Sintagma „literatură ştiinţifico-fantastică” este una dintre cele mai nefericite. Şi asta pentru simplul motiv că acest gen de literatură nu este nici ştiinţific, nici fantastic (cu rare excepţii). Comentând termenul de ştiinţific, Sergiu Pavel Dan simte nevoia unor precizări şi nuanţări:

„…aici vocabula presupune un înţeles cu totul special: ambiţia nu mai e avansată de către o ştiinţă nici măcar prezumtivă, ci de către una aprioric ipotetică, mai precis, o para-ştiinţă.”¹

Acelaşi autor demonstrează convingător de ce o operă ştiinţifico-fantastică nu poate fi… fantastică:

„Literatura ştiinţifico-fantastică plăsmuieşte „lumi posibile”, dar aceste universuri sunt, totuşi altele decât ale noastre: ele sunt prea hiperbolice, prea „poleite” spre a ne aparţine. Se desprinde astfel mai limpede şi esenţa incompatibilităţii dintre science-fiction şi fantastic; pe câtă vreme primul tărâm ne poartă spre nişte realităţi superlative, în care savantul şi maşina lui sunt aprioric admişi ca făpturi năzdrăvane, totul aflându-se aici la discreţia irezistibilului deus ex machina numit ştiinţă, cel deal doilea îşi propune, din contră, să introducă în această lume adierea tulburătoare a altor „lumi posibile.” Dacă vom adăuga aspectul aranjat al conflictului şi nelipsitele happy-end-uri, vocaţia aromitor-fabuloasă a literaturii de anticipaţie va apărea într-o lumină şi mai edificatoare.”²

Adevărul e că literatura ştiinţifico-fantastică este mult mai apropiată de basm, de romanul poliţist, de literatura de aventuri, de cea magică şi exotică, decât de povestirea fantastică.

De basm, literatura S.F. se apropie prin câteva locuri comune: spaţiul – infinit, deschis, incomensurabil, (în S.F. având ca decor planete moarte, cu peisaje selenare, apocaliptice sau gheţuri veşnice); timpul – nedeternimat sau plasat într-un viitor deloc apropiat (tocmai pentru a se justifica „decorul” sau folosirea cutărei tehnologii inaccesibile astăzi omului); eroul – mereu biruitor (Făt Frumos devine Superman); sfârşitul fericit (există şi excepţii); personajul negativ (Smeul e înlocuit de Savantul nebun, de un Extraterestru, de un Monstru provenit din lumea mamiferelor sau chiar a insectelor); lichidul miraculos (apa vie şi cea moartă sunt înlocuite de o „substanţă de laborator”); armele (clasica sabie, perfecţionată acum: în loc de metal e folosită „raza laser”).

Cu romanul poliţist literatura S.F. are câteva probleme comune: constatarea unui caz şi rezolvarea sa, pedepsirea infractorului, reinstaurarea ordinii, intriga ingenioasă, derutarea cititorului prin plasarea unor indicii false, detectivul (autorul) omniscient, folosirea băncii de date etc..

Toată literatura S.F. este chiar într-o accepţie mai restrânsă a termenului, o literatură de aventuri.

Marcel Schneider pune semnul egalităţii între literatura S.F. şi romanul magic:

„Romanul de anticipaţie ştiinţifică este un roman magic care nu îndrăzneşte să-şi dea pe faţă numele, camuflându-se în spatele ştiinţei. Savantul îi înlocuieşte pe vrăjitori şi magicieni; aşteptăm de la el aceleaşi minuni. Cum dorinţele şi năzuinţele oamenilor rămân neschimbate: iubire, putere, tinereţe, forţă nelimitată, cuceriri astrale, regăsim şi aici aceleaşi situaţii, numai că, în locul unei baghete magice, care să schimbe dovleacul în trăsură, cai şi vizitiu, apare o „maşină” , o invenţie ştiinţifică, căreia i se atribuie această putere.” ³

În fine, literatura S.F. este una exotică, cu precizarea că exotismul nu mai priveşte o pată albă de pe glob, ci se referă la galaxii, stele, planete lumi necunoscute nouă până atunci, dar populate (în exotism intră şi descrierea ritualurilor).

