Pentru că răspundeam de patrimoniul cultural naţional la nivel de judeţ, mă căutau mulţi.

De obicei pentru aprobări, pentru avize, vroiau adeverinţe cum că un obiect sau altul nu e de patrimoniu, aveau nevoie de certificate de export temporar sau definitiv.

Mă căutau preoţi, artişti plastici, dar şi oameni care descopereau prin pod vreo icoană mai veche, ei credeau că e pictată, dar era o simplă litografie, o carte scrisă cu litere chirilice, un tablou pe care îl credeau pictat de Grigorescu sau măcar de Băncilă, o mobilă pe care o credeau valoroasă, numai pentru că aparţinuse bunicii şi era plină de cari, câte şi mai câte.

Veneau şi oameni sărmani, care credeau sau sperau că deţin obiecte de valoare, pe care ar fi putut obţine măcar câteva zeci de mii de euro. Plecau nedumeriţi când le spuneam că suma pe care ar fi obţinut-o dintr-o eventuală vânzare era mult mai mică, uneori chiar de o mie de ori.

Într-o zi a venit un bătrân pretinzând că deţine o vioară Stradivarius. Era de fapt o vioară aproape nouă, având chiar o etichetă pe care scria negru pe … galben: Made in Hungary, având şi o altă etichetă pe care scria, e drept, Stradivarius. L-am lămurit, greu, dar l-am lămurit, arătându-i şi că se fabrică şi ciocolată cu numele de Mozart şi că celebrul compozitor nu are nicio vină.

Alţii se lăsau mai greu, credeau că am vreun interes ascuns, că vreau să-i păcălesc, îmi ofereau chiar comisioane.

Îmi părea rău că trebuia să-i dezamăgesc, dar nu aveam ce face.

Unii înţelegeau până la urmă, alţii plecau de la mine şi bântuiau apoi prin consignaţii şi anticariate, încercând să-i lămurească pe alţii că deţin valori, capodopere, obiecte inestimabile.

Unii erau chiar nebuni de-a binelea, îmi cereau avioane sau măcar benzină pentru avioane, telefonul mobil al lui Chirac, se prezentau ca fiind mareşali ai aerului, uscatului şi ai tuturor apelor, veneau cu caiete întregi, scrise cu creionul şi îmi cereau să le apăr dreptul de proprietate intelectuală, erau urmăriţi şi persecutaţi pentru scrierile lor, nu-mi spuneau cine îi urmărea, în realitate era vorba de poezii despre natură sau de dragoste, naive, ezitând între vers clasic şi proză, simple însemnări, fără nici cea mai mică valoare literară, decât cel mult aceea de document… psihiatric, alţii îmi cereau fonduri pentru a descoperi o comoară, ei ştiau cu precizie locul, eu trebuia să vin cu restul şi urma să împărţim totul pe jumătate, frăţeşte.

Într-o zi mi s-a oferit spre vânzare Cina cea de taină, altă dată un peisaj semnat Monet, dar şi Pandilly, aveam răbdare, trebuie să fii politicos cu cel care te caută, eşti funcţionar public şi eşti la dispoziţia publicului.

Uneori era vorba de cazuri disperate, de oameni care ar fi vrut să-şi cumpere un medicament mai scump, sau să meargă la tratament într-o staţiune.

O bătrână venise cu o bucată de pânză pictată pe care – pretindea ea – o are de la bunica sa, care ar fi primit-o chiar din mâna lui Grigorescu, în realitate o copie stângace după Marius Bunescu. Vroia pentru pânză un apartament pentru o nepoată, o garsonieră pentru ea, ambele locuinţe mobilate şi dotate cu tot ce este necesar pentru un trai decent. Am  întrebat-o dacă nu vroia şi să fie pus pe pereţi şi câte un Grigorescu.

A acceptat propunerea mea cu modestie. I-am arătat o reproducere destul de reuşită după lucrarea lui Bunescu, nu s-a lăsat intimidată, atunci poate că Bunescu l-a copiat pe Grigorescu, bine, dar ce ai dumneata nu e nici măcar Bunescu, atunci am dreptate, e Grigorescu.

Dar cea mai surprinzătoare propunere a venit din partea unui bărbat brunet, voinic, încă tânăr. S-a prezentat, mi-a cerut o întrevedere de vreo zece minute, am acceptat, a intrat apoi în încăpere, a ocolit biroul şi mi-a şoptit la ureche, deşi eram singuri în încăpere:

-Domnule, aveţi în faţa dumneavoastră, pe fericitul posesor al unui meteorit.

