Un semnal scurt de atenţionare, un început de frază muzicală, sunând fals, apoi anunţul aşteptat, uşor cântat la megafoane: Trenul cursă de persoane 2005 pleacă peste 5 minute în direcţia… de la linia 13. Trenul are oprire în toate staţiile. Persoanele care au condus pe călători la tren sunt rugate să coboare din vagoane. Vă dorim călătorie plăcută!

Ezitam, nu mă hotăram ce să fac, pierdusem legătura, trenul care venise din nord avusese întârziere mai mult de o jumătate de oră, celălalt, legătura adică, plecase la timp, de obicei trenurile se mai aşteptau unele pe altele, tocmai pentru cei care aveau o legătură, aveam bilet în circuit la tren accelerat, nu-mi trebuia nicio viză de întrerupere, următorul accelerat pleca peste o oră şi jumătate, dacă mă hotăram să iau trenul cursă de persoane ajungeam cu un sfert de oră la destinaţie înaintea acceleratului, până la P. trenul avea oricum mers de accelerat, în plus puteam să admir în voie natura, gările minuscule, mai mult halte, decât gări, forfota oamenilor, vagoanele nu erau compartimentate, era şi ăsta un avantaj, ce aş fi făcut în gară o oră şi jumătate, dacă mă plictiseam puteam citi reviste şi în tren, era iarnă, în gară era destul de frig, m-am hotărât, am săltat în tren exact în momentul în care acesta se punea în mişcare, semn bun – mi-am spus, m-am aşezat comod, la fereastră, trenul arunca de sub el şine, alteori le înghiţea, schimbam des liniile, încă nu ieşisem din gară, dar trenul avea deja viteză, m-am gândit să beau o cafea neagră şi amară, fierbinte, din termos, de unde vagon-restaurant la un tren cursă de persoane, apoi m-am uitat la cei din jurul meu, erau puţini călători, în tot vagonul nu erau decât şapte pasageri, biletele la control, vă rog, conductorul venise repede, se vede că vagonul era chiar lângă locomotivă, mi-a urmărit cu atenţie traseul înscris pe biletul în circuit, a capsat tacticos foaia, a salutat politicos şi a trecut mai departe, curios, toată lumea avea bilete, niciun blatist, se apropiau sărbătorile şi acum toată lumea are bani, aveam cu mine Mersul trenurilor, am început să-l studiez curios, nu mai călătorisem de multă vreme cu trenul, nu ştiu ce-mi venise, mai aveam jumătate de concediu şi m-am hotărât să-mi vizitez câteva rude şi prieteni, răspândiţi prin toate colţurile patriei, aşa că am ales varianta cu biletul în circuit, era mai ieftin, dar şi mai comod, îmi alesesem un circuit interesant, ce străbătea toate provinciile istorice ale ţării, trenul s-a oprit pe neaşteptate, nimeni nu s-a impacientat, iarna se mai întâmplă asemenea evenimente, probabil că undeva se produsese o alunecare de zăpadă, încă nu intrasem în defileu, acolo se mai produceau frecvent avalanşe, căderi de stânci, alunecări de teren, trenul circula şi vara pe o porţiune de câţiva kilometri cu restricţie de viteză, stăteam de mai bine de o oră, apoi am pornit, trenul se deplasa în sens contrar, a trecut pe la noi conductorul şi ne-a liniştit, în defileu s-a rupt, pe o distanţă de câţiva metri, şina, aşa că vom merge pe o rută ocolitoare, tot acolo vom ajunge, dar cu o oarecare întârziere, cât de mare, nu ştia nici el deocamdată, când va şti ceva precis, ne va spune, nu ne prea convenea situaţia, dar nu aveam ce face, nu exista, cel puţin pe moment, nicio soluţie alternativă, eram la mulţi kilometri de cea mai apropiată localitate, aşa că ne-am liniştit, trenul mergea lin, nu