Să ne întoarcem la definiţie. O definiţie de dicţionar, destul de completă, găsim în Grand Larousse en 10 volume, mai exact în volumul 9:

„Science-fiction = gen literar şi cinematografic care inventează lumi, societăţi şi stări situate în spaţii-timpuri fictive, implicând ştiinţe, tehnologii şi situaţii radical diferite.”⁴

Spun „completă” întrucât în definiţie se includ şi temele literaturii S.F. şi anume:

1. Cucerirea spaţiului.
2. Stăpânirea timpului (timpurilor).
3. Maşini şi ordinatoare (roboţi, androizi).
4. Omul viitor (cyborgul).⁵

Definiţia lui Kinksley Amis din L’univers de la science-fiction aduce unele nuanţări, dar rămâne şi ea destul de imprecisă:

Science-fiction = „povestiri în proză tratând  o situaţie care nu s-ar putea petrece în lumea pe care o cunoştem şi a cărei existenţă se întemeiază pe ipoteza unei inovaţii oarecare, de origine  umană sau extraterestră”. ⁶

(În aceeaşi lucrare, Kinksley Amis apropie ficţiunea fantastică mai degrabă de romanul poliţist decât de fantastic).⁷

Interesant, surprinzător, dar, cred, inexact, este punctul de vedere a lui Roger Caillois care, după ce împărţea, la începutul celebrului său studiu De la feerie la science-fiction literatura de imaginaţie  în basme, povestiri fantastice după moda secolului al XIX-lea şi science-fiction ⁸, credea apoi într-o diacronie cronofagă a acestor genuri:

„În felul acesta, cred eu, fantasticul a înlocuit feericul şi literatura ştiinţifico-fantastică se substituie încetul cu încetul fantasticului din secolul trecut.” ⁹

Alţi autori, dimpotrivă, condamnă în termenii cei mai duri literatura S.F., campionul fiind fără îndoială R.M.Albérès:

„Printr-un sever fenomen compensatoriu, bogăţiei imaginative latente îi corespunde o surprinzătoare sărăcie a faptului trăit. Deschis unui infinit de vast univers, romanul de ficţiune ştiinţifică se va lasa totuşi încătuşat într-o emotivitate infantilă şi într-un joc pueril. „Genul” devine atunci o marfă de calitate proastă, destinată broşurilor şi revistelor ilustrate.” ¹⁰

Şi, ceva mai departe, într-un adevărat pamflet:

„Nici o carte de ficţiune ştiinţifică nu poate fi neindicată pentru cei de „optsrezece ani”; dimpotrivă, foarte multe din ele, nu depăşesc, mental şi afectiv, vârsta de doisprezece ani.” ¹¹

Pentru a încheia capitolul, în acelaşi ton demolator şi devastator:

„Fantome, planete şi transmutări. În aceste poveşti grosolane şi năucitoare (exceptând câte-o capodoperă întâmplătoare) amatorii nu găsesc astăzi o lecţie, o tradiţie, ci imaginaţie nedomesticită. Preistoria ficţiunii ştiinţifice nu se justifică decât prin această imaginaţie dezordonată, incongruentă, adesea atroce, stupidă şi magnifică totodată; instrument de eliberare a instinctelor şi a fantasmelor, de asemenea instrument de creare a unui miraculos avortat.”¹²

O monografie echilibrată dedicată genului, intitulată Literatura S.F., îi aparţine lui Florin Manolescu, încă din 1980.

Cartea, extrem de bine structurată, încearcă să sistematizeze un domeniu surprinzător de vast.

Cele mai incitante capitole sunt, fără îndoială, primele trei (S.F. ca denumire, S.F. ca istorie şi S.F. ca definiţie), autorul român reuşind să facă un inventar quasicomplet al luărilor de poziţie şi de atitudine.

Florin Manolescu fizează apariţia termenului de science-fiction la anul 1851, cînd englezul William Watson îl folosea pentru prima dată în lucrarea A Little Earnest Book upon a Great Old Subject.¹³ (Istoricii literaturii S.F. sunt aproape unanimi în a-i atribui paternitatea termenului lui Hugo Gernsback în 1929, care utilizează termenul în editorialul primului număr din iunie al revistei americane Science Worder Stories).

