De câte ori m-am întâlnit cu oglinzile am avut acelaşi început de coşmar, le evitam cât puteam şi ironia sorţii a făcut ca tocmai eu să-mi petrec o parte din viaţă, nu e nicio exagerare, în faţa oglinzii; numai că acum era altceva, nu mai aveam acel coşmar, acea reacţie pură şi primară, ci un coşmar mai subtil, dacă pot spune astfel, un coşmar metafizic, legat de capacitatea monstruoasă a oglinzii de a multiplica imagini, de a le prelucra şi manipula, de a oferi o irealitate la fel de credibilă ca realitatea care mă înconjura în mod obişnuit, de a înghiţi fără împotrivire totul, ca o subtilă gaură neagră, de a copula instantaneu, oglinda rămâne un act sexual perfect, efectul şi cauza fiind simultane.

Imaginaţi-vă un act sexual având ca rezultat un copil care să vă fie copia fidelă, având aceeaşi vârstă, acelaşi decupaj psihosomatic, un act sexual pur, neimplicând niciun partener, niciun efort fizic, rezolvat doar cu privirea şi abia atunci veţi înţelege ceva din misterul oglinzii.

Mă machiez nu pentru a sublinia anumite trăsături care trebuie să fie văzute de la o distanţă mai mare decât cea obişnuită, ci pentru a-mi ascunde spaima. Prin machiaj eu ofer privirii mele un personaj, diferit de mine, altul decât dublul meu perfect, aşa cum procedează un pictor care, propunând vizitatorilor un autoportret, nu se oferă pe sine (deşi el va susţine contrariul), ci un personaj oarecare, pentru care trebuie să depui un oarecare efort imaginativ pentru a putea susţine că în tabloul respectiv s-ar găsi X sau măcar imaginea sa fidelă.

Mă machiez pentru a deveni un personaj ciudat, altul decât eu sau dublul meu, altul decât personajul imaginat de autorul textului (putea să-şi imagineze Shakespeare un Hamlet jucat, interpretat, oferit de către un actor român, în secolul XX?), un soi de hibrid (totuşi) între imaginea mea reală şi imaginea imaginată de fiecare spectator în legătură cu un personaj despre care şi el ştie câte ceva.

Mă machiez pentru a scăpa de imaginea dublului meu, care este mai mult decât mine, fiind atât „eul”, cât şi simetria lui. Uneori, foarte rar e drept, am din nou senzaţia că mă decolorez, că redevin străveziu, că nu sunt decât un aer ceva mai subtil, mă reîntorc, cu alte cuvinte, la primul meu coşmar, când mă visasem un om invizibil, apoi un om de zăpadă; atunci mă grăbesc să pun cât mai multă culoare, să mă „tencuiesc”; par un ou care are nevoie de coajă pentru a fi cu adevărat ou şi pentru a putea supravieţui în această ipostază. Acum însă, se mai adăuga ceva acestui coşmar: imaginea morţilor din cimitirul copilăriei mele. Ultima lor imagine era una de împăcare, cu noi şi cu lumea. Acum însă morţii devin din ce în ce mai îndepărtaţi şi mai trişti. Ca şi cum nu ar avea nevoie de mine. Ca şi cum s-ar îndepărta (totuşi) de această lume, părăsindu-ne pentru o alta, necunoscută şi lor. Atât a doar că, deşi chipurile lor se îndepărtează mereu, constant, de noi, imaginea lor rămâne la fel de clară. Ca într-o oglindă. Poate că oglinda nu e decât o fotografie a morţii. O moarte mai rapidă şi mai profundă, nedetectată de simţurile noastre atât de superficiale şi de relative. Sau poate că fotografiile nu sunt şi ele altceva decât oglinzi surprinse într-un moment de neîngăduită, tragică tandreţe. Dacă e adevărat că, înaintând în vârstă, câştigăm în profunzime (copiii nu au simţul perspectivei, adică al profunzimii), atunci cine a afirmat că „singurul subiect serios, care ar trebui să ne preocupe toată viaţa, rămâne moartea” avea dreptate. Căci ce altceva înseamnă profunzimea câştigată altceva decât faptul că ne-am mai apropiat cu câţiva paşi de moarte? A te teme de oglinzi (adică de anularea eului prin reduplicare) e sinonim cu a te teme de moarte (adică anularea eului, propriu-zisă).