Surprins o clipă, l-am întrebat:

-Şi pentru ce aţi venit la mine?

Fu, la rândul său, surprins:

-Nu vă ocupaţi dumneavoastră de patrimoniu?

-Ba da, dar nu văd legătura.

Se aşeză tacticos în fotoliu.

-Dacă aveţi răbdare, vă voi explica imediat. Un obiect de patrimoniu e un obiect de valoare?

-Corect.

-Un meteorit e un obiect de valoare?

-Cred că da. S-ar putea. Nu m-am ocupat până acum de meteoriţi.

-Foarte rău. Unii meteoriţi, m-am interesat, fac şi câteva milioane de dolari. Mai ales dacă e un meteorit de pe Marte sau de pe Lună. Prin urmare, dacă un meteorit e un obiect de valoare, înseamnă că e un obiect de patrimoniu.

-Depinde. S-ar putea. Am văzut la o expoziţie o bucată de pe lună. Bănuiesc că valora ceva.

Se lumină. Îi părea bine că îi dau dreptate (sau cel puţin aşa credea):

-Vedeţi! Şi credeţi că respectiva bucată nu era un obiect de patrimoniu? Era păzită?

-Era sub sticlă. Probabil că era conectată la un sistem de alarmare.

-Şi cine era proprietarul?

-Nu ştiu. Cred că N.A.S.A…. sau… S.U.A.

-Aţi văzut? Alţii ştiu să-şi protejeze valorile, numai noi nu.

-Repet întrebarea: pentru ce aţi venit la mine?

– Să-mi înscrieţi meteoritul pe lista obiectelor de patrimoniu, să-i daţi un număr de inventar, un cod ceva, un certificat de autenticitate, să-l pot vinde. Bineînţeles că după ce îi veţi face toate probele, toate testele.

-Noi nu ne ocupăm de meteoriţi. Noi ne ocupăm de patrimoniul cultural naţional. Meteoritul, dacă e meteorit, a venit din cer.

-Desigur, doar s-a înfipt la mine în pivniţă. Acolo l-am găsit.

-Poate că nu e vorba de un meteorit. Poate că e vorba de un minereu, de o piatră oarecare.

-Exclus. Am fost cu el la muzeu. Cei de acolo mi-au spus că s-ar putea să fie meteorit, numai că nu au laborator să-l testeze.

-Nici noi nu avem un asemenea laborator.

-Dar Bucureştiul trebuie să aibă.

– Cred că da.

-Meteoritul meu e autentic, original, nu e un meteorit second hand.    L-am încercat cu ciocanul. E casant, sar scântei din el, e foarte dur.

-S-ar putea să fie de fontă.

-Nu, nu atrage magnetul, am încercat. Dacă reuşeşti să rupi din el o bucată, metalul rămâne alb, ca argintul.

-Toate metalele, cu excepţia aurului şi a cuprului, au culoarea albă.

-Dacă l-aţi vedea, aţi spune imediat că e un meteorit.

-Nu l-aţi adus cu Dumneavoastră?

-Nu, am vrut să văd mai întâi ce-mi puteţi oferi. Vreau să-l vând şi vreau  să-mi faceţi o expertiză, adică să-mi spuneţi cam cât ar face, ca să ştiu cât să cer pe el.

– Asta e foarte greu de precizat. Unul e preţul din România, altul din America.

-Nu sunt de acord. Sunt convins că şi noi avem câţiva oameni bogaţi şi patrioţi care ar vrea să achiziţioneze un meteorit.

-Bogaţi – înţeleg, dar de ce şi patrioţi?

-Păi nu e un gest patriotic să cumperi un meteorit care să rămână la noi în ţară?

-Bine, dar omul, dacă ar da bani buni pentru un meteorit, ar vrea să-l păstreze pentru el, să-l ţină în casă ca pe o statuetă. Sau, eventual, să-l vândă…

S-a foit neliniştit în fotoliu:

-Mă gândesc că dacă e patriot cu adevărat, atunci îl va dona unui muzeu. Nu prea sunt expuşi meteoriţi prin muzeele noastre.

-Gestul acesta l-aţi putea face şi Dumneavoastră.

-Aşa e, numai că eu nu sunt un om bogat, care să-mi permit să fac o donaţie de un milion de dolari. Căci atât am de gând să cer pe el, niciun  leu mai puţin.

-Şi ştiţi cum a ajuns în pivniţă? Recent? Prin acoperiş? Ardea când s-a înfipt în pivniţă?