Înainte de 1929, povestirile S.F. purtau, în America, diverse alte denumiri precum invention stories, different strories, impossible stories, scientific fiction şi scientifiction, iar în Europa voyages extraordinaires, roman d’ hypotèse (în Franţa), scientific romances, scientific fantasies (în Anglia), naucinaia fantastika, naucino fantasticeskaia literatura (în Rusia).

Unificarea termenului se impunea aşadar, mai ales că sub umbrela literaturii S.F. se îngrămădesc acum „romane, povestiri, piese de teatru şi poeme, manifeste reacţionare sau progresiste din punct de vedere ideologic, capodopere şi texte mediocre, o literatură comercială, împărţită în fascicole, şi alta cu ambiţii literare înalte, romane cu acţiune sau cu filozofie, cărţi pentru oameni mari şi pentru copii.”¹⁴

Tot Florin Manolescu stabileşte, pe urmele lui Darko Suvin, condiţiile ideale ale genului S.F.:

„1. Să sugereze deosebirea faţă de direcţia principală, „empiristă” a literaturii (aşa numita literatură main-stream); 2. Să facă posibilă deosebirea faţă de literatura distanţată de experienţă şi realitate (fantasticul); 3. Să facă posibilă deosebirea faţă de literatura nedistanţată de ştiinţă (lucrările de popularizare).”¹⁵

În realitate toate aceste condiţii sunt atacabile.

În primul rând, literatura S.F. face parte din literatura beletristică, ca ramură (e drept, mai tânără) a ei. În al doilea rând, operând cu teme, obiecte, unelte care au primit adjectivarea fantastică (în primul rând „abstractele”: spaţiu, timp, cuvânt), povestirile S.F. se confundă (până la anulare) cu povestirile fantastice. Scriitori precum J. L. Borges, Ray Bradbury, Edgar Allan Poe, Cezar Petrescu, Mircea Eliade – ca să luăm câteva nume absolut la întâmplare, aparţin întâi literaturii beletristice, apoi literaturii fantastice şi, doar în ultimul rând, literaturii S.F..

Dacă ne gândim la creaţiile space-opera (care au inundat librăriile, micul şi marele ecran) şi la definiţia acestei specii, ar trebui să considerăm Luceafărul lui Eminescu, Demonul lui Lermontov şi întreaga literatura lui Jean Paul ca fiind literatură space-opera, ceea ce este de-a dreptul ridicol.

Chiar dacă au datele primare ale unei literaturi S.F.,  nu fac parte din această secţiune a literaturii scrieri precum: Biblia, epopeea Ghilgameş, Odiseea, povestea lui Satni-Khamois, Ikaromenip şi Istoria adevărată a lui Lucian din Samosata, chiar dacă critici şi istorici ai genului, precum Winfried Bruckner, Pierre Brochon, Pierre Versins încearcă să acrediteze acest lucru.

Mai mult chiar, un belgian, Jacques van Herp încludea pe lista scrierilor S.F. opere sau fragmente, autori antici, precum „grecii Teopomp (Meropis), Hecate din Abdera (Despre hiperboreeni), Iambul (Insula fericită) şi Euhemerus (Insula Panchaia, din Istoria sacră) sau latinii Dion (Discurs boristenic) şi Antonius Diogenes (Minunile de dincolo de Thule).” ¹⁶

Desigur, asemenea scrieri ne pot mira prin forţa imaginarului pe care îl conţin, prin anticipaţiile pe care le propun, dar nu trebuie neglijată niciodată forţa gândirii umane, capacitatea omului de a-şi imagina viitorul, de a-şi proiecta dorinţele, pentru a şi le face, întâi mental şi apoi fizic, material, posibile.

După cum, tot atât de adevărat e şi faptul că, în literatură, ca şi în ştiinţă de altfel, marile descoperiri sunt anticipatele de altele mai mici.

Secolul XX al S.F.-ului american este anticipat de secolul XIX, unde, alături de Edgar Allan Poe, îi vom găsi pe Nathaniel Hawthorne, Herman Melville, Thomas Wentworth Higginson, Fritz-James O’Brien, Ambrose Bierce, Edward Bellamy, Mark Twain, după cum Europa, Anglia şi Franţa în special, pot include, pe acestă listă onorabilă, nume precum J.-H. Rosny Aîné, Jules Verne, Erasmus Darwin, Mary Wollstonecraft Shelley, H.G.Wells. ¹⁷

Evident, la rândul lor, aceste nume sunt anticipate de altele, nu mai puţin celebre, precum Francis Godwin, Johannes Kepler, Cyrano de Bergerac, Thomas Morus, Francis Bacon, J. Swift, Sébastien Mercier, Robert Louis Stevenson şi mulţi, mulţi alţii.

