Integrala prozei scurte: Cronica bizantină
(a IX-a Carte din Istoria Bizantină a neasemuitului Teofilact Simocata)
Scrie Photios despre Istoria bizantină a lui Teofilact Simocata: „Am citit Istoria în opt cărţi a lui Teofilact, fost eparh şi secretar imperial. Acest Teofilact este originar din Egipt. Stilul său are un anumit farmec, însă abuzul de cuvinte figurate şi de alegorie duce la o oarecare răceală şi lipsă de gust copilărească. Nu numai atât, introducerea la timp nepotrivit a unui limbaj sentenţios arată o preocupare exagerată şi inutilă pentru căutare. Încolo e fără cusururi. Începe cu domnia lui Mauricius şi ajunge până la proclamarea lui Focas.”
Mărturisesc că mă interesa Teofilact Simocata pentru un singur rând şi anume cuvintele torna, torna, fratre, care sunt considerate de unii ca fiind cea mai veche atestare a limbii române.
Într-adevăr, aceste cuvinte sunt prezente mai întâi în Istoria lui Teofilact, care e scrisă în jurul anului 630 şi sunt reluate în cronica lui Teofan Mărturisitorul scrisă între 810-811.
Aceste cuvinte ar fi fost rostite în anul 586, când armata bizantină condusă de Comentiolus cobora liniştită panta munţilor Haemus (azi Stara Planina) şi se îndrepta hotărâtă spre câmpia Traciei pentru o viitoare luptă cu avarii.
Nu se ştie din ce pricină, sarcina de pe animalul de povară (se crede că era asin sau catâr) a unui militar a căzut la pământ, ceea ce l-a făcut pe un alt militar să-l strige pe primul în limba ţării, îndemnându-l să se întoarcă (torna, torna).
Întâmplarea povestită de Teofilact Simocata (Cartea a II-a, 15, 9), este preluată de Theophanes Confessor, cu uşoare modificări: „Un animal de povară a aruncat sarcina din spinare, iar cineva a strigat la stăpânul catârului să se întoarcă şi să pună sarcina la locul ei şi i-a spus în limba părintească torna, torna, fratre. Stăpânul animalului n-a auzit strigătul, dar l-au auzit alţi oşteni. Ei au crezut că sunt atacaţi de duşmani şi au început să fugă, strigând în gura mare: torna, torna”. (p. 258, 16 ediţia Carolus De Boor, publicată în editura Teubner din Leipzig în 1887 şi republicată cu unele adăugiri de Peter Wirth la Stuttgart în 1972).
Am reuşit să găsesc la un anticar în Geneva o copie manuscrisă după Vaticanus Graecus 977, datând de la sfârşitul secolului al XI-lea sau, mai sigur, începutul secolului al XII-lea, conţinând foile 1-184, numerotate, ale Istoriei lui Teofilact, încă zece pagini nenumerotate din Cartea a IX-a, precum şi o operă Breviarium a patriarhului Necephorus.
La foaia 94 r se află o scurtă însemnare, datând din anul 1418 şi din care aflăm că manuscrisul a fost donat episcopului şi sachelariului Georgios de către episcopul Arsenios de Samos şi Icaria.
Manuscrisul a aparţinut multă vreme familiei Borghese, apoi a fost furat de trupele lui Napoleon şi a ajuns în Biblioteca Imperială din Paris, pentru a se odihni în cele din urmă în Biblioteca Vaticană, de unde şi numele actual.
O curiozitate: înainte de capitolul 12 din Cartea a VIII-a, întâlnim titlul Istoria IX, adică a IX-a Carte.
Este singura dată când sunt menţionate cele 9 cărţi ale Istoriei lui Teofilact.
În toate celelalte manuscrise, dintre care amintesc de Atheniensis 1200, copiat de Arsenios în anul 1418 şi care conţine 93 de foi, Laurentianus Plut. LXIX, 38 din secolul al XV-lea, Marcianus 397 din secolul al XV-lea şi care conţine 226 foi, Monacensis Graecus 48 din secolul al XVI-lea care cuprinde foile 197 v – 334 v, precum şi în ediţiile publicate în volume (prima ediţie a istoriei lui Teofilact a fost publicată în 1604 la Ingolstadt de către Iacobus Pontanus, o bună traducere în latină), ediţia din 1648 apărută la Paris a lui Carolus Annibal Fabrottus, republicată la Veneţia în 1729, ediţia lui Immanuel Bekker, publicată la Bonn în 1834, deja amintita ediţie critică a lui Carolus De Boor din 1887 sau cea din 1972 a lui Peter Wirth, nu pomenesc de a IX-a Carte a Istoriei.
