca arme secrete umilinţa, o învăţase perfect de la un celebru personaj al lui Dickens, apoi cultivarea flatării, mângâierea orgoliului celuilalt până la adormirea simţurilor acestuia, etalarea sărăciei, a condiţiei modeste, încât  te simţeai prost de situaţia sa precară, ca în faţa unui cerşetor, nu se purta însă ca un cerşetor, dimpotrivă, avea inteligenţa de a umbla corect îmbrăcat, demodat, cu haina prea scurtă, curat, nu cerşea, sugera, ruga, te întreba, îţi cerea părerea, pentru ca tu, împins parcă de subconştient, să-ţi doreşti să repari nedreptatea, un recurs la moralitate, pomenind de trădarea intelectualilor, de compromisurile acestora, de faptul că s-au rupt total de popor, de realităţile… reale ale acestuia, un anume tupeu, adesea abil mascat, o insistenţă ieşită din comun.

Secretara era dezamăgită, ce tânăr plăcut părea la început, acum nici nu se mai uită la mine, ce vrei, între timp a evoluat, are o altă scară de valori, era atât  de umil, este şi acum, numai că îşi exercită umilinţa cu alţii, părea blând, tolerant, asta n-a fost niciodată, acum poate să dea din el tot ce a acumulat, plătesc alţii, mai tineri, mai neajutoraţi, neconsacraţii, debutanţii, poeţii de la poşta redacţiei pentru toate umilinţele pe care tot el şi le-a impus, a intrat în partid,  a reuşit să fie ales întâi consilier local, apoi deputat, era considerat o mare speranţă, avea un verb extrem de tăios, avea intransigenţa la purtător, veninul dintr-un singur cuvânt al său putea ucide câţiva oameni, scria tot mai puţin literatură, a fost ales şi în Forumul Central, îşi consolidase renumele de scriitor, e drept că nu prea avea opere, cu atât mai bine, era mai greu de criticat, a divorţat de prima soţie, avea trei copii cu ea, dar era doar asistentă medicală care se reciclase ajungând contabilă la o obscură firmă particulară cu doar cinci angajaţi, s-a recăsătorit cu o cunoscută creatoare de modă, extrem de bogată şi cu enorm de multe relaţii, îl vedeam acum mereu la televizor, unora chiar le plăcea felul lui abrupt, cam din topor, dar, vorba cuiva, spunea lucrurilor pe nume, a intrat totuşi în gura presei pentru nişte fonduri europene nerambursabile, dar afacerea s-a stins suspect de repede, apoi a dispărut cu totul.

S-a zvonit că s-a stabilit într-un paradis fiscal, că îşi scrie acolo operele, cu siguranţă se va întoarce cândva în România, uimindu-i pe toţi cu un nou manifest literar, cu o carte exotică, departe de lumea mirosind a medicamente, din spitalele româneşti, atât  de îndepărtate de standardele occidentale.

 

Lucian Strochi