Oglinda, fotografia şi moartea sunt unul şi acelaşi lucru. Sunt, adică, stările alotropice ale unuia şi aceluiaşi fenomen. Cu simţul lor atât de ascuţit (şi de practic!) primitivii au intuit această relaţie (din această cauză nu se lasă fotografiaţi). Numai noi, rupţi de aceste relaţii intime ale naturii, ne răsfăţăm oferindu-ne albumelor de familie sau, şi mai grav, revistelor, filmelor, cărţilor trădându-ne vârsta şi unicitatea.

Efortul meu, de a fi de fiecare dată altceva şi mai ales altcineva, trebuie înţeles aşa. Am încercat totul pentru a-mi amâna, cu cât mai multe clipe, moartea. Am încercat să mă sustrag morţii oferindu-i, la rândul meu, mereu şi mereu, alte chipuri şi, mai ales, alte identităţi.

Notez în Jurnal (sau poate că sunt Memorii –nu m-am decis încă):

Cel mai uşor lucru e să te rătăceşti. Aveam şapte ani, când am ajuns la concluzia asta. Citeam o carte cu poze (nu ştiam cine e autorul, nici nu ştiam ce e o carte şi, dacă nu ştiam ce e o carte, normal că nu ştiam că o carte are un autor; peste timp, gândindu-mă la cartea aceea, am văzut că ea nici nu avea un autor, era o carte cuprinzând miturile vechilor greci) şi ajunsesem tocmai la labirint.

Firul Ariadnei nu mi se părea un dar de preţ, o bucată de cretă sau un pumn de cenuşă sau de pietricele ar fi fost acelaşi lucru; nu înţelegeam cum poţi să te rătăceşti într-un labirint, labirintul trebuia să fie un castel fără acoperiş, cu o mie de odăi şi cu câteva mii de uşi, nu aveam decât să le încerc pe toate, nu se putea să nu găsesc ceva care să nu le deosebească unele de altele. Apoi m-a fulgerat o idee grozavă: mai uşor te poţi rătăci într-o pădure; atunci şi pădurea e un labirint; sau pe cărările unui munte; atunci şi muntele e un labirint. Începusem să scriu, scoteam uşor limba printre dinţi şi buze (semn de încordare) şi deodată am avut o idee şi mai grozavă, şi în scris te poţi rătăci; atunci şi scrisul e un labirint.

Aşadar: cel mai uşor lucru e să te rătăceşti.

Lucrurile par acum simple şi poate că aşa şi sunt, dar pentru mine au însemnat cele mai mari descoperiri, mai mari decât roata sau focul, pe care oricum le descoperiseră alţii înaintea mea. Şi dacă scrisul e un labirint (spuneam cuvântul „labirint” – nu ştiam exact ce înseamnă, dar semăna ca sunet cu „argint” şi atunci am crezut că labirintul e alcătuit din trepte pe care curge argint topit), înseamnă că nu era altceva decât un fir, sau un pumn de cenuşă sau de pietricele. Te poate scoate oricând la lumină sau te poate coborî în întuneric. Dar oare nu cumva scrisul însemna în acelaşi timp şi labirint şi firul care te scotea din acel labirint?

Am avut prima spaimă a scrisului: scrisul – o taină pe care nu o puteam înţelege pe deplin. Nu era mai bine să nu mai scriu nimic, ci să mă gândesc numai la cele ce mă înconjurau, blânde şi ameninţătoare, moi şi ascuţite? Şi apoi, scrisul îmi apărea ca o urmă trădătoare, oricine putea veni pe urmele mele, putea ajunge în spatele meu, fără ca eu să-l văd. Îmi ghicea gândurile, afla ceea ce eu aş fi vrut să ascund şi, în plus, nu-l vedeam. O vreme am renunţat la scris, făceam doar colăcei şi beţigaşe şi totul mi se părea mult mai simplu, fiecare semn semăna cu celălalt, aşa încât nu te mai puteai rătăci, nimeni nu-ţi mai afla gândurile şi nimeni nu mai venea în urma ta.

Am început din nou să citesc. Nu aveam prea multe cărţi, erau mai puţin de o sută, într-o neorânduială savantă, de la un manual de zoologie la „Fram, ursul polar” şi de la „Crimă şi pedeapsă” la „Prinţ şi cerşetor”.

