Dacă romantismul, curent care dinamitează întreg eşafodajul de norme şi scheme ale clasicismului, lasă, paradoxal, cea mai bogată zestre de clişee, stereotipii şi ticuri lingvistice, imagistice şi „tehnice”, înregistrate vreodată în literatură, nu se putea ca fantasticul, progenitura sa plină de virtuţi şi de păcate, să nu lase o moştenire cel puţin la fel de notabilă.

Nu ne propunem, în cele ce urmează, un eshaustiv şi obositor inventar al clişeelor fantastice; menţionarea celor mai importante şi mai frecvente se impune însă cu necesitate.

Un  inventar aproape complet al temelor interacţiunii fantastice ne oferă excelenta lucrare monografică dedicată fantasticului, Proza fantastică românească a lui Sergiu Pavel Dan.

În opinia cercetătorului român aceste teme ar fi :

I.Temele interacţiunii fantastice

1. Înrâurirea magică
2. vraja (hipnoza, sugestia magică)
3. solomonia (acţiunea magică asupra elementelor naturii sau fiinţelor necuvîntătoare)
4. alchimia
5. imanenţa magică naturală: omul, obiect al vrăjitoriei naturii personificate (mitul geniilor elementare: Ondina, Salamandra etc.)
6. Anticipaţia fantastică
7. visul prevestitor;
8. semnul prevestitor; viziunea premonitorie; presimţirea
9. prezicerea oraculară
10. predestinarea (tema blestemului sau binecuvîntării)
11. Consemnul fantastic
12. instanţa morală extraumană (consecinţa „greşelii”, apăsarea păcatului)
13. fiinţa nefastă (piaza rea); deochiul
14. locul sau obiectul nefast (vrăjit, neprielnic): castelul (casa), moara, hanul, iazul, farul; statuia, păpuşa, stiloul ş.a.
15. data (numărul) fatidic: în general, consemnul superstiţiilor
16. comoara necurată
17. instrumentul miraculos (aducător de putere şi fericire necurată); elixirul, talismanul, mandragora, semnul (cuvîntul) magic, piatra filozofală etc.
18. pactul cu diavolul (mitul lui Faust)
19. tema Secretului interzis, ambiţia luciferică de cunoaştere absolută (mitul fructului oprit)
20. Comunicaţie transmentală (telepatie; clarviziune fantastică)
21. Influenţa (malefică) postumă; mesajul spiritist

II. Temele mutaţiei fantastice

1. Mutaţia metafizică în spaţiu
2. călătoria miraculoasă (în pofida legilor fizice)
3. descinderea într-un spaţiu transcendent (paradiziac sau infernal)
4. rătăcirea nefirească (mitul labirintului)
5. ubicuitatea (dispersarea prezenţei)
6. Mutaţia metafizică în timp
7. reîncarnarea (metempsihoza)
8. răsturnarea cronologiei (actualizarea trecutului; retrogresiunea prezentului)
9. oprirea timpului
10. Dedublarea fantastică
11. dubla personalitate; fatalitatea „celuilalt”
12. substituirea identităţii (prin operaţie magică)
13. dedublarea bărbat-femeie (motivul androginului)
14. dedublarea prin mic-antropie (omul-pigmeu)
15. substituirea demon-om (personificarea diavolului)
16. substituirea om-totem
17. dedublarea om-amimal (om-lup, om-urs, om-peşte etc.)
18. dedublarea mecanomorfă (omul-obiect)
19. dedublarea: realitate-mască, natural-artificial, viaţă-mijloace de reflectare: om-tablou, om-robot, om-păpuşă, om-mască, existenţă-reprezentare scenică etc. (tema tabloului însufleţit; motivul Golemului)
20. dedublarea om-umbră (însufleţirea umbrei); motivul fiinţei nedefinite
21. Conversiunea onirică a realităţii
22. viaţa ca vis (irealitatea lumii)
23. fuziunea oniricului cu realitatea (visul suprapus stării de veghe: ipostază înrudită, dar nu identică cu visul prevestitor)
24. Transfigurarea edenică (magică) a realului
25. Transfigurarea infernală a ambianţei

(tenebrosul; macabrul; scatologicul; teratologicul; starea-limită generală sau individuală: tortura, solitudinea, epidemia, claustrarea etc.)

3. Devenirea nefirească a omenescului
4. metamorfoza de tip gerontologic (îmbătrînirea ca prin farmec); devenirea hidoasă
5. metamorfoza macro-antropologică (creşterea anormală)
6. metamorfoza cataleptică (moartea aparentă)
7. longevitatea nefirească: moartea amânată (mitul lui Ahasverus)
8. emanciparea de biologic a organelor sau funcţiilor somatice: mîna, ochii, nasul, inima, memoria ş.a.
9. Însufleţirea obiectelor (vioara, cravata, ceasornicul – temă înrudită cu dedublarea om-obiect şi obiectul nefast)
10. Dispariţia fantastică

III. Temele apariţiei fantastice

1. Apariţia tanatologică
2. stafia
3. strigoiul (vampirul)
4. însufleţirea reîntrupată a morţilor
5. moartea personificată
6. Irupţia panică a unei zeităţi insolite (zeu, geniu, demon, animal totemic)¹

Desigur, orice clasificare este discutabilă şi nici clasificarea propusă de Sergiu Pavel Dan nu scapă de critici, unele din teme fiind reluate, altele putând fi comprimate, altele fiind plasate nejustificat în „schemă”.

