Atât fantasticul, cât şi visul sunt refugii absolut necesare omului. Fără  vis, omul nu poate supravieţui decât şapte zile. Experienţele făcute pe pisici au confirmat acest adevăr tragic. Fantasticul conţine şi el nevoia de a evada din realul prea concret, din cotidian. Pe de altă parte, e clar că atât fantasticul, cât şi visul au o funcţie cognitivă, gnoseologică şi ontologică. Având nevoie de un real cât mai puternic, fantasticul ne atrage atenţia asupra lui, ne face să-l cunoaştem mai bine, să acordăm atenţia cuvenită detaliilor. Visul, la rândul său, prin funcţia sa de premoniţie, poate avertiza şi chiar schimba un destin individual.

Visul şi fantasticul se află într-o relaţie de inerenţă. Fară atenţia acordată visului de către romantici (germani, în primul rînd), fantasticul ar fi fost o apariţie mult mai târzie, aparţinând poate simbolismului sau, mai sigur, suprarealismului. La fel, fără a resimţi fiorii fantasticului, voluptatea coşmarului, visul romantic ar fi fost searbăd şi roz, sufocat de prea multă lumină.

Într-o carte extraordinară, cea mai clară radiografie a romantismului, intitulată sugestiv „Sufletul romantic şi visul”, Albert Béguin pune, ca principală preocupare teoretică şi practică (prin texte beletristice), visul, o dominantă absolută a sufletului romantic. De fapt, criticul francez extinde aproape peste marginile admisibile relaţia dintre vis şi starea de veghe:

„Orice epocă a gândirii umane s-ar putea defini, cu destulă profunzime, prin relaţiile pe care le stabileşte între vis şi starea de veghe.” ²²

Albert Béguin intră perfect în atmosfera romantică, ridicîndu-i visului un adevărat imn:

„Uneori visul e locul de temut bântuit de spectre, iar alteori somptuoasa poartă deschisă spre paradis. Câteodată Dumnezeu însuşi ne transmite pe această cale solemne avertismente, altădată rădăcinile noastre terestre se împlântă astfel până în sânul fecund al naturii. Ritmul vieţii onirice, din care se inspiră şi ritmurile artelor noastre, poate fi acordat cu mersul veşnic al astrelor sau cu pulsaţia de la începuturi, care a fost şi a sufletului nostru înainte de cădere. Şi, pretutindeni, poezia îşi trage substanţa din substanţa visului.” ²³

Acum, în romantism, în a doua jumătate a secolului al XVIII-lea, trunchiul imaginarului se despică în două ramuri puternice: fantasticul şi visul (plus literatura onirică):

„Începând de prin 1750, cărţile despre vise, revistele care le consacră o rubrică intermitentă sau regulată sunt tot mai numeroase: nu există tratat de psihologie care să nu le dedice un capitol. Memoriile epocii evocă discuţiile mondene unde fiecare îşi povestea visele profetice; nu numai în mediile pietiste, dar şi în cercurile cele mai „luminate”, lumea îndrăgea poveştile cu presimţiri adeverite, cu accidente mortale sau lovituri ale soartei anunţate de către un vis prevestitor, iar somnambulismul interesa şi pe scepticii cei mai înveteraţi, aşa cum îi seducea de altfel tot ce avea o aparenţă magică sau ocultă.” ²⁴

Revolta împotriva iluminismului, a pozitivismului şi chiar a enciclopedismului a generat prin romantism o reacţie de recul, concretizată prin atenţia acordată basmului (gen în aparenţă „popular”), prin scrierile fantastice ale scriitorilor germani şi francezi şi prin scrierile onirice, considerate superioare celorlalte. În realitate, lucrurile nu sunt chiar atât de simple.

Uriaşul efort de a aduna şi  clasifica basmele şi de a găsi basmul originar, unicul (în cazul basmului), a presupus o muncă enciclopedică şi utilizarea unor metode pozitiviste, iar iluminismul a devenit iluminare, hotarele libertăţii şi ale demnităţii umane depăşind cu mult cercul strâmt şi rece al terrei şi fixându-se undeva, în cosmos.