oprea nicăieri, ne vom strecura printre alte trenuri, avem mers de accelerat, dar s-ar putea să stăm mai mult prin halte sau la intrarea prin gări, suntem un fel de intruşi, toate astea ni le spunea cineva care lucra la Căile Ferate sau care mai trecuse prin asemenea situaţii, nu recunoşteam peisajul, deşi, la un moment dat, mi s-a părut că am trecut prin gara în care mă îmbarcasem, nu am fost prea atent, trebuia să dau un telefon, eram aşteptat, apoi m-am liniştit, vor afla şi ei că trenul circulă pe o rută ocolitoare, nu aveam semnal pe mobil, eram între munţi, aşa că m-am apucat să citesc o revistă magazin, în care se discuta despre toate, pe un ton ce se voia ştiinţific, lucruri banale erau relatate ca fiind senzaţionale, m-am plictisit repede şi am început să-mi privesc cu mai multă atenţie colegii de suferinţă, ceilalţi călători, aceştia păreau nefiresc de liniştiţi, de parcă nu s-ar fi întâmplat nimic deosebit, de parcă ar fi fost normal să circulăm pe o rută ocolitoare, erau chiar mulţumiţi că nu mai oprim atât de des, la fiecare trei-patru minute, acum mergeam mai bine de un sfert de oră până să oprească din nou trenul, opririle erau mai lungi, se compensa într-un fel totul, de plictiseală câţiva s-au pus să mănânce, curios cât de repede ţi se face foame în tren, cât de repede se dezleagă limbile, în tren afli atâtea lucruri despre un om, lucruri adesea intime, pe care în mod normal nu le-ar spune nici sub tortură, oamenii simt nevoia să se spovedească, nu ştiu de ce, devin chiar prieteni, la despărţire schimbă între ei adrese, îşi promit să-şi scrie, nu fac lucrul acesta, odată cu despărţirea din tren, de tren, vraja se rupe, oamenii aproape că se ruşinează pentru că au fost atât de deschişi, că au mărturisit atâtea unor necunoscuţi, în vagon nu mai rămăseseră decât şase pasageri, se vede că unul dintre ei coborâse, nu mi-am dat seama când şi unde, sau poate că   m-am înşelat la început, când am crezut că erau şapte, călătorul nu avea practic unde să coboare şi, mai ales, de ce, trenul nostru nu oprea în staţii, era tras pe linie moartă mult în afara gărilor, să facă loc trenurilor care circulau normal, Mersul trenurilor  devenise acum inutil, nu ştiam prea bine nici ruta, iar timpul înscris pedant la începutul fiecărui nume de staţie devenise un reper cu totul inoperant, m-am angajat într-o scurtă discuţie cu o tânără, mă văzuse studiind Mersul trenurilor şi mă întreba dacă din S. avea legătură spre est şi când, dacă erau mai multe legături, nu ştiam nici măcar cu aproximaţie când vom ajunge în S. şi dacă vom staţiona acolo, se întâmpla şi asta, treceam fără să oprim prin staţii mari, ne strecuram – vorba colegului printre trenuri, am realizat abia acum că el dispăruse din vagon, poate că se mutase în altul, trenul avea mai multe vagoane, la asta nu mă gândisem, între timp rămăseserăm cinci, n-am remarcat nici de această dată când anume a dispărut persoana, m-a străfulgerat un gând, suntem un tren cursă de persoane, eram prinşi într-o cursă, eram într-o cursă de şoareci, trenul cursă de persoane, accentuam puternic pe cuvântul cursă, prostii, probabil e iritarea pentru situaţia inedită şi poate acea obscură, oxidându-mi subconştientul, teamă de necunoscut, care mă face ultrasensibil şi infralucid, ieşisem din spectrul comun, acum coboram spre câmpie, asta era sigur, mai puţin sigur era că ne îndreptam încă spre nord.