Nu ştiam prea bine ce e o carte: la început, când nu ştiam încă să citesc, am crezut că respectivele cărţi sunt un fel de cărămizi. Le aşezam unele sub altele, lăsând un loc gol unde îmi strecuram cu spaimă mâna. Dacă se afla acolo ceva? Apoi am crezut că în lume nu sunt decât cărţile pe care le aveam şi noi şi, cu siguranţă, şi ceilalţi oameni. Deci: toţi oamenii aveau aceleaşi cărţi care erau cele pe care le citeam eu şi toţi oamenii citeau cărţi. Când am aflat că în lume sunt mai multe cărţi am fost dezamăgit: când voi putea să le citesc pe toate?

Am găsit şi două cărţi care m-au tulburat foarte mult. Despre cartea ce era scrisă în ebraică nici nu am ştiut că e scrisă cu litere. Vedeam semnele, dar am crezut că sunt desene, un fel de valuri care se izbeau uşor în tulpina unor trestii. Cartea în rusă m-a mirat şi mai mult: unele litere semănau cu literele pe care le ştiam, altele nu. Am aflat că alţi oameni scriu altfel decât noi şi m-am gândit că aceia sunt oameni ciudaţi sau poate că vor să ascundă ceva. Poate că şi ei au aflat că scrisul e un labirint şi s-au temut ca alţi oameni să nu vină cumva pe urmele lor. Când am aflat că toate cărţile sunt scrise de oameni, că fiecare carte e scrisă de un scriitor, m-am gândit că scriitorul trebuie să fie un vrăjitor, care ştie atât de bine gândurile oamenilor şi care vede tot ce fac aceştia, fără să fie văzut.

Am crezut apoi că toţi scriitorii sunt morţi, că au trăit, e drept, cândva, că atunci au şi scris cărţile pe care eu le aveam în mână şi care erau de atunci, de pe vremea lor.

Am aflat mai târziu, peste vreo doi ani, cred, că nu toţi scriitorii sunt morţi, că unii trăiesc şi în zilele noastre şi atunci cea mai arzătoare dorinţă a fost să văd un scriitor.

Mă aşteptam să-l văd chinuindu-se deasupra literelor care trebuiau să fie egale, la fel de frumoase.

Încercasem să scriu şi eu cu litere de carte, dar nu reuşisem şi mi se părea grozav ca cineva să scrie atât de frumos, încât literele să semene atât de bine unele cu altele. Am încercat şi eu dezamăgirea firească pe care o resimt toţi atunci când cunosc (sau cred acest lucru) un scriitor: „Bine, dar e un om ca toţi ceilalţi!”

Expus prea puternicei lumini diurne, scriitorul nu are cum să-ţi placă.

Mă gândesc că acelaşi lucru s-ar întâmpla şi cu eroii din roman. Dacă i-am avea aievea printre noi, ar deveni nişte indivizi oarecare, paradoxal, adesea nişte indivizi lipsiţi de ceea ce s-ar numi „personalitate accentuată”.

Mult timp nu m-am gândit că aş putea fi şi eu scriitor. Scriam – e drept – dar asta nu înseamnă că sunt un scriitor.

Apoi această posibilitate a devenit (în gând!) mai palpabilă şi din nou am avut acea spaimă a scrisului.

„Cum – îmi spuneam – dacă voi scrie versuri, cineva, un copil, un actor, o fată, vor citi şi vor reciti versurile mele? Vor spune, cu buzele lor, cuvintele mele? Ale cui vor fi cuvintele: ale lor sau ale mele? Sau, dacă voi scrie un roman, voi avea drept de viaţă şi de moarte asupra eroilor mei, asupra destinelor lor? Şi, ceea ce aveam să hotărăsc eu, avea să fie multiplicat de mii de ochi şi zeci de mii de ochi mă vor citi şi…” Gândurile acestea veneau peste mine ca un vârtej pe care tot eu îl stârnisem.