Revenind la definiţiile literaturii S.F., să extragem câteva din documentata monografie a lui Florin Manolescu, pentru a le putea comenta ulterior:

„Literatura S.F. este o literatură care explorează câmpul posibilului, aşa cum ne permite să-l întrezărim ştiinţa. Ea este un fantastic încadrat într-un realism.” (Michel Butor)

„O scurtă definiţie uşor de mânuit pentru aproape întreg domeniul poate suna astfel: speculaţie realistică despre posibile întâmplări viitoare, solid bazată pe o temeinică cunoaştere a lumii reale, trecută şi prezentă, şi pe o deplină înţelegere a naturii şi semnificaţiei metodei ştiinţifice”. (Robert A. Heinlein)

„S.F.-ul este o manieră anumită a prozei narative, care prezintă o situaţie într-un mod în care aceasta nu s-ar fi putut petrece în realitate. Mai mult, sunt presupuse ipotetic situaţii care se întemeiază pe o invenţie în ştiinţă sau în tehnică sau în pseudoştiinţă sau pseudotehnică şi care pot fi de provenienţă umană sau extraterestră.” (Kingsley Amis)

„S.F.-ul este o ramificaţie a literaturii fantastice,  care poate fi identificată prin faptul că uşurează „suspendarea voită a neîncrederii”, de partea cititorilor săi, utilizând o atmosferă de credibilitate ştiinţifică prin speculaţiile ei imaginative din domeniul ştiinţelor naturii, spaţiului, timpului, al ştiinţelor sociale şi al filozofiei.” (Sam Maskowitz)

„S.F.-ul este (…) cazul ideal de literatură trivială, care ţine cont de conştiinţa consumatorilor săi.” (Michael Pehlke şi Norbert Lingfeld)

„Literatura S.F. este o formă speculativă a prozei, în care, cu mijloace ştiinţifice sau pseudoştiinţifice, se conferă aparenţa posibilului la ceea ce în momentul de faţă pare imposibil, într-o imagine care exprimă frica (Angstbild) sau dorinţa (Wunschbild).” (Vera Graaf)

„S.F.-ul este literatura de masă a unei „biruinţe” mic-burgheze a societăţii imperialiste”. (Frank Rainer Scheck)

„S.F.-ul este încercarea unei definiţii a omului şi a statutului său în univers, care vrea să se bazeze pe nivelul nostru avansat dar confuz de cunoaştere (ştiinţa) şi care a fost turnată în tiparul goric sau post-gotic.” (Brian W.Aldiss)

„S. F.-ul poate fi definit (…) ca o povestire de ficţiune, determinată de un procedeu literar esenţial: prezenţa unui timp, a unui loc  şi /sau a unui personaj care sunt 1)  în mod radical sau cel puţin în mod surprinzător diferite de timpurile, locurile sau personajele empirice ale ficţiunii „mimetice” sau realiste; 2) care totuşi – în măsura în care diferă de alte genuri „fantastice”, adică fără validitate empirică – sunt percepute în acelaşi timp ca non-imposibile în cadrul normelor cognitive (cosmologice şi antropologice) din epoca autorului. Cee ce vrea să spună că S.F.-ul este – în mod potenţial – locul unei puternice distanţări, care se găseşte validată de prestigiul şi patosul particulare sistemelor normative ale momentului nostru istoric.” (Darko Suvin).

„S.F.-ul poate fi definit ca un domeniu al prozei scurte, în care ceea ce este aparent imposibil este prezentat ca posibil, prin citarea unor ipoteze pretins ştiinţifice şi a descoperirii unor trucuri mecanice necunoscute până acum. De cele mai multe ori, S.F-ul este un vis despre viitor; uneori el se îndeplineşte.” (The Reader’s Encyclopedia of American Literature, 1962, New York, p.1005)¹⁸

Să reţinem şi definiţia lui Florin Manolescu:

„Ca structură ideală, literatura S.F. este o literatură ştiinţifică în chip fantastic şi fantastică în mod realist.” ¹⁹

Nici una dintre definiţiile avansate nu este integral satisfăcătoare, din mai multe motive: sunt prea generale, despart fantasticul de real (Michel Butor), sunt sectoriale (Frank Rainer Scheck, Michael Pehlke şi Norbert Lingfeld), exclusiviste (Vera Graaf, Brian W.Aldiss), greoaie, confuze şi cu pretenţii de sinteză (Darko Suvin). Rămâîn valabile (şi pentru că este destul de prudentă) definiţia de dicţionar şi cea a lui Florin Manolescu, care cultivând paradoxul, dă totuşi notele fundamentale ale genului.