Conductorul ne uitase, poate se odihnea şi el pe o banchetă, poate că nu aflase nici el mai multe veşti, la urma urmelor de unde să le afle, trenul oprise de atunci doar de două ori, dar în afara staţiilor, eram traşi pe o linie moartă, apoi reveneam pe traseul principal, ceferiştii ăştia sunt cam macabri, auzi, tren cursă de persoane, linie moartă, coboram,  acum eram în zona dealurilor, dealuri mici, mai mult nişte movile ceva mai răsărite, decât nişte dealuri, semănau cu nişte tumuli, cu nişte valuri de apărare, se întunecase de-a binelea, doar lumina lunii şi zăpada mai luminau peisajul, curios, nu se aprinseseră acele luminiţe care te urmăresc în goana trenului, se vede că obosesc repede, pentru că renunţă să mai fugă odată cu trenul, am dat să spun ceva, am constat că mai eram doar patru persoane în vagon, mai puţine ca într-un compartiment de clasa I, unde dispăreau acele persoane şi, mai ales, de ce nu se impacientau ceilalţi, am găsit o explicaţie, ceilalţi vedeau când şi unde plecau persoanele, probabil că acestea le şi spuneau unde se duc, m-am hotărât să fiu foarte atent, ori se întâmplă ceva grav, de care numai eu îmi dau seama, ceva ca în zece negri mititei, ori pur şi simplu e vorba de hiperexcitabilitatea mea, totul nu e decât ceva cu o explicaţie simplă, banală, pur şi simplu călătorii au ieşit la o ţigară, vor să-şi mai mişte picioarele, au amorţit, poate vor să vadă care e situaţia şi în celelalte vagoane, câţi călători sunt, dacă ştie cineva ceva precis, dacă cineva a luat legătura prin staţie cu cineva care să-i spună ce şi cum, sau, şi mai simplu, au plecat să-l caute  pe conductor sau pe şeful de tren, am privit insistent pe geam, încercând să număr, la o curbă,  câte vagoane avea trenul nostru, îţi dădeai uşor seama de asta, după luminile de la ferestre, mergeam drept, nu era nicio curbă, aşa că m-am decis să mă dezmorţesc şi eu, să fumez o ţigară, să număr vagoanele, ajungând la locomotivă, poate că dădeam şi de conductor sau de şeful de tren, ei trebuie să ştie ceva, nu mai putem merge aşa, orbecăind prin  întuneric, la infinit, am remarcat cu resemnare că acum mai rămăseserăm doar trei persoane în vagon, eu, fata care mă întrebase de S. şi încă o persoană, ceva mai în vârstă, de vreo şaizeci şi ceva de ani, extrem de rezervată, care nu scosese un cuvânt în tot acest timp, şi care acum stătea cu ochii închişi, dormind profund, liniştit, într-un colţ.