Mai mult chiar, până la ediţia din 1887, titlul lucrării este invariabil Historiarum libri VIII.
Cine avea un interes în a ascunde sau a trece sub tăcere a IX-a Carte a lui Teofilact Simocata?
Am citit tot ce se putea citi despre Teofilact, de la ediţia din 1957 apărută în limba rusă a lui S.P. Kondratjev, până la traducerile parţiale ale lui A.V. Mišulin, ale sârbilor F. Barišić –Marković, bulgarilor V. Bešeliev –V.Tăpkova-Zaimova, sau cele ale românilor V. Popescu sau H. Mihăescu.
Ultimul comentează pe scurt: „Înainte de capitolul 12 din cartea a VIII, întâlnim titlul „Ιστρίας θ” (adică a IX-a Carte) ceea ce e de mirare, deoarece Cartea a VIII-a este relativ scurtă. Această inconsecvenţă face să ne îndoim de autenticitatea diferitelor titluri şi să le considerăm un adaos ulterior.” (Teofilact Simocata, Istorie bizantină, Editura Academiei…, Bucureşti, 1985, Introducere, pp. 7-8).
„Adaos ulterior” când e vorba de dispariţia unei cărţi întregi?
Mi-am concentrat toate forţele, toate energiile pentru a descifra subtilităţile Cărţii a IX-a, nu era deloc simplu, manuscrisul părea ciuruit de ciuperci, era extrem de fragil, literele se ghiceau mai mult decât se citeau, mi-au trebuit mai mult de opt luni până când să ajung la o versiune acceptabilă, probabil corectă.
Prima parte a Cărţii a IX-a era o dezvoltare plecată din Cartea a II-a:
„Satrapul consulta pe slujitorii vrăjitorilor, dorea să afle de la magi semnele viitorului şi cerea femeilor însufleţite de şarpele Python, stăpânite de fantome în timpul naşterii şi posedate de demoni, să prezică viitorul.”
Aici textul din Cartea a II-a continua: „Cei stăpâniţi de demoni spuneau că victoria va fi de partea mezilor, iar în luptă perşii vor salva Persia şi vor schimba soarta războiului”.
În textul din Cartea a IX-a puteai însă citi: „Cei stăpâniţi de demoni spuneau că victoria nu va fi a nimănui, că cerurile vor semăna cu pământul şi pământul cu cerul şi cu marea, şi toate vor fi ca sticla şi tot ce se poate vedea cu ochii va fi roşu ca sângele, chiar dacă nu va fi nicio luptă. Nu va fi soare pe cer, ci soarele va semăna cu luna şi nu va fi nici zi şi nici noapte, ci numai amurg (apus) sau răsărit, căci nimeni nu va mai putea stăpâni timpul. Şi muntele Izala se va uni cu Eoul şi cu Caucazul şi apoi se vor prăbuşi ca stânci în Tigris. Şi toate planetele, adică Soarele, Luna, Marte, Mercur, Iupiter, Venus şi Saturn se vor alinia ca (pe) un şirag şi toate vor fi una. Şi asta se va întâmpla dacă Philippicus nu va scoate la lumină şi nu va plimba printre oameni şi nu va arăta pe toate părţile icoana Dumnezeului-Om, cea făcută prin puterea lui Dumnezeu şi nu izvodită de mâinile unui ţesător sau închipuită de arta unui pictor.”
Ultima frază se găsea şi în Cartea a II-a, unde mai aflăm că: „De aceea este venerată de romani ca un obiect care n-a fost făcut de mâini omeneşti şi se bucură de cinstea unei solii dumnezeieşti: romanii sărbătoresc această icoană extraordinară cu sentimente de nedescris”.
Următoarea filă conţinea o istorie a icoanei, nu-mi dau seama cât de apocrifă:
„Icoana Dumnezeului-Om a fost pictată la început de un pictor pe numele său Palastraton, după locul naşterii sale, aflat pe malul drept al Istrului, dar care nu a reuşit s-o picteze în întregime, pentru că nu ştia cum arată faţa (chipul) lui Dumnezeu.
Pictorul era bătrân şi s-a rugat lui Dumnezeu să îl ajute să termine icoana.
Într-o noapte a visat că Dumnezeu a pogorât pe pământ şi i-a spus: «Palastraton, ţi-am ascultat ruga. Şi pentru că ea e făcută mie şi se referă la chipul meu şi al fiului meu, facă-se voia ta şi a mea. »
A doua zi pictorul a orbit şi nu a văzut că icoana era terminată, se pictase singură, fără ca vreo mână omenească să facă acest lucru.