Relaţia dintre fantastic şi literatura S.F. este una specială: din punct de vedere istoric, povestirea S.F. derivă din povestirea fantastică, ca fiică a ei; din punct de vedere structural, asemănările şi deosebirile sunt atât de numeroase, încât nu e de mirare că adesea povestirea fantastică şi cea S.F. se confundă, mai ales când e vorba de homunculi, golemi, androizi (obiecte ce au primit adjectivarea fantastică, adjectivare ce are în vedere naşterea (apariţia) monştrilor,  calităţile lor supra umane, atmosfera de teroare pe care o imprimă mediului.  Robotul e un produs al inteligenţei umane şi iese din discuţie, nu şi din literatura S.F.

Principala diferenţă dintre cele două tipuri de literaturi e dată de tratamentul diferenţial acordat timpului (în fantastic avem mereu timpul prezent, în S.F. viitorul, mai rar trecutul, niciodată prezentul), spaţiului (în fantastic e vorba cel mai adesea de un spaţiu-limită, în S.F. spaţiul este infinit, cosmic, incomensurabil). A doua diferenţă notabilă se face printr-un proces de epură, respectiv prin raportarea celor două tipuri de literatură la real. Fantasticul produce o ruptură în real, este o realitate a realului, funcţionează numai în real, îl întăreşte (îl sudează), în timp ce S.F. apelează la un real artificial, la o butaforie (adesea supărătoare), mimează realul, fără să fie un real, mai exact fiind vorba de un real potenţial.

Din aceste considerente,  opinia noastră se disociază net de cea a lui Florin Manolescu, atunci când acesta afirmă că:

„Dar în timp ce fantasticul reprezintă o breşă şi, implicit, o agresiune a iraţionalului în real, fantasticul ştiinţific păstrează mereu legătura raţională cu acesta, ceea ce face ca, în cele din urmă, el să se poată transforma, printr-o interpretare adecvată, într-un real. S.F.-ul este un real plauzibil, posibil sau virtual, fantasticul este un ne-real.” ²⁰

Cred că criticul are în vedere cazul lui Jules Verne, respectiv anticiparea submarinulului din  20000 de leghe sub mări, a televiziunii din Castelul din Carpaţi,a altor invenţii pe care scriitorul francez, epuizând limitele posibilului, le-a propus posterităţii. Numai că literatura lui Jules Verne nu este una S.F., ci una de anticipaţie.

Criticul român persistă în greşeală,  deşi se amendează singur (virtualul este opusul realului, deci un ne-real); în plus el neagă literaturii fantastice calitatăţi esenţiale,  ambiguitatea şi alegoria, atribuind false calităţi literaturii S.F., încît ai impresia că, la un moment dat, Florin Manolescu a inversat termenii în discuţie:

„Spre deosebire de spaţiul S.F. care prezintă o prelungire virtuală şi adesea alegorică aspaţiului real (insula utopică, planeta, universul paralel), spaţiul fantastic este fundamental nealegoric, închis (castelul gotic, casa Usher, castelul din Carpaţi), profund (subterana, pivniţa), izolat (trecerea real-fantastic presupune regie, iniţiere, trucaj), instabil.

Timpul fantastic este, în principiu, un trecut de esenţă magică. Timpul S.F. preferă viitorul şi implică o atitudine, angajamentul (Huxley, Orwell, Pohl), profeţia (Jules Verne, Hugo Gernsback), evaziunea (opera spaţială, fantezia eroică).

La nivelul lecturii, în timp ce fantasticul refuză citirea în sens dublu, ceea ce presupune din nou etanşeizarea perfectă şi ruptura faţă de realitate, literatura S.F. admite o interpretare alegorică şi, pe această cale, o legătură mai profundă cu contextul real.