Un torent, chiar dacă e alimentat de apa venită din cer, din nori, presupusă a fi curată, antrenează destule aluviuni, devenind mult mai murdar decât izvorul de munte ce a dizolvat săruri minerale. Un curent, artistic, literar, filosofic, apărut ca o negare a altui curent, poartă cu el ticurile, clişeele, imaginile, stereotipiile precedentului curent, cărora le adăugă, evident, şi pe ale sale proprii.

Visurile premonitorii, plonjările în trecut, „coincidenţele” conţin o accentuată notă de senzaţional; senzaţionalul va fi o condiţie necesară (nu şi suficientă) şi a fantasticului, a literaturii S.F., a literaturii poliţiste, a literaturii de aventuri, a literaturii ezoterice.

Visul şi fantasticul presupun o aceaşi tehnică a construcţiei, un acelaşi traseu prestabilit, o impecabilă artă a detaliului şi a asociaţiilor ce permit ambiguitatea, o precizie de biliard:

„În vise, ca şi în gândurile din starea de veghe, „irumperea ideilor nu se face la întâmplare, ci pe căi fixate şi trasate de împrejurările care le-au determinat”, – adică potrivit unei serii de asociaţii legate de o imagine de origine senzorială.” ²⁵

Există însă o deosebire esenţială între vis şi fantastic: în timp ce fantasticul rămâne lucid întotdeauna, în vis realul nu poate fi reprodus datorită stărilor tulburi, ilucide:

„…în stările superioare (conştiinţa trează), spiritul copiază datele exterioare; în stările tulburi (vis, beţie etc.), el se lasă în voia propriilor sale legi şi pierde facultatea de a reproduce realul.” ²⁶

Există însă şi o asemănare importantă între vis şi fantastic şi anume unicitatea, particularul existenţial şi situaţional, în vis fiecare individ avându-şi un univers particular, propriu, în timp ce în stare de veghe toţi oamenii au un univers comun.

Dacă ar fi să fixez un anume moment al naşterii fantasticului modern, cred că m-aş opri la anul 1777 atunci cînd profesorul din Göttingen, Georg Christoph Lichtenberg scria:

„Trăim şi simţim la fel de bine în vis cât şi în starea de veghe, şi tot noi suntem şi unul şi celălalt. E un privilegiu pe care-l are omul că visează şi ştie că visează, dar de care până acum nu ne-am folosit cum trebuie. Visul este o viaţă care, adăugată la restul existenţei noastre, devine ceea ce numim viaţă omenească. În starea de veghe, visele se pierd puţin câte puţin; e greu de spus când începe trezia unui om.” ²⁷

E o pagină pe care, sunt convins, ar fi scris-o şi Eliade. Cele câteva rânduri sunt atât de dense, încât par a fi in nuce fantasticul însuşi: ambiguitatea situaţională, motivul dublului, metamorfoză imagistică şi temporală, mimarea implicării auctoriale, confuzia (reală sau nu), luciditatea, redactarea la timpul prezent.

Tot la Lichtenberg dăm de o pagină curat fantastică, ticurile fantastice de mai sus fiind completate de altele, precum mimarea preciziei, nevoia de spectacol (ca ieşire din real), eroul devenit victimă inocentă, senzaţionalul, paradoxul, precipitarea, neutralitatea emoţională:

„Noaptea trecută am visat că urma să fiu ars de viu; tocmai mă vârau într-o sobă, atunci zidită, instalată ca o cameră. Nu ştiu de ce, dar eram foarte calm. Era limpede pentru mine un lucru pe care l-am gândit de multe ori în alte împrejurări: că de fapt nu voi fi ars probabil decât timp de un minut; de pildă, la ora 8 n-am să fiu încă ars, iar la ora opt şi un minut voi fi. Căutam cu privirea spectatorii, dar n-am găsit decât unul sau doi şi m-am deşteptat foarte liniştit. Nu curajului i se datora acest calm; era altceva, nu ştiu ce.” ²⁸

Există însă ceva care anulează fantasticul: acel „am visat” prezent în text. Dar, oricum, textul are o tensiune extraordinară, specifică naraţiunii fantastice moderne.