Cel mai uşor lucru e să te rătăceşti. Pentru că eşti permanent în mişcare. Dintre toate obiectele care mă înconjoară, cel mai fascinant lucru mi se pare fotografia. Timpul e îngheţat, gestul a fost mumificat, împietrit, privirea rămâne aceeaşi. O pată de eternitate. Celelalte lucruri curg. Mă întorc spre cărţi. Pot lua din raft o carte sau alta, mă pot juca cu timpul, cu popoarele, cu destinele, cu limbile, cu sentimentele. E ca şi cum degetul meu s-ar juca cu globul pământesc, gânditor, rotindu-l, şi apoi, la întâmplare, s-ar opri asupra unui ţinut, unei insule, unei mări. Şi ai putea ajunge acolo. Ştiu că am ieşit din labirint odată cu cititorul. Intrasem cu el, însoţindu-l, în copilăria mea, într-o bibliotecă ciudată, cu multe încăperi, în fiecare încăpere găsindu-se aceleaşi cărţi. Doar vârsta mea era de fiecare dată alta. Acum am ieşit afară. Şi cititorul ştie că eu nu mai sunt copil, că cel care scrie a început să încărunţească, că a câştigat multe, dar a pierdut candoarea copilăriei şi că acum încearcă, aproape zadarnic, să şi-o amintească. Ca şi cum ai putea să-ţi reaminteşti o iubire şi, reuşind acest lucru, să crezi că iubeşti în continuare. Iluzia a murit. Fraţii mei au murit, dacă au existat într-adevăr. Şi dacă nu mai trăiesc cumva. Ştiu că săvârşesc o mare eroare. Ar trebui ca totul să fie la persoana a treia. E persoana ficţiunii. Despre „el” există doi martori: tu şi eu. Scriind despre mine, nu am decât un singur avantaj: pot oferi iluzia autenticităţii. Dar „eul” e eminamente liric, discursiv, distruge o ficţiune sistematizată şi integratoare. Există apoi şi un risc pe care îl prezintă orice confesiune: s-ar putea să nu intereseze pe nimeni. Mulţi spun: „Viaţa mea este un roman”. Au şi nu au dreptate: dacă ai judeca după cantitatea de viaţă, după senzaţional, după dramatic, autorul afirmaţiei are perfectă dreptate. Dar literatura e cu totul altceva. Interesează atitudinea, obsesia, simbolul, parabola. Altfel, orice nefericit ar fi un mare scriitor.

Aş fi vrut să fiu dramaturg. Poate că dacă aş fi scris piese în tinereţe, atunci când nu ai conştiinţa scrisului, aş fi reuşit. Aşa, am ajuns actor şi am înţeles treptat că există o diferenţă enormă între a fi poet, romancier sau dramaturg. Pur şi simplu sunt arte diferite, complementare, dar atât de diferite. Nu mi-a plăcut să fiu regizor. Am nevoie de o forţă centripetă, nu de una centrifugă. Trebuie să mă redescopăr pe mine, cu fiecare rol, în fiecare rol. Nu pot avea grijă de destinul altora. E o formă de egoism, poate. Mă pot risipi în zeci de roluri, mă pot multiplica în zeci de destine. Am fost cerşetor, paznic de noapte, comis-voiajor, ziarist, ministru, rege, colonel, marinar, pirat, senator roman, zeu, am jucat în travesti doică, prostituată, amantă, regină, am jucat rol de cârciumar, de peşte, de spărgător, de criminal, de golan simpatic, de îndrăgostit, de copil, de adolescent, de tânăr plin de ambiţii şi de aspiraţii, de bărbat matur, de bătrânel simpatic şi distrat, de slugă la mulţi stăpâni, de nobil, de savant, de aurolac, de beţiv, de nebun, de zmeu, de câine, de leu, de cuier, de oglindă, de manechin, de trădător, de erou, de duh, de poet, de tribun, de politician, de simplu cetăţean, de cetăţean turmentat, de mahalagioaică, de şuţ, de prelat, de reformator, de inchizitor, de jucător de cărţi şi de ruletă, de sportiv, de bancher, de cavaler, de şofer de elită, de macaragiu, de zarzavagiu, de pilot, de terorist, de preşedinte, de condamnat la moarte, de evadat, am jucat tristeţea, ura, prietenia, bucuria, extazul, agonia, moartea, delirul, visul, orbul, proorocul, umbra, am fost rus, neamţ, chinez, francez, italian, englez, american, japonez, indian, român, ungur, suedez, spaniol, argentinian, chilian, am fost cetăţean al lumii, paria, cosmonaut, om cu picioarele pe pământ, plugar răbdător, cioban neaoş, intelectual fin, grădinar subtil, am jucat în comedii, în tragedii, în drame, în tragedii optimiste, în comedii amare, în eseuri teatrale, am recitat versuri, am fost povestitor, magician, am jucat neîntrerupt pe aceeaşi scenă timp de peste patruzeci de ani.

Am un prieten, chirurg. Şi el a operat patruzeci de ani.

