Începusem să scriu o nuvelă. Subiectul era relativ simplu: un scriitor vrea să scrie o nuvelă. În acea nuvelă un scriitor scria o nuvelă despre complexele coincidenţe.

De obicei port în mine un subiect câteva luni de zile, până când ajunge de nesuportat, ca un corp străin pe care trebuie să îl dau, dureros, afară, aşa cum ai elimina un calcul biliar sau renal.

Atunci, adică acum, scrisul devine pentru mine o eliberare, scriu continuu, nu şterg aproape nimic, urmăresc doar fluxul imaginarului, totul se concentrează în jurul meu, până când ajunge la dimensiunile unei pagini sau ale unui ecran de monitor al unui computer.

Scriu până la zece pagini, fără să fac vreo pauză, încerc, pe parcursul scrierii, să ajung la un ritm care să fie ritmul propriu al povestirii, un fel de voce interioară, de multe ori începutul e ezitant, altădată mă preocupa acest aspect, acum îl consider de o importanţă minimă, folosesc cuvintele cele mai simple, uzuale, făcând însă parte din fondul principal de cuvinte, termin povestirea, nuvela, capitolul, actul, eseul, articolul, recitesc totul, fac corecturi, elimin pe cât posibil sinonimele, cuvintele neaoşe, preţiozităţile, neologismele prea comode, scrisul se limpezeşte brusc, apoi dispare, cred că cel mai bun stil e cel care nu se vede, stilul trebuie să fie perfect adaptat subiectului, evit moralităţile prea evidente, folosesc câteva trucuri, încercând să măresc ambiguitatea, să ţin cont de o lege de fier care spune că realitatea este întotdeauna fermă, precisă în contururi, ca o gravură în alb-negru, spre deosebire de memorie care trebuie să fie ezitantă, plină de ambiguităţi, imprecisă şi uşor metaforizantă, să permită infinite nuanţe şi irizaţii, să modifice datele certe ale lucrurilor atât de bine ştiute de tine şi de cititor, să propună un univers din care halucinaţia, visul, coşmarul, metamorfoza, basmul, fantasticul să nu lipsească, aşa cum pentru univers este esenţială prezenţa haosului alături de cosmos.

De data asta mă opresc din scris fără vreun motiv anume, am eliminat toţi stimulii negativi, am rupt orice contact cu exteriorul, am închis telefonul, nu răspund dacă cineva sună la uşă, prietenii îmi cunosc programul şi evită să mă deranjeze în orele când scriu, ceva mă nelinişteşte, nu ştiu ce anume, sunt în biroul meu, înconjurat de biblioteci, de mii de cărţi adică, iau o carte la întâmplare, o deschid, o răsfoiesc cu un aer indiferent, ştiu că de fapt nu e aşa, caut ceva, vreau să evadez din propria mea cuşcă, vreau să mă reîntorc în cotidian, constat cu stupoare că rândurile care îmi cad sub ochi din cartea pe care am deschis-o coincid cu cele pe care le scrisesem în urmă cu zece minute.

Cartea îmi e total necunoscută, îi cunoşteam doar titlul, desigur şi autorul, dar nu o citisem, sunt sigur de asta, vroiam să o citesc în concediu, sau poate că memoria îmi jucase o festă, o citisem şi, printr-o memorie involuntară, dar absolută, sunt conştient acum când scriu că repet mereu, în aceeaşi frază, cuvântul memorie, nu-i nimic, nu va trece de corectură, citesc mai departe şi observ că exact la fel aş fi vrut să-mi conduc desfăşurarea nuvelei, era, evident, vorba de o nuvelă.

Tulburat, am închis cartea, îmi propusesem să revin asupra ei, să lămuresc misterul, dacă era vorba într-adevăr de vreun mister, memoria involuntară funcţionează mai mult la poeţi şi la compozitori, crezi că ai descoperit un vers numai al tău sau o frază muzicală unică, originală, dar, de fapt, altcineva a scris, a simţit, a conceput înaintea ta respectiva structură.

Am deschis o altă carte, tot de povestiri.

Biblioteca mea are cărţile aşezate întâi pe genuri şi pe domenii şi apoi pe format.

Citesc şi nu-mi vine să cred: rândurile respective coincid cu alte rânduri ale mele, pe care mi le amintesc foarte bine.