Tot literatura lui Lichtenberg anticipează literatura absurdului, a avangardei interbelice:

„Aflându-mă într-o călătorie, luam masa la un han, sau mai exact într-o baracă de la marginea drumului, unde se juca şi zaruri. În faţa mea era aşezat un bărbat tînăr, bine îmbrăcat, care părea cam aiurit şi îşi mânca ciorba părând să nu-i bage în seamă pe ceilalţi aflaţi acolo, aşezaţi ori în picioare. În acest timp, o dată la două, trei sorbituri, zvârlea în aer conţinutul lingurii, îl prindea iar în lingură şi-l înghiţea liniştit. Ceea ce constituie pentru mine ciudăţenia acestui vis e faptul că făceam obişnuita observaţie: asemenea lucruri nu pot fi născocite, trebuie să le vezi.(Vreau să spun că niciodată un romancier n-ar fi avut o asemenea idee.) Şi totuşi născocisem lucrul acesta chiar atunci. La masă unde se juca zaruri şedea o femeie înaltă şi slabă care tricota. Am întrebat-o ce se poate câştiga. Ea spuse: Nimic ! Şi când am întrebat-o dacă puteai pierde ceva, spuse: nu ! – Jocul mi se părea foarte important.” ²⁹

Cu Karl Philipp Moritz intrăm în zone şi mai interesante, în zona „moralităţii” estetice a visului:

„Cel care observă sufletul omenesc trebuie să se ferească cu cea mai mare grijă de orice tendinţă de a trece cu ajutorul reveriei într-o lume „ideală”; trebuie să încerce să pătrundă mereu mai adânc, nu într-o lume ideală, ci în realitatea propriei sale lumi.” ³⁰

Tot el prescrie o terapie estetică atunci când afirmă că:

„Se pare că ideile pe care le concepem în vis trebuie să redevină obscure. Pentru mine, cel puţin, amintirea viselor îmi este foarte dezagreabilă, pentru că în tot timpul zilei îmi tulbură celelalte idei.” ³¹

Sunt rânduri ce conţin o adevărată estetică, o artă poetică, manifeste pentru curentele literare de mai târziu: simbolism, parnasianism, ermetism etc..

Fantasticul e prezent şi el în textele lui Moritz prin abolirea labirintului spaţio-temporal şi prin ambiguitate:

„Aceste vise produc, vrând-nevrând, un efect cu totul particular asupra sufletului. Hotarele adevărului şi ale visului par să se şteargă; crezi că visezi şi eşti treaz de mult.” ³²

Karl Philipp Moritz transferă aceste gânduri şi multe altele personajului său Anton Reisler, un adevărat alter ego sau chiar dublu al său. În fond e vorba de o aceeaşi „ideologie”, dar cu schimbarea persoanei (gramatical şi filozofic):

„Majoritatea viselor sale fiind foarte vii şi parcă vecine cu realitatea, i-a trecut prin minte că fără îndoială visa şi în plină zi, că oamenii din jur şi tot ce vedea puteau fi simple creaţii ale imaginaţiei sale. Gîndul ăsta îl înspăimânta; de fiecare dată i se făcea teamă de el însuşi şi încerca să scape de gândurile sale.“ ³³

Această autoteroare, această flagelare a conştiinţei, această autotortură au intensitatea din paginile unor mari maeştri ai fantasticului ca Dostoievski, Poe sau Kafka.

Tot la Moritz apare clar labirintul, sigiliul fantasticului:

„…vedea scările înalte răsucindu-se într-un labirint cu mii de ocolişuri, pe unde se suia în turn, se oprea pe galerie şi atingea cu degetul, cu o plăcere de nespus, cadranul, vedea înăuntru, sub ochii lui, nu numai  clopotul cel mare, dar şi altele nenumărate, mai mici, şi multe alte minunăţii – până când, bunăoară se izbea cu fruntea de marginea uriaşă a clopotului cel mare şi se trezea.” ³⁴

Dar, din păcate, la fel ca şi Lichtenberg, Moritz ezită în a merge până la capăt şi acel „se trezea” anulează fantasticul, pe care de altfel scriitorul german îl simte ca nimeni altul.