Şi icoana era făcătoare de minuni, tămăduia pe cei orbi, pe ologi şi pe femeile sterpe.
Şi icoana s-a aflat o vreme la arhiepiscopul Grigorie din Antiohia până când a dispărut într-un incendiu.”
Am întrerupt o vreme studiul, mă usturau ochii, lăcrimam des, am fost la medic şi acesta mi-a spus că am făcut o formă destul de gravă de conjunctivită, dar că, în vreo două săptămâni, cu tratament sub formă de picături, mă voi vindeca.
Când m-am aplecat din nou asupra manuscrisului, am constatat că scrisul era mult mai ilizibil decât mi se păruse la început. Ca şi cum paginile ar fi fost aripi de fluturi pe care cineva le-ar fi frecat între degete, dispăreau litere, uneori cuvinte întregi, dar rândurile păreau mai ferme, ca nervurile de pe o aripă de fluture, iar suportul devenea tot mai străveziu.
Următoarele două file vorbeau despre invazii ale răsăritului asupra apusului:
„Când se înfruntă armatele şi popoarele de la răsărit cu cele din apus, câştigă întotdeauna cele de la răsărit.
Asta trebuie să ştie toate neamurile, că cele vechi vor fi noi şi cele noi vor deveni vechi.
Imperii se vor prăbuşi şi lumea va fi a celor galbeni, căci albul cel mai alb devine până la urmă galben.
Şi ca să se salveze, lumea cea veche va pleca pe ape spre apus, spunând că merg spre răsărit şi va găsi pământuri şi oameni vechi, dar vor spune că sunt noi şi unde nu vor reuşi cu credinţa, vor reuşi cu sabia.
Şi zeii cei vechi vor fi uitaţi, şi limba lor va deveni neînţeleasă şi Domnul Dumnezeu va îngădui toate aceste, pentru că sunt făcute în numele şi sub semnul (crucea) lui.
Dar va veni o vreme când întunericul va birui lumina şi luna va înlocui soarele şi aşa va fi vreme de o mie de ani.”
O pagină întreagă povestea despre întâmplările petrecute în Egipt, în ziua morţii suveranului Mauricius. Întâmplarea cu statuile vorbitoare o întâlnim şi în Cartea a VIII-a:
„Un bărbat cu scriere frumoasă, numit de mulţime în mod obişnuit caligraf, care îmi era cunoscut şi mie, a trebuit să rămână până la schimbul al patrulea de noapte în casa unui negustor, căci acesta organizase o petrecere nocturnă la şapte zile după ce soţia îi dăruise un băieţel.
Localnicii obişnuiau să sărbătorească naşterea pruncilor a şaptea zi, cu mâncare şi băutură, care se prelungeau toată noaptea.
Deci după ce ospăţul în cinstea pruncului s-a încheiat şi petrecerea a luat sfârşit, caligraful a părăsit casa negustorului.
La miezul nopţii a ajuns în Tychaeum (un loc cunoscut în Alexandria) şi a văzut că cele mai renumite statui se mişcau pe soclurile lor şi îi vorbeau cu voce puternică, strigându-l pe nume şi arătându-i toate într-un singur glas nenorocirile întâmplate în ziua aceea împăratului Mauricius.
Omul s-a înspăimântat într-o măsură nemaipomenită de această vedenie şi s-a dus acasă, iar a doua zi a povestit celor din preajma dregătorului numit Augustalis toate aceste întâmplări îngrozitoare.
După ce ştirile au ajuns la urechile conducătorului din Egipt (pe timpul acela ţinea în mâini frânele conducerii din Egipt Petru, care era şi rudă cu noi) a chemat la dânsul în taină pe cel care auzise cum vorbeau statuile.
Conducătorul a cercetat spusele lui, s-a mirat de cuprinsul vorbelor sale şi l-a rugat pe caligraf să nu împărtăşească nimănui altcuiva aceste cuvinte misterioase şi tainice.
Conducătorul Egiptului a însemnat ziua şi a aşteptat să vadă ce se va întâmpla.
A noua zi a sosit în Alexandria un sol care purta în triumf, să zic aşa, veşti despre moartea împăratului Mauricius.
După ce a aflat ce sfârşit au avut întâmplările prezise de statui sau, mai bine zis de demoni, Petru a dat la iveală prezicerea, a înfăţişat caligraful şi a arătat că el este autorul prorocirii.