Astfel, „statuia”, „păpuşa”, „stiloul” pot fi considerate fără dificultate „instrumente nefaste”, „omul-tablou”, „omul-păpuşă”, „omul mască” pot intra la „dedublarea mecanomorfă”, „însufleţirea obiectelor” ar putea să lipsească (lucru recunoscut pe jumătate de autor”, „dedublarea prin mic-antropie (omul-pigmeu)” ar trebui să se găsească în acelaşi registru logic cu „metamorfoza macro-antropologică (creşterea anormală)” prin faptul că sunt antonime, alte câteva teme ar putea fi extinse.

Dedublarea om-animal (dedublarea animal-animal nu e pomenită de Sergiu Pavel Dan) oferă foarte multe posibilităţi combinatorii.

Într-un studiu publicat destul de recent², arătam posibilităţile combinatorii dintre om şi animal, animal şi animal, om şi element vegetal, animal şi element vegetal etc.

O asemenea clasificare interesează direct fantasticul, din cauza fisurii(sudurii) fantastice, cu alte cuvinte din cauza adjectivării fantastice. Iată un fragment semnificativ:

„Prin urmare, trebuie să plece de la ideea existenţei la un obiect cu atribute animaliere a cel puţin unei fisuri în real (care este de fapt o sudură dintre două  sau mai multe elemente reale. Ea, fisura, este chiar adjectivarea fantastică).

Vom avea prin urmare câteva posibilităţi combinatorii de 2, 3, 4, 5 sau chiar mai multe părţi (elemente), dintre care vom evidenţia doar câteva, relevând doar mecanismul de formare, nu şi totalitatea posibilităţilor de realizare pentru toate cazurile.

În cazul prezenţei a două elemente vom avea următoarele posibilităţi:

1. OM
2. a) om + mamifer şi/sau invers mamifer + om
3. b) om + pasăre şi/sau invers
4. c) om + reptilă şi/sau invers
5. d) om + batracian şi/sau invers
6. e) om + peşte şi/sau invers
7. f) om + element vegetal şi/sau invers
8. g) om + element geologic şi/sau invers
9. ANIMAL
10. a) mamifer + mamifer
11. b) mamifer + pasăre şi / sau invers
12. c) mamifer + reptilă şi / sau invers
13. d) mamifer + batracian şi / sau invers
14. e) mamifer + peşte şi/sau invers

Schema va funcţiona în continuare cu permutări, aranjamente şi combinări, exact ca şi în cazul „omului”(1. a-g). Vom avea, prin urmare, combinaţii posibile de tipul pasăre + peşte sau batracian + floare ş.a.m.d.

În cazul a trei elemente, schema va fi aceeaşi, cu precizarea că vom avea în acest caz două fisuri (suduri). Se pot alcătui tabele, unde monştrii, zeii amimalieri şi animalele fantastice să se regăsească, cu un nume consacrat sau încă fără nume, ca într-un alt tablou ca acela al lui Mendeleev.

O asemenea clasificare ar avea câteva avantaje, permiţând o anume îngheţare a permutărilor şi prin urmare o mai fermă definire şi descrire a animalului, nemaipermiţându-se schimbări ale părţilor, precum şi o mai uşoară recunoaştere a respectivului „animal fantastic”.

Dar, ca orice clasificare, ea nu este decât o schemă, iar realitatea lumii vii, ca şi irealitatea (virtualitatea) imaginarului sunt femomene mult prea dinamice, pentru a intra într-un scenariu, oricât de generos ar fi acesta.

(Lucrurile nu se rezolvă însă printr-o clasificare, oricât de riguroasă ar fi aceasta. Un singur exemplu: sirena. Sirena este o combinaţie de două elemente: om (femeie) + peşte. (În ipotetica noastră clasificare: cod 1.e.). Dar o sirenă poate avea două cozi (în heraldică, dar şi în arta noastră populară (v. Constantin Prut. Fantasticul în arta populară românească”³)). Apare atunci o a doua fisură şi firesc ar fi să considerăm că este vorba de o combinaţia 1+2 (un om + doi peşti). În plus, trupul de peşte al sirenei poate fi răsucit asemeni unui şarpe şi atunci lucrurile se complică şi mai mult. Dificil e de clasificat şi un obiect (animal) care nu pare deloc fantastic (leul, pe care l-am dat mereu ca exemplu,  dar care poate deveni uşor un animal fantastic, din cauza unui „detaliu” heraldic sau/şi decorativ): limba, poziţia trupului, faptul că prezintă o coadă dublă sau triplă, prezenţa pe cap a coroanei regale etc.). Din această cauză, ca în orice structură de tip sistem, importante sunt nu elementele sistemului, ci legăturile dintre aceste elemente.