Pe scurt, fantasticul este o atmosferă, un decor cu precădere psihic, o tensiune întreţinută printr-o tehnică şi, poate, o estetizare a fricii. Prin mentalitatea ei, literatura S.F. reprezintă o estetizare a curiozităţii. Ambele sunt ficţiune, dar în timp ce fantasticul este o revelaţie cu accentul pus pe iraţional, S.F.-ul este o deducţie, un produs al raţiunii, care nu renunţă la această esenţă nici în momentelede sofisticare sau de joc.” ²¹

Asemănarea dintre literatura S.F. şi basm, deja amintită, permite unele observaţii interesante şi anume posibilitatea reducţiei literaturii S.F. la un singur arhetip, ca în cazul basmului (lucru reuşit de V.I.Propp în Morfologia basmului), lucru remarcat de Franco Ferrini, exact în anul în care se reedita în România celebra carte a profesorului rus:

„…pornindu-se de la examinarea tuturor povestirilor S.F., s-ar putea întrezări fără ezitare un tip structural unic, o singură istorie „reală”, spre care converg toate celelalte şi, după modelul lui Propp, s-ar putea chiar reconstitui o singură fabulă-arhetip a literaturii S.F..”²²

Există, de asemenea o asemănare dintre basm şi S.F. şi în ceea ce priveşte năzuinţele, aspiraţiile, nevoile, dorinţele omului de a se autodepăşi în limitele sale biologice, de a-şi asigura un confort superior. Roger Caillois avansează chiar o listă a acestor dorinţe-aspiraţii:

„…să se deplaseze într-o clipită, să se facă nevăzut, să acţioneze de la distanţă, să se metamorfozeze după plac, să-şi vadă treaba îndeplinită de animale-slugi sau de sclavi supranaturali, să poruncească duhurilor şi elementelor naturii, să posede arme invincibile, alifii eficace, saci fără fund, filtre irezistibile, să scape, în sfârşit, de bătrâneţe şi de moarte.” ²³

Şi tot asemeni basmului, literatura S.F. aglomerează până la sufocare adjectivările fantastice, anulând realul. Timpului real şi spaţiului real din opera fantastică îi corespunde un Alt timp şi  Celălalt spaţiu (în basm aveam Celălalt tărâm). Semnificativ mi se pare în acest context finalul uneia dinte cele mai cunoscute opere S.F. şi anume 2001-o odisee spaţială, capodopera lui Arthur C. Clarke:

„Stelele se răreau; strălucirea Căii Lactee pălea într-o umbră a gloriei pe care el o cunoscuse  – şi pe care, atunci când se va simţi pregătit, o va cunoaşte iarăşi. Ajunsese înapoi exact unde dorea să ajungă, în spaţiul pe care oamenii îl numesc real.( s.n.)”²⁴

Dacă povestirea fantastică e greu de clasificat din exterior, nu acelaşi lucru se întâmplă cu opera S.F. Cercetătorii împart operele S.F. în:

■ opera (epopeea) spaţială (space opera), având câteva caracteristici:

„amestec delirant de civilizaţii, concomitenţa tehnologiilor avansate şi  a barbariei, luptele cu gladiatori, vestimentaţia incoerentă, toaletele superficiale ale femeilor, zalele, pantalonii scurţi şi sandalele romane ale bărbaţilor. În luptă, eroii (călare pe insecte uriaşe şi pe cai hexapozi) manevrează fie dezintegratoarele atomice, fie suliţa, sabia sau arcul cu săgeţi – armele cele mai răspândite ale operei spaţiale.”²⁵

sau, când intriga e strămutată în cadru galactic, confruntarea dintre binele, reprezentat de homo americanus şi răul, rasele extraterestre.

Oricât ar părea de ciudat, autorii acestor space opera sunt şi Edgar Rice Burroughs, autorul lui Tarzan şi Isaac Asimov, autorul Fundaţiei;

■ contra-utopia, (anti-utopie, distopie, utopie in reverse, utopie minus, utopie manetekel) o formă de S.F. angajat social şi / sau politic. Contra-utopiile au dat câteva opere interesante şi chiar capodopere: Când se va trezi cel adormit de H.G.Wells,  Metropolis de Thea von Harbou, 1984 de George Orwell, Fahrenheit 451 de Ray Bradbury. Aceste scrieri, alegorii şi parabole sociale şi politice, devin pamflete virulente împotriva universurilor concentraţionale, a birocraţiei expreme şi al tiraniei fără frontiere.