Multe din ticurile (şi trucurile) fantasticului sunt deja prezente la Moritz: dublul, metamorfoza, ubicuitatea, pluralitatea lumilor fizice şi psihice, ambiguitatea, agresiunea şi agresivitatea gratuită a mediului asupra individului. Iată două mostre semnificative în acest sens:

„Piedusem cu desăvârşire noţiunea de loc; nu eram nicăieri şi totuşi eram pretutindeni. Mă simţeam smuls din rândul obictelor şi nu mai aveam nevoie de spaţiu.” ³⁵

şi:

„În el (e vorba de Anton Reisler n.n.) se înfruntau de fapt, ca în nenumărate alte suflete, adevărul şi iluzia, visul şi realitatea, şi nu ştia care din două va învinge; se pot explica astfel destul de bine ciudatele stări sufleteşti în care se cufunda. Toată viaţa lui de până atunci nu fusese decât o luptă între ceea ce e în afară şi ceea ce e lăuntric. Totul depinde de felul cum se vor rezolva aceste contradicţii.” ³⁶

Dar peste toate, rămâne imaginea labirintului, semn al fantasticului, dar şi al scriitorului având voluptatea fantasticului:

„Ne aflăm într-un fel de labirint; şi nu mai găsim firul care să ne îngăduie să ieşim de aici, şi fără îndoială nici nu trebuie să-l găsim.  – De aceea legăm firul istoriei de locul unde se rupe firul amintirilor noastre (personale) şi trăim, atunci când propria noastră existenţă ne scapă, în aceea a strămoşilor noştri.” ³⁷

Note

1.Băluţă-Skultéty, Mariana. Studiu introductiv la: Artemidoros. Carte de tălmăcire a viselor. Iaşi, Editura Polirom, 2001, p.13

2. idem, p.11
3. Le Goff, Jacques. Imaginarul medieval. Traducere şi note de Marina Rădulescu. Bucureşti, Editura Meridiane,1991, p.351 (v. şi Anexa., pp.413-416)
4. idem, p. 335 şi Anexa., pp.413-416)
5. Homer. Iliada. Traducere de G. Murnu, ESPLA, Bucureşti, 1955, p.31
6. idem, p.104
7. Homer. Odissea. Traducere de E. Lovinescu, Editura Tineretului, Bucureşti, 1955, p.233
8. Artemidoros. Carte de tălmăcire a viselor. Traducere din greacă, studiu introductiv, note şi index de Mariana Băluţă-Skultéty. Iaşi, Editura Polirom, 2001, p.25
9. idem, pp. 7-10
10. ibidem, pp. 299-300
11. Chevalier, Jean; Gheerbrant, Alain. Dictionnaire des symboles. Mythes, Rêves, Coutumes, Gestes, Formes, Figures, Couleurs, Nombres. Paris, Robert Laffont / Jupiter, 1989, p. 809
12. Le Goff, Jacques. op.cit., p.353
13. Hesiod. Théogonie, v.211-213
14. Diogenes Laertios. Despre vieţile şi doctrinele filozofilor. Traducere din limba greacă de acad. prof. C.I.Balmuş. Studiu introductiv şi comentarii de prof. Aram M. Frenkian. Bucureşti, Editura Academiei Republicii Populare Române, 1963, p.301
15. idem, pp.271-277
16. Le Goff, Jacques. op.cit., p.362
17. idem, p.364
18. ibidem, p.366
19. Jung. C. G. Amintiri, vise, reflecţii. Consemnate şi editate de Aniela Jaffé. Traducere şi notă de Daniela Ştefănescu. Ediţia aII-a. Bucureşti, Editura Humanitas, 2001, p. 403
20. idem, p.414
21. Chevalier, Jean; Gheerbrant, Alain. Dicţionar de simboluri. Mituri, Vise, Obiceiuri, Gesturi, Forme, Figuri, Culori, Numere. Volumul 3 (P-Z), Bucureşti, Editura Artemis, 1995, p.455
22. Beguin, Albert. Sufletul romantic şi visul. Eseu despre romantismul german şi poezia franceză. Traducere şi prefaţă de D. Ţepeneag. Bucureşti, Editura Univers, 1970, p.7
23. idem, p.17
24. ibidem, p.24
25. ibidem, p.27
26. ibidem, p.27
27. ibidem, p.38
28. ibidem, p.42
29. ibidem, p.44
30. ibidem, p.49
31. ibidem, p.49
32. ibidem, p.51
33. ibidem, p.55
34. ibidem, p. 57
35. ibidem, p.66
36. ibidem, pp.66-67
37. ibidem, p.70

 Lucian Strochi