Am salutat-o uşor pe tânără înclinându-mi capul spre înainte, voisem, o clipă, să-i spun ce vreau să fac, să-i spun că plec pentru câteva minute bune din vagon, apoi am renunţat, ce rost avea, nu-i eram dator cu nicio explicaţie, nicio justificare, ceilalţi nu mă anunţaseră de intenţia lor de a părăsi vagonul şi o făcuseră, am deschis uşor uşa şi m-am îndreptat spre locomotivă, logic, trebuia să se afle pe direcţia de înaintare a trenului, foarte rar, şi numai la trenuri de marfă, locomotiva împingea trenul din spate, m-am gândit că poate aşa era şi la noi, dar ne schimbaserăm direcţia mersului, locomotiva putea să fi rămas în spate, nu remarcasem nicio manevră de schimbare a locomotivei, se putea să nu fi remarcat acest lucru şi totuşi să se fi produs, multe lucruri nu remarcasem, îmi scăpaseră, în schimb remarcam acum lucruri care altă dată m-ar fi lăsat indiferent.

Celălalt vagon avea o fereastră deschisă, prin care pătrundea ca o cascadă orizontală frigul şi câţiva fulgi hăituiţi, era, cred, mai frig decât afară, normal că nu era nimeni în vagon, călătorii se refugiaseră rapid în alte vagoane unde era cald, adevărul că trenurile cursă de persoane pleacă adesea aproape goale de la capăt şi se aglomerează pe parcurs, sunt mulţi navetişti, multe persoane care călătoresc doar câteva staţii, eram în preajma sărbătorilor şi oamenii nu se prea înghesuiseră să ia acest tren, am traversat vagonul-frigider, am încercat să închid fereastra, inutil, n-am reuşit, era ruptă rama şi balamaua de jos, am încercat să trec în vagonul următor, eram atent la picioare, plăcile de oţel care formau pragurile dintre vagoane se mişcau, păreau o ghilotină dublă, uşa de la celălalt vagon era închisă sau înţepenită, oricum era peste puterile mele să încerc s-o deschid, geamul era aburit, am încercat să privesc înăuntru, era o lumină slabă, nu se vedea nicio mişcare, mi-am dat seama că ajunsesem la vagonul de bagaje, de asta e închisă uşa, înseamnă că urma locomotiva, nu cred că trenul să fi avut şi un vagon de poştă, de obicei, primul vagon de la locomotivă era jumătate vagon de poştă, jumătate vagon de bagaje, m-am întors, aflasem ce mă interesase, când să mă întorc, am văzut clar un schelet, un schelet de om, s-ar fi putut să fie o iluzie optică, dar de ce tocmai un schelet, era clar un schelet, un schelet în picioare, nemişcat, aparţinând unei persoane de talie mijlocie, bărbat –  după oasele bazinului, cu o dentiţie perfectă, acum totul devenise clar, nu ştiu dacă spaima măreşte obiectele, aşa cum se spune, dar sigur, atunci când atinge cote înalte, te face să vezi foarte clar totul, inclusiv detaliile, de parcă ai vedea totul pentru ultima dată, nu vroiam să recunosc că îmi era frică, tot ce se petrecea era însă straniu, aveam însă explicaţii pentru fiecare fapt, deranja doar aglomerarea momentelor şi a faptelor insolite, până şi pentru schelet aveam o explicaţie, dacă, într-adevăr, era vorba de un schelet, probabil că aparţinea unui student la medicină care se întorcea de sărbători acasă,  într-o minivacanţă, nu se îndurase să lase scheletul în camera lui, îl lăsase la bagaje, dăduse ceva mânuitorului de bagaje să i-l primească, să i-l pună deoparte, să-l poată lua imediat cum ajungea la destinaţie, să nu-l mai caute printre alte bagaje, amuzant, am spus scheletul studentului, de fapt studentul era, exista în carne şi oase, viu şi nevătămat, aici era vorba doar de un schelet pe care studentul îl cumpărase sau îl achiziţionase cine ştie cum şi era, din acest punct de vedere, al lui, un schelet complet, adică cu craniu, astea se găseau mai greu, trebuia să vorbeşti la morgă sau, mai sigur, cu groparii, dar lista de aşteptare era destul de lungă, aveai noroc doar atunci când se dezafecta o groapă comună, dar asta se întâmpla foarte rar, o dată la câţiva ani, aşa că trebuia neapărat să-ţi faci rost de un schelet şi apoi, la fel de important, să ai grijă de el, scheletele erau la mare căutare, de când cu tot soiul de ligi de apărare a drepturilor omului, până şi groparii începuseră să se teamă.

Sau poate că era vorba de un schelet din plastic al vreunei şcoli, poate că primeau în sfârşit material didactic, poate că în celelalte colete se găseau hărţi şi eprubete, cine ştie.

Era hotărât să discute cu şeful de tren, politicos, dacă te-ai fi răstit la el ţi-ar fi întors spatele, aşa că era mai bine să-l întrebi liniştit, politicos care era părerea lui despre…, nu cât mai întârzie trenul, următorul vagon era şi el gol, am trecut repede prin el, e interesantă şi psihologia călătorului, îşi doreşte un vagon cât mai liber, dar, dacă e complet gol, îl refuză, caută un altul în care să se găsească măcar câţiva oameni, poate că e vorba de nevoia de comunicare sau de ancestrala noastră teamă de gol, cine ştie.

Nici în următorul vagon nu era nimeni, iar vagonul care urma era unul de marfă, era vorba de un tren mixt cursă de persoane, adică un tren care avea în compunerea lui şi unul-două vagoane de marfă, poate că mai erau şi alte vagoane, nu avea cum să afle acum asta, ar fi trebuit să se dea jos, să meargă  de-a lungul vagoanelor de marfă, pentru a se urca apoi într-un vagon de călători, constată că nu privise cu atenţie trenul, urcase în vagonul care se oprise în dreptul lui, dacă ar fi avut timp mai mult, dacă ar fi stat în gară, l-ar fi aşteptat, l-ar fi văzut venind, aşa însă nu-şi dădea seama de aproape nimic, era într-un tren-fantomă, dispăruse, nu se ştie cum şi când şi fata, iar pe persona care dormea nu se putea conta prea mult, totuşi unde dispăruseră patru persoane şi de ce nu se mai întorsese nici una în vagonul lui, unde era conductorul şi şeful de tren, orice tren trebuie să aibă un asemenea personaj, n-ar fi prea mirat dacă la un moment dat ar afla că trenul nu mai are nici mecanic, că merge cu un fel de mecanic-automat aşa cum e pilotul-automat la avioane.

Până la urmă, singura certitudine nou dobândită e scheletul din vagonul de bagaje, dacă e vorba de un schelet şi de un vagon de bagaje, acum am început să mă îndoiesc de toate, începând cu ora sosirii, traseul, până şi de trenul acesta cursă de persoane, care mă ţine captiv de atâtea ore.

În sfârşit, trenul a oprit, undeva, în plin câmp. M-am hotărât să cobor, cu orice risc.

Important era să nu mă îndepărtez prea mult de tren, ca acesta să nu se pună, pe neaşteptate, în mişcare.