În cazul nostru e vorba de fisura (sudura) fantastică, ea permiţînd chiar alipiri dintre o parte materială şi una virtuală (de exemplu).”

Un inventar al situaţiilor şi obiectelor fantastice ne oferă Roger Caillois în celebra sa prefaţă la Antologia nuvelei fantastice.

Iată exemplele oferite:

– pactul cu diavolul

– sufletul supus la chinuri care pretinde pentru odihna sa ca o anumită acţiune să fie îndeplinită

– spectrul condamnat la  ocursă dezordonată şi veşnică

– moartea ivită, sub înfăţişarea unei persoane, printre cei vii

– „lucrul” de nedefinit şi invizibil, dar care are greutate, e prezent, omoară sau face rău

– vampirii, adică morţii care îşi asigură o tinereţe veşnică sugând sângele celor vii

– statuia, manechinul, armura, automatul, care pe neaşteptate se însufleţesc şi dobândesc o înfricoşătoare independenţă

– blestemul unui vrăjitor, care aduce după sine o boală înspăimântătoare şi supranaturală

– femeia-fantomă, venită de dincolo, seducătoare şi funestă

– intervertirea domeniilor visului şi al realităţii

– camera, apartamentul, etajul, casa şi strada dispărute din spaţiu

– oprirea sau repetarea timpului ⁴

La Dorothy Scarborough în The Supernatural in Modern English Fiction găsim următoarea clasificare:

– forme moderne ale fantomei;

– diavolul şi aliaţii săi;

– viaţa supranaturală;

La P. Penzoldt clasificarea se lărgeşte:

– fantoma

– strigoiul

– vampirul

– vârcolacul

– vrăjitori şi vrăjitoare

– fiinţa invizibilă

– spectrul animal

În fine, Louis Vax ne propune un inventar oarecum asemănător:

– vârcolacul

– vampirul

– părţile separate ale trupului omenesc

– tulburările personalităţii

– mirajele vizibilului şi ale invizibilului

– alternările cauzalităţii, ale spaţiului şi timpului

– regresiunea⁵

O abordare mai abstractă a temelor fantasticului găsim la Adrian Marino:

„Mecanismul fantastic „antirealist” constă, după toate indiciile, în alternarea sau combinarea a patru procedee: a. Suprapunerea sub toate formele şi pe toate planurile posibile (subiect / obiect; perceput / imaginat; spirit / materie; viu / inert (fabricat); nornal / anormal etc), de unde o serie nesfârşită de metamorfoze, combinaţii şi ambiguităţi; b. Dilatarea şi comprimarea perspectivelor şi proporţiilor, creatoare ale fantasticului apropierii şi distanţării, micro- şi mascroscopiei, fenomenelor de miniaturizare sau gigantism, explorărilor în infinitul mare şi infinitul mic etc.; c. Intensificarea observaţiei, detaliului, concretului, metodă care dă realităţii aspecte halucinante. (…) d. Multiplicarea şi proliferarea obiectelor…⁶

Nici Marino nu scapă însă prilejul de a ne oferi un inventar al obiectelor fantastice, amestecînd elementele abstracte cu cele concrete.

Găsim astfel la Adrian Marino: „golemul”, „salamandra”, „diavolul travestit feminin”, „levitaţia”, „incombustibilitatea”, „zborul prin aer”, „invizibilitatea”, „dedublarea”, „diavolii”, „vampirii”, „zânele”, „ielele”, „gnomii”, „elfii”, „metamorfozele”, „oscilările dintre formele stabile şi hibride ale naturii”, combinaţiile om / animal („sirenă”, „himeră”, „centaur”, „pegas”), om / plantă („regele morcov” hoffmannesc), om / maşină („scheletele articulate din piese metalice”, „colajele mecanice”, „coloşi”, „titani”, „ciclopi”, „pitici”, „roboţi”, „automate”, „marionete”.⁷

Toate aceste inventare, alcătuite pe criteriul frecvenţei, au meritul că atrag atenţia asupra prezenţei unui element fantastic într-un text până atunci perfect real / ist, dar sunt inutile, din punct de vedere al „naşterii” unui obiect fantastic, întrucât,  aşa cum am subliniat în mai multe rânduri, orice obiect poate deveni fantastic, cu condiţia să primească adjectivarea fantastică.

Dacă suntem totuşi preocupaţi de o „recuzită fantastică”, o facem pentru a regăsi mult mai uşor semnele şi semnalele, trasoarele fantasticului într-un text considerat aprioric, „neutru”.