Îmi spune:

-Am operat peste patruzeci de mii de pacienţi, cât populaţia unui oraş. Uneori când sunt foarte obosit, când nu pot să dorm de oboseală, când sunt între somn şi trezie, am un delir, poate un coşmar, văd filmul fiecărei operaţii pe care am făcut-o, văd organe, inimi, ficaţi, spline, colecisturi, stomacuri, duodenuri, rinichi, răni de toate mărimile şi formele, oase, întregi, fracturate, alb-albastre, cartilaje, sânge, tumori, puroi, nervi, vase, muşchi netezi şi striaţi, cearşafuri albe, cearşafuri murdare de tinctură, de sânge, de puroi, de limfă. Nu e nicio bucurie, dar asta e, probabil că e vorba de o descărcare, nu atât nervoasă, cât una vizuală, ochiul a văzut prea mult, varsă din el surplusul, se limpezeşte, devine clar, proaspăt, adulmecând din nou verdele, lumina.

Îi răspund:

-Eu sunt fiecare dintre pacienţii tăi. Eu sunt oraşul. Am jucat toate profesiile care se găsesc într-un oraş, într-o ţară chiar.

Zâmbeşte, mă bate uşor peste mână, împăciuitor:

-Suntem nişte cuceritori. Ne-au plăcut cuceririle. Avem ceva de eroi. Ne plac mulţimile. Ne place să stăpânim mulţimile.

Şi, pentru că nu mi-a plăcut să fiu dramaturg sau regizor, am ajuns director. Simplu: dacă mi-ar fi plăcut să fiu dramaturg, aş fi fost secretar literar sau consilier artistic, dacă aş fi fost regizor, aş fi fost egalul lui Dumnezeu şi la ce mi-ar fi trebuit să fiu director?

Nu e uşor să fii director de teatru, mai ales dacă eşti şi actor. Ca director trebuie să fii de toate, de la portar sau pompier, până la contabil-şef sau secretar literar, de la merceolog la maşinist, de la sufleur la regizor tehnic. Trebuie să te lupţi cu finanţatorii, cu autorităţile adică, cu furnizorii, cu duşmanii, cu prietenii, să negociezi fiecare bănuţ, fiecare contract.

Vei găsi numai nemulţumiţi: actorii – de roluri, de faptul că joacă prea puţin, de faptul că joacă prea mult, de faptul că nu au locuinţe, bani, nu pot să-şi asigure un trai decent, sunt nemulţumiţi de regizori, de colegi, de contabilitate, de croitori, de maiştrii de sunet sau de lumini, de sufleur, de faptul că fac prea puţine deplasări, de faptul că fac deplasări prea obositoare, de dramaturgi, nu le mai place nici Shakespeare, Molière e depăşit, Caragiale e previzibil şi caricatural, prea cunoscut, Muşatescu e frivol, lipsit de profunzime, Mazilu e conjunctural şi vetust, Sorescu e fumat, Eugen Ionesco e absurd de simplist, Cehov judecă precum un spiţer, Pirandello e prea căutat şi artificial, americanii scriu numai despre drogaţi şi prostituate, englezii au un umor prea special, la care nu mai râde nimeni, ruşii au o lume numai a lor, pe care n-o prea poţi înţelege, francezii sunt prea clasici şi alunecă adesea în vodevil, nemţii sunt greoi, încâlciţi, spaniolii prea patetici, japonezii prea exotici şi prea tehnici, sud-americanii sunt buni romancieri şi povestitori, nu şi dramaturgi, tinerii dramaturgi scriu mai mult eseuri teatrale. Contabilitatea se plânge că nu mai sunt bani la cutare capitol, că n-au intrat banii din sponsorizări, că s-au dublat preţurile la cutare produs, secretariatul literar se plânge că nu se mai editează piese de teatru ca altădată, că preţurile la tipărituri au explodat, maşiniştii vor mereu libere, nu vor să recupereze, cer bani pentru orice închiriere de sală, organizarea vrea afişe, programe, fluturaşi, deplasări cu maşina, vrea ca directorul să intervină, să oblige directorii de instituţii şi de întreprinderi să vină la spectacole. Ş.a.m.d, ş.a.m.d. …Te războieşti cu presa, faci conferinţe de presă, lămureşti lucrurile, dar presa scrie tot ce şi cum vrea ea, că de aia e presă liberă şi independentă, cronicarii vin tot mai rar la premiere şi le cresc mereu pretenţiile, cronicile sunt tot mai rare şi apar uneori la o jumătate de an de la premieră. Şi din nou actorii, vedetele, seniorii, care vor spectacole scrise anume pentru ei, debutanţii, care vor să fie protagonişti, vor să facă şi film şi televiziune, să iasă în străinătate, în turnee, să participe la festivaluri, dar şi să nu joace de sărbători legale, să aibă lunea liberă, să aibă fiecare cameră single la hotel, hotelul să aibă cel puţin trei stele, să fie central, să-şi poată face şi ceva cumpărături. Vor piese cu puţine personaje, dar vor să joace toţi, să primească sporuri, prime, alte înlesniri. Am jucat şi rolul de director de teatru într-o piesă, mi se lua un interviu, eram la Cluj şi un spectator a aruncat cu bomboane într-o colegă, am părăsit textul şi m-am adresat acelui spectator, dar şi tuturor clujenilor, am vorbit despre toate, despre abjecţie, despre măreţie, despre umilinţa de a fi actor, despre şansa de a putea trăi şi retrăi vieţile celorlalţi oameni, partenerii mă priveau uluiţi, nu ştiau când trebuie să intervină cu vreo replică, am rostit atunci un monolog de aproape douăzeci de minute, spectatorii nu cunoşteau piesa, au crezut probabil că aşa era textul, rolul, m-au aplaudat, nu pentru adevărul spuselor mele, nu pentru durerea cu care rostisem acele adevăruri, ci pentru interpretare.