■ fantezia eroică (heroic fantasy, science fantasy, swords and sorcery (spadă şi magie), variantă a operei sapţiale. („Aflată la graniţa dintre fantastic şi S.F., ea recuperează motivaţia magică, elementele de acţiune şi de decor din literatura de tip Apuleius (Măgarul de aur) sau din ciclul celor O mie şi una de nopţi, manifestând în acelaşi timp o pronunţată afinitate de spirit cu basmele din literatura orală.”²⁶)

Fantezia eroică cultivă adesea un umor de bună calitate şi este cea mai „stilistică” operă S.F..

■ ucronia (ficţiunea politică). Ucronia oferă o alternativă imaginară, virtuală a istoriei, introducând în mecanismele determinismului istoric factorul subiectiv, umoral. Prima ucronie se pare că a fost Istoria secretă a lui Procopius din Cesareea, operă interesantă pentru că oferă reversul vieţii şi imaginii oficiale ale Imperiului bizantin din timpul lui Iustinian şi al Teodorei. O interesantă ucropie textualistă este şi Relatare despre Regele David a germanului Stefan Heym. Ucropia este istoria care începe cu „dacă”.

Literatura S.F. are câteva merite incondestabile:

• a popularizat câteva din cuceririle ştiintifice, familiarizând cititorul de rând cu acestea. Orice copil îţi va vorbi dezinvolt despre teleportare, de spaţiile şi timpurile paralele, de găurile negre, de tunelul timpului (sau al spaţiului), de laser, de cipuri, de quasari, de galaxii, de supernove etc.;
• a lărgit aria fantasticului, prin includerea unor mecanisme, trucuri, procedee sau posibilităţi noi;
• a „îmblânzit” spaţiul extraterestru;
• a întors un public devenit inert, indiferent spre lectură (chiar dacă nu întotdeauna de cea mai bună calitate);
• indirect a democratizat lumea (e drept că a şi „globalizat”-o!).

Având fani, fanzine, fandomuri, convenţii, iubitorii de S.F. reabilitează ideea de solidaritate culturală şi intelectuală, manifestîndu-se ca un grup simpatic, de o lilială agresivitate.

 

Note

1. Sergiu Pavel Dan. Proza fantastică românească. Bucureşti, Editura Minerva, 1975, p. 56
2. idem, p. 58
3. Marcel Schneider. La littérature fantastique en France, Fayard, 1964, p. 323
4. Grand Larousse en 10 volumes. Paris, Larousse, Tome 9: rectificable/ Szymonowic, p. 2779
5. idem, p. 2779
6. Kinksley Amis, L’univers de la science-fiction. Petite Bibliotèque payot, 1960, p. 17
7. idem, p. 37
8. Roger Caillois. De la feerie la sciece-fiction. În: Eseuri despre imaginaţie, Bucureşti, Editura Univers, 1975, p.144
9. idem, p.158
10. R-.M.Albérès. Istoria romanului modern. În româneşte de Leonid Dimov. Prefaţă de Nicolae Balotă. Bucureşti, EPLU, 1968,p. 394
11. idem, p. 395
12. ibidem, p. 396
13. Florin Manolescu. Literatura S.F.. Bucureşti, Editura Univers, 1980, 7
14. idem, p. 9
15. ibidem, p. 9
16. ibidem, pp. 14-15
17. ibidem, pp. 18-19
18. ibidem, pp. 29-31
19. ibidem,p. 10
20. ibidem, p. 52
21. ibidem, pp. 53-54
22. Franco Ferrini. Che cosa è la fantascienza. Roma, Ubaldini Editore, 1970, p.148
23. Roger Caillois. De la basm la povestirea ştiinţifico-fantastică. În: Antologia nuvelei fantastice. Bucureşti, Editura Univers, 1970, p. 23
24. Arthur C. Clarke. 2001- O odisee spaţială. Traducerea de Adrian Şerban Dobrin. Piatra-Neamţ, Editura Multistar, 1993, p. 246
25. Florin Manolescu. op.cit., p. 63
26. idem, p. 72

Lucian Strochi