În împărăţia romană au mai fost şi multe alte preziceri minunate ale viitorului, dar nu vom încerca să le descriem în amănunţime, căci nu ne va ajunge întreaga veşnicie.”
Se vede că Teofilact se răzgândeşte, căci continuă acest text în Cartea a IX-a (în Cartea a VIII-a vorbind despre minunile de la moaştele sfintei martire Eufemia din Chalcedon), arătând că „imperiul va dura încă opt sute de ani, şi că romanii vor învinge prin limbă, obligând toate popoarele, chiar şi cele care vorbesc alte limbi, să le împrumute alfabetul.”
Se mai vorbea de faptul că „apa luase locul focului şi focul locul apei, căci focurile din temple se stinseră toate, ca şi cum ar fi venit de sus potopul, iar din fântâni ieşeau flăcări şi nu apă, iar râurile erau şi ele de foc, ca şi cum toţi munţii ar fi erupt precum Etna.
Noaptea se vedeau armate albe de demoni, mărşăluind spre bătălii viitoare, pe care nu le vor purta niciodată, iar femeile începură să nască animale: miei, purcei şi iezi, iar gâştele vorbeau cu glas omenesc de vremurile ce va să vie şi, până nu se va reface lăcaşul din Cicilia pe care Mauricius îl zidise în cinstea şi amintirea lui Pavel din Tars, care a vestit în toată lumea cunoscută Evanghelia mântuitoare şi neaşteptată a naşterii şi a faptelor lui Isus Hristos, fiu unul născut al lui Dumnezeu, lucrurile nu se vor linişti, nu vor intra în matca lor, se vor încurca limbile, cuvintele şi numele şi nu va fi pace.”
Descifram tot mai greu textul, deşi mă ajutam de o lupă puternică.
Ultimele file conţineau adevăruri teribile, era descrisă, uluitor de precis, evoluţia istoriei umanităţii, tot ce era scris acolo se petrecuse ulterior pas cu pas, citeam acel text din secolul al VII-lea, ca şi cum aş fi citit un tratat de istorie modernă şi contemporană.
Ultima pagină vorbea despre viitor.
Orbisem aproape, am descifrat pagina, dar nu vă voi spune nimic despre ea.
Uneori lucrurile nu pot fi spuse nici peste cincizeci de ani, nici peste o sută de ani, nici peste un mileniu.
Acum Cartea a IX-a a uluitorului Teofilact Simocata devenise străvezie, ca aerul, ca o aripă de fluture după ce ai îndepărtat de pe ea pulberea fină a eternităţii.
Stau în fotoliu cu ochii închişi (sau poate că sunt deschişi) şi mă gândesc la Teofilact, egipteanul ajuns consilier juridic la Constantinopole, apoi secretar imperial şi guvernator al capitalei.
A fost istoric, continuându-l pe Procopius din Caesarea, pe Menader Protector, citindu-l cu nesaţ pe Ioanes Epiphaneus, a cărui operă n-a ajuns până la noi.
A scris doar despre douăzeci de ani (582-602), adică numai despre domnia împăratului Mauricius, trăind şi în timpul domniei lui Focas (602-610), de origine umilă şi latinofon şi scriind în timpul luminatului şi frumosului Heraclius (610-641), reprezentant nobil, norocos şi energic al aristocraţiei greceşti.
Se spune că ar fi scris, ca şi Procopius din Caesarea o Istorie secretă, care nu ajuns până la noi.
Pun pe foc Cartea a IX-a a neasemuitului Teofilact.
Dacă aşa s-a dorit, să nu se ştie de această carte, aşa să fie.
Dormi în pace, uluitorule, neasemuitule, stăpâne, fratre Teofilact Simocata.
Fie ca tot ce ai scris tu să fie cunoscut şi respectat şi urmat, căci sunt acolo multe cuiburi de înţelepciune.
Căci ai vrut să scrii şi ai scris despre măreţia şi decăderea unui imperiu, nu doar despre măreţia şi decăderea unui om.
A ars suspinând Cartea a IX-a a lui Teofilact.
Zece pagini care au fost şi ca şi cum n-ar fi fost.
Şi care nu pot fi povestite (mai ales ultima pagină).
Nările mele o simt, simt funinginea, cuvintele arse, înroşite pentru o clipă şi apoi întunecându-se, pentru ultima oară.
E o linişte de parcă au adormit literele, împăraţii, slujitorii, istoricii, poeţii, filosofii, istoria.
M-am decis: mâine voi arde şi aceste netrebnice rânduri.
Lucian Strochi
Trebuie să fii autentificat pentru a publica un comentariu.