Caut acum o carte de poezii. Aleg un poet francez. Citesc: n-am stat nicicând sub subţioara spaimei. Acelaşi vers l-am scris şi eu, e primul vers dintr-un poem pe care l-am intitulat Planşă anatomică răsucită. Renunţ la francez şi aleg un poet argentinian. Citesc: sobre la palabra se lamenta la nube de la palabra / sobre la noche se acurruca el insomnio de la blanca página / sobre el hecho ronda el misterio / sobre la semilla tararea el árbol / sobre la vida espira la muerte / sobre la muerte el ojo del poeta / sobre el poeta se raja la palabra.

Bine, dar asta nu e decât traducerea unui poem de-al meu publicat într-un volum intitulat Cuvântul cuvânt: „deasupra cuvântului se lamentează norul cuvântului / deasupra nopţii se ghemuieşte insomnia paginii albe / deasupra faptei dă târcoale misterul / deasupra seminţei îngână copacul / deasupra vieţii moartea adie / deasupra morţii ochiul poetului / deasupra poetului cuvântul despicându-se.”

Caut mai departe, febril. Citesc într-una din cărţile mele: „totul a fost scris chiar şi rândul acesta / aceleaşi cuvinte aceeaşi topică / acelaşi înţeles.” Găsesc la argentinian „replica”: todo fue escrito aún este verso / las mismas palabras el mismo tópico / el mismo sentido.

Mă afund cu totul în biblioteca de poezie universală. Găsesc un poet german interesant, din generaţia ’70. Încep să citesc: sieh ich schreibe und meine Knochen werden länger und / dünner sie scheiden das Mark aus und füllen sich mit Luft an / sieh meine Hand verwandelt sich in einen Flügel / sieh wie das Wachs dieser Worte meine Finger verfestigt / sieh mein Gedicht die Flugspur meiner Hand sieh meine / Zeilen die Spur meines Flügels der vorher eine Kralle war…

Să mai spun că acest poem este traducerea poemului meu Scriere?

Iată, dacă mai e cazul, proba: „iată scriu şi oasele mâinii mele se lungesc şi se / subţiază se golesc de măduvă se umplu cu aer / iată mâna mea se preschimbă în aripă / iată ceara cuvintelor închegându-mi degetele / iată-mi poemul urma zborului mâinii mele / iată-mi rândurile urma aripii mele după ce-a fost / gheară.”

Aleg un poet italian din Liguria. Citesc: gli assetati d’ amore crederanno: la chimera è / il nostro animale di guardia / oppure una festa di nozze spaventata e isolata / da tutte le parole recise / gli assetati di parole sorrideranno: la chimera è / la sola fontana possibile / gli assetati din chimere diranno: la chimera è / la sola realtà possibile…

Desigur e vorba de poemul meu Himera şi de versurile: „cei însetaţi de iubire vor crede: himera este / animalul nostru de pază / sau dimpotrivă o nuntă înfricoşată şi singură / a tuturor cuvintelor retezate / cei însetaţi de cuvinte vor zâmbi: himera este / singura fântână posibilă / cei însetaţi de himere vor spune: himera este / singura realitate posibilă…”

Dau pagina şi citesc: mi avvicino agli uomini vivi / come voi vi avvicinate ai moribondi / per captare le ultime parole / più leggere del bisbiglio / del vapore del respiro / tiro una maschera sul mio volto / cosi come tutti voi vi tirate sul volto una maschera…

Evident, e vorba de poemul meu Eu, Icar : „m-apropii de oamenii vii / cum v-apropiaţi voi de muribunzi / să le aflăm ultimele cuvinte / mai uşoare ca şoapta / ca aburul respiraţiei / peste mască îmi trag chipul meu / cum vă trageţi voi peste faţă o mască…”

S-au poate că eu am tradus din poetul ligur şi nu-mi mai amintesc. Acum totul mi se pare posibil şi în acelaşi timp imposibil.

Constat un lucru înfiorător, inacceptabil: niciun rând din câte am scris până acum nu este original.

E valabilă, sper, şi reciproca: sunt furat ca în codru, tradus fără voia şi ştiinţa mea, gândurile, rândurile, poemele, povestirile, eseurile îmi sunt multiplicate de alţii în toate limbile.

Sau poate că am o memorie absolută, neezitantă. Tot ce înregistrează, reproduc. Există, totuşi, o singură, mare, gravă ezitare: nu ştiu atunci când scriu, dacă ceea ce scriu îmi aparţine sau nu.

Nu se poate, totul nu e decât un vis urât. Caut un poet francez, Alain, îi deschid cartea şi găsesc imediat: …les assoiffés d’amour croiront: la chimere est / notre chien de garde / ou au contraire la noce unique et superbe / de tous les mots étetés / les assoiffes de mots souriront: la chimere est / la seule possible fontaine / les assoiffés de chimeres diront: la chimere est / la seule réalité possible…

Aşadar, lucrurile se complică, poemul meu Himera şi al poetului ligur a fost scris şi de Alain, se pare că există un număr limitat de texte pe care un număr limitat de autori le scriu într-un număr limitat de limbi.