M-am îndreptat spre locomotivă. Nu l-am zărit pe mecanic, i-am văzut doar mâna dreaptă prin fereastră manevrând ceva, apoi şi faţa, albă, neconturată precis, totuşi faţă, aveam mecanic, trenul era unul obişnuit,   m-am gândit să mă agăţ de ultimul vagon, atunci când trenul avea să se pună în mişcare, apoi m-am răzgândit, era prea riscant, nu ştiam câte vagoane avea trenul, m-am urcat din nou în vagon, singurul pasager rămas în vagonul meu dormea în continuare, nu-l puteam deranja, am adormit şi eu, când m-am trezit, era ziuă, trenul alerga liber pe câmpia albă, nesfârşită, rar vedeai câte vreo denivelare, câte un petec negru de pământ, acolo unde viscolul alungase zăpada, satele erau prea departe de noi, singură, calea ferată tăia în două câmpia, pe la ora şapte după-amiază am ajuns la destinaţie, nu mă aştepta, normal, nimeni, venisem cu o întârziere de mai mult de cinci ore, am luat de la chioşcul de ziare o publicaţie centrală proaspăt apărută, mirosea încă a cerneală tipografică şi am găsit, chiar pe prima pagină, un  titlu care m-a pus pe gânduri: Groaznic accident feroviar. Articolul propriu-zis era la pagina 5 şi l-am citit pe nerăsuflate: Azi-noapte s-a produs, în dreptul staţiei Vadu, un groaznic accident de cale ferată. Un vagon din trenul cursă de persoane 2005 a deraiat, dintr-un motiv încă necunoscut, de pe şine şi s-a răsturnat aproape de intrarea în staţie. Au decedat în total şase persoane, două pe loc şi restul în drum spre spital. Una din persoanele decedate a făcut un infarct miocardic, celelalte murind în urma politraumatismelor grave suferite. Mai multe persoane au fost rănite uşor. O persoană e dată în continuare dispărută. Vom reveni în curând cu amănunte.

Era singurul ziar de seară, aşa încât în celelalte ziare accidentul nu era consemnat.

Se petreceau, în continuare, lucruri ciudate. Trenul care avusese accidentul era al meu. Numărul persoanelor decedate era identic cu cele din vagonul meu. E posibil ca persoana decedată în urma infarctului să fi fost tocmai persoana despre care crezusem tot timpul că doarme. Dar ce se întâmplase cu călătorii din vagon, de ce dispăruseră ei pe rând, în fond nu avusese loc niciun  accident, cine era persoana dată ca fiind dispărută, era conductorul, şeful de tren sau poate chiar eu, de ce nu se pomenea în ştire de faptul că trenul avea o rută ocolitoare.

M-am hotărât să nu-mi mai deranjez rudele şi am tras la un hotel.

Am găsit o cameră cochetă, bine încălzită. Am adormit imediat. Înainte de a adormi, am auzit însă un inconfundabil semnal scurt de atenţionare, un început de frază muzicală, apoi anunţul aşteptat, cântat la megafoane: Trenul cursă de persoane 2005 pleacă peste 5 minute în direcţia… de la linia 13. Trenul are oprire în toate staţiile. Persoanele care au condus pe călători la tren sunt rugate să coboare din vagoane. Vă dorim călătorie plăcută!

Nu ştiu ce am visat, reţin însă un singur amănunt: am făcut cruce cu un tren, noaptea, şi am zărit, la ferestre, zeci de schelete.

Ceea ce era curios era faptul că, tot în vis, am găsit şi o explicaţie perfectă pentru schelete: erau desenate de câţiva studenţi glumeţi, de la arte plastice, care plecau într-o tabără tematică la munte. Ştiau că vor călători noaptea, aşa că s-au hotărât să se distreze şi să-şi marcheze prezenţa, teritoriul de moment, pictând pe geamuri, cu culori astral, fosforescente, schelete. De altfel, simpatice. Ca să se amuze  şi să-i amuze şi pe călătorii din celelalte trenuri care se încrucişau cu trenul lor, cum a fost şi al meu.

De atunci – şi sunt câţiva ani buni – n-am mai circulat cu trenul.

Deşi statisticile spun şi probabil că au dreptate, nu sunt sondaje de opinie, că, anual, pe şosele mor cei mai mulţi oameni, că avionul e cel mai sigur mijloc de transport, urmat de tren şi abia la urmă de automobil.

Lucian Strochi