-Dacă nu mă ironizaţi, am să vă răspund cu o întrebare: de unde să ştiu eu? Cred că a ajuns acolo înainte de a-mi construi eu casă. Poate că are sute sau chiar mii de ani. Cu atât mai valoros trebuie să fie.

-M-aţi făcut curios. Aş vrea să văd şi eu meteoritul, dacă se poate.

-Mâine vi-l aduc. E greu, dar nu e mai mare decât un ou de gâscă. Pare din fier, dar e mai greu ca plumbul, care e cel mai greu dintre metale.

-Aici sunt obligat să vă contrazic: osmiul e cel mai greu element. Urmează platina, aurul. Chiar şi mercurul e mai greu decât plumbul.

-Aşa o fi, că de asta sunteţi specialist. Mâine vin cu meteoritul. La revedere.

Rămas singur, mărturisesc că am căzut pe gânduri.

Iată, legislaţia e incompletă. Nu găseşti nicăieri reglementată situaţia meteoriţilor. Vizitatorul meu avea într-un fel dreptate. Orice lucru cu adevărat valoros,  trebuie să fie un obiect de patrimoniu. Pe de altă parte, ideea de patrimoniu presupune ideea de creaţie conştientă, de valoare artistică, de unicat.

Mi-am adus aminte de un prieten jurist care îşi luase licenţa cu Dreptul cosmic.

Mă gândeam să-l sun, să-l întreb dacă poate să-mi spună ceva despre meteoriţi.

Ce s-ar întâmpla dacă e vorba într-adevăr de un meteorit şi cetăţeanul îmi cere un aviz de export definitiv, pentru că are o ofertă din străinătate? Să asociez meteoritul cu florile de mină, care sunt interzise la export? Problema nu mi se părea deloc simplă.

Mărturisesc că l-am aşteptat pe vizitatorul de ieri cu nerăbdare. A venit punctual, la ora 12, aşa cum convenisem.

Avea în mână o bucată destul de neobişnuită. Nu era o rocă, nu părea o creaţie a naturii. Am zâmbit, mi-am amintit imediat că acasă aveam şi eu ceva foarte asemănător.

-Am acasă flori de mină. Am stibină, fluorină, potasă, realgar, galenă, blendă, sulf, pirită cupriferă, cuarţite, serpentin. Dar am şi ceva foarte asemănător cu meteoritul dumneavoastră. Veniţi şi mâine cu meteoritul, să facem o comparaţie.

Uşor tulburat, bărbatul a acceptat o nouă întâlnire.

Într-adevăr, acasă aveam o zgură de la un furnal.

Fusesem la Vlăhiţa, şi am văzut cum pregăteau muncitorii şarja.

Aruncau pe jos impurităţi incandescente, formate din cocs şi fontă.

Aveau forme ciudate, unele ovoidale, altele plate. Erau frumoase, lucioase, păreau de sticlă topită, neagră. Altele aveau striaţii.

Am cerut permisiunea să iau câteva. Muncitorii au râs:

-Ce să faceţi cu ele?

-Vreau să le iau ca amintire, să-mi amintesc că am fost pe aici.

-Luaţi câte vreţi.

Am luat câteva. Nu m-am gândit o clipă că vreuna din acele formaţiuni avea să fie comparată sau confundată cu un meteorit.

Bărbatul a privit în tăcere, examinând îndelung bucata pe care o adusesem:

-Recunosc, seamănă mult cu bucata mea de meteorit. Unde aţi     găsit-o?

Mi-am adus aminte de discuţia de acum două zile, am zâmbit şi i-am răspuns indirect:

-Al meu e un meteorit second hand, cum cred că e şi al Dumneavoastră.

I-am povestit întâmplarea. A zâmbit şi el:

-Hala era acoperită?

-Nu-mi mai amintesc. Cred că da.

-Vedeţi, aici e diferenţa. Meteoritul meu are în compoziţie şi o bucată de cer.

A mai stat tăcut câteva clipe bune, apoi m-a întrebat:

-Şi cu cât aţi fi dispus să vindeţi bucata de cocs?

-N-o vând, dar, dacă vreţi, v-o dăruiesc. Cu o condiţie: să nu spuneţi nimănui că e meteorit.

-Promit.

Bărbatul a învelit cu grijă bucata de aliaj pe care i-o dăruisem şi a plecat fericit.

Rămas câteva clipe singur, m-am lăsat învins de o întrebare:

-Şi totuşi, cum m-aş fi descurcat dacă era vorba, într-adevăr, de un meteorit autentic?

Poţi elibera sau nu, pentru un meteorit, certificat de export definitiv?

Lucian Strochi