În această seară am ultimul spectacol. Doar eu ştiu acest lucru, nimeni altcineva. Am spre final un monolog. Îi voi schimba textul. Vreau să-mi joc şi eu o dată rolul meu. Un rol pe care nu mi l-a scris nimeni, dar pe care să-l rostesc doar eu. Un monolog care să fie rostit doar astăzi, şi nicicând altă dată. Nu va mai fi niciodată o altădată. Întâmplarea face ca rolul meu să fie acela al unui cetăţean oarecare, îmbrăcat obişnuit, în haine de stradă. Aşa că, după ce îmi voi spune monologul, voi ieşi liniştit din teatru, fără să mă întorc la aplauze, dacă, eventual, vor fi şi aplauze, nu mă voi uita nici în stânga, nici în dreapta, voi merge pe bulevard, liniştit ca un pensionar ce sunt, neîntorcându-mi privirea înapoi, răspunzând zâmbitor, binevoitor la ocazionale saluturi. Mă voi despărţi de vieţile mele, de toate vieţile mele virtuale, pentru a mă întâlni cu viaţa mea, cea reală, atât cât îmi mai e îngăduită de Dumnezeu. Ce voi face mai departe, nu ştiu. Poate că voi scrie un jurnal, poate că voi citi cărţile pe care le-am tot amânat să le citesc, din lipsă de timp. Poate că voi fi un bunic conştiincios. Poate că îmi voi descoperi vocaţia de grădinar, de agricultor, de apicultor.

Mai am zece minute până la intrarea în scenă. Niciodată nu mi-am pregătit un discurs. Nu-l pregătesc nici acum. Voi vedea cum arată sala, cum va reacţiona la spusele mele. Voi spune ceva despre mine, despre condiţia actorului, despre condiţia directorului de teatru, despre condiţia umană în general, despre nevoia de cultură, voi fi tandru, aspru, calm, nervos, ironic, trist, zâmbitor, distins, vulgar, direct, aluziv, clar, ambiguu, visător, rece ca un contabil, extaziat şi superficial ca un îndrăgostit, profund ca un nebun, neguros şi mânios ca un zeu înşelat, subtil ca un pumnal de Toledo, mângâietor, tandru ca o petală de trandafir, ca un gât de pui de căprioară, tăios ca o rază de laser, visător, fantast, treaz, somnambul, sâcâitor de lucid, drogat, curat, năclăit în gânduri, silogistic, confuz, metaforic, precis ca o lemă, ca o formulă matematică.

Va fi rolul vieţii mele. Penultimul rol. Şi, pentru prima şi ultima oară, nu mă va interesa reacţia lor. Chiar dacă i-am iubit întotdeauna şi atunci când vocea îmi era afectată de ger şi când asudam din cauza reflectorului şi când simţeam sala rece sau chiar ostilă.

Chiar dacă i-am iubit. Tocmai pentru că i-am iubit.

Lucian Strochi