Citesc în continuare un frumos poem dedicat cuvântului: squelette noir de lettres (un reste) / vetu de velours transparents / espece de larve céleste / sinon quelque chose plus vivant // un presque bras une presque main / de ses doigts portant la monture / ombre glacé sur les eaux du matin / qui vous touche les reves d’engelures // sorte de dé parfait une bille / indiferent équilibre / une tempe aérienne de pupille / une tâche fumante sur un tigre // un nombre en module une vérité certaine / un humérus divin la chair en loques / poignard tout nu ou seulement sa gaîne / une soif terrible qui suffoque // blessure du temps hoquet de l’espace / amour sacré amour pervers / jamais rassasiée une bouche tenace / toujours en glissade a pas de vers // candeur du feu parti du canon / un acrobate perché sur le néant / un flot verdâtre castré par le timon / livre de sable concave agonisant.

Frumos poem, mai ales că l-am scris eu. Iată-l, dragă Alain: „negru schelet de litere (un rest) / înveşmântat în strai străveziu / un soi de vierme celest / sau altceva mai viu // aproape un braţ aproape / o mână plină de degete / un fel de umbră printre ape / şi-un somn ce o să te degere // un soi de zar perfect o bilă / indiferent echilibru / o tâmplă de pupilă / o pată fumegând pe-un tigru // un număr în modul o dată certă / pumnalul gol sau numai teacă / un os divin carne inertă / o sete care se îneacă // rană de timp sughiţ de spaţiu / sacru amor amor pervers / un fel de gură fără saţiu / alunecând în pas de vers // un acrobat dansând pe sârmă / candoarea unui glonţ ivit pe ţeavă / un val verzui castrat de-o cârmă / şi-o carte de nisip agonizând concavă.”

Regăsesc, desigur, fără prea mare efort, poemul meu şi al poetului bavarez: voilà j’écris et les os de la main s’allongent / s’assouplissent la moelle fait place a l’air / voilà la main qui se change en aile / la cire des mots relie un a un mes doigts / voilà mon poeme le sillage du vol de ma main / voilà les vers le sillage de mon aile apres / avoir été griffe.

Mai fac o ultimă încercare. Găsesc un poet irlandez, Merwin, extrem de interesant. Citesc un poem interesant: this river is nothing but the skeleton of a /huge fish / pierced by milliards of smaller fish /until its flesh becomes transparent / this bridge pillar the better bone / of the enormous fish / this angling rod is my absolute nerve / the infallible bait of the smaller fish / bite / bite me until I become / transparent, too /this man is nothing but the skeleton of a river.

E identic cu poemul meu intitulat Pescuit: „acest râu nu este decât scheletul unui peşte / enorm / străbătut de miliarde de peşti mai mărunţi / până când carnea sa devine străvezie / acest picior de pod este osul amar al / peştelui enorm / această undiţă este nervul meu absolut / infailibila momeală a peştilor mai mărunţi / „muşcaţi / muşcaţi din mine până când voi deveni şi eu / străveziu” / acest om nu este decât scheletul unui râu/.”

Totul a fost scris, chiar şi rândul acesta. Asta am scris eu. Poetul irlandez scrie: everything has been written even in this line / the same words the same topic / the same meaning.

Aud în şoaptă glasul argentinianului: todo fue escrito aún este verso / las mismas palabras el mismo tópico / el mismo sentido.

Irlandezul nu se lasă mai prejos: above the word the cloud of the word laments / above the night the insomnia of the white page crowches / above the deed the mystery spies / above the seed the tree murmurs / above life death breezes gently / above death the poet’s eye / above the poet the word spliting itself.

Transpirat, argentinianul cântă, uşor răguşit: sobre la palabra se lamenta la nube de la palabra / sobre la noche se acurruca el insomnio de la blanca página / sobre el hecho ronda el misterio.

Citesc acum o monografie despre un poet celebru, care a avut un frate geamăn, el însuşi scriitor.

Realizez că viaţa mea coincide cu viaţa fratelui poetului punct cu punct, întâmplare cu întâmplare. Ne desparte finalul: la un moment dat nu s-a ştiut nimic despre el, se presupune că s-a sinucis, aruncându-se în oceanul Atlantic, într-o noapte, pe când se afla pe un transatlantic.

Până acum eu nu am cunoscut decât Mediterana.

Încerc să mă liniştesc: în fond, nu există decât vreo şapte teme majore ale literaturii: dragostea, moartea, naşterea, destinul, timpul, spaţiul, visul (sau imaginarul). Precum notele muzicale. Până la urmă e vorba de un joc al numerelor mari.

Probabilitatea ca tu să repeţi ceea ce au gândit, au imaginat, au trăit, au spus şi au scris alţii este extrem de mare. Din păcate cunoaştem atât de puţin din ceea ce se scrie.

Poate spune cineva că a citit mai mult de unu la sută din literatura contemporană? Din literaturile vechi s-a salvat tot cam unu la sută. Ce înseamnă asta?

E ca şi cum ai avea pretenţia că ai citit un roman de trei sute de pagini, citind doar trei pagini şi acelea la întâmplare. Ce ascund celelalte pagini pierdute? În altă ordine de idei, cine poate afirma că în această clipă nu se scrie o capodoperă pe care nu o vom cunoaşte vreodată.

Geniile sunt cei care reuşesc. Restul nu contează. E vorba şi de inerţia criticilor, care preiau din comoditate clasamente şi chiar texte prefabricate, de publicitatea agresivă, de interesele de tot felul, literare sau chiar politice.

Mai este şi factorul limbă, extrem de important. Dacă scrii în engleză sau spaniolă, şansele tale de a fi cunoscut cresc enorm. Cu greu putem reţine zece scriitori bulgari. Dar zece scriitori englezi… asta o poţi face cu uşurinţă.

Există apoi şi şanse sau neşanse conjuncturale. Turgheniev, scriitor valoros este strivit de personalitatea lui Tolstoi sau a lui Dostoievski şi pare un autor minor. Asta pentru că a avut neşansa să fie contemporan cu ei, cu scrisul lor.

Alteori, într-o secetă culturală, un nume se poate impune extrem de uşor. Mai e şi problema generaţiilor, a şcolilor literare. Scriitori slabi, au instinctul primar de a se grupa în colonii. Se impun pentru o vreme, nu rezistă prea mult, e drept, dar sunt cunoscuţi, rămân pentru un timp în discuţie.

Ies din bibliotecă, mă privesc în oglinda din hol. Mă priveşte din oglindă o fotografie a unui necunoscut. Seamănă totuşi cu câţiva scriitori români, poate ruşi, sigur francezi.

Fotografiile se schimbă repede, niciun chip nu-mi seamănă, e vorba de un copil, apoi de un bătrân, de un adolescent, de un om în puterea vârstei.

Acelaşi şi totuşi atât de diferit. Acelaşi zâmbet trist, amar, refugiat la colţul gurii.

Ce e dincolo? M-am temut întotdeauna de oglinzi.

Mi s-au părut vrăjite, abominabile, furându-mi chipul, trupul, sufletul, personalitatea.

Mi s-au părut întotdeauna uşor concave, precum pereţii unui tunel al timpului, semănând cu o pârtie de bob, rapidă şi imprevizibilă.

Nu mă las pozat. Fotografiile îmi fac rău. Blitzul mi se pare o ultimă lumină a vieţii, un fulger al morţii.

Clipa aceea care se transformă în eternitate, îţi este răpită. Mori pentru că îţi pierzi eternitatea, în acte, gesturi inutile, infinitezimale, insesizabile.

Dar o fotografie într-o oglindă? E ca şi cum m-aş privi ca mumie.

Cineva desface mereu o faşă, un bandaj continuu. Arăt ca după o operaţie de înfrumuseţare sau de schimbare a identităţii.

M-am hotărât să păşesc în oglindă. Acum sunt calm. Nu e un lucru imposibil, au mai încercat-o şi alţii.

Va scrie despre asta fratele meu geamăn, celebrul poet.

Iar lumea va şti că, într-o noapte, de pe un vas, e posibil ca cineva să se fi aruncat în Oceanul Atlantic. Asta dacă nu a fost un accident.

Despre moartea mea, despre visul meu, despre călătoriile mele dincolo de oglindă va scrie inspirat fratele meu geamăn, celebrul poet.

Atâta doar că nimeni nu va şti dacă cel care a rămas printre noi, e el sau fratele său.

Bărbatul din fotografie mă ţine cu două degete, uşor, cum ar ţine negativul unei fotografii.

Intru în oglindă şi cercuri tot mai strâmte mă înlănţuie. Invers ca atunci când te arunci într-o apă liniştită.

În jurul meu se zbate, ca un flux, coclita uitare.

Lucian Strochi