Nu-şi dădea seama că mai mult îi încurca, decât îi ajuta.

Nu-i spuneau însă nimic, zâmbeau, se gândeau poate la copiii lor rămaşi acasă, pe care îi vedeau doar duminica şi, şi atunci îi găseau adesea adormiţi, îi sărutau prin somn, se trezeau, deschideau pentru o clipă ochii, se frecau cu mânuţele la ochi, ar fi vrut să se trezească, dar adormeau instantaneu.

A doua zi trebuia să plece încă de cu noapte să ajungă la crăpatul zorilor aici, era multă treabă, o biserică nu e o casă oarecare şi nici biserica asta nu era o biserică oarecare, se vroia cea mai înaltă construcţie din lemn din lume şi se hotărâseră să nu folosească niciun cui de fier, nicio scoabă, totul trebuia să fie din lemn şi numai din lemn.

Tot de la lemn i s-a tras şi durerea lui, n-o simţea însă, ceilalţi credeau că e trist, pentru că şi-a pierdut amândoi părinţii în acel groaznic accident, aduceau buşteni pentru construcţie, cu căruţa, buştenii erau prea grei, plouase şi buştenii erau şi mai grei, drumul se desfundase şi el, s-a înfundat o roată în noroi, taică-su a coborât să vadă ce era de făcut, degeaba omorai caii, era prea greu şi pentru ei, osia s-a frânt şi Manole a fost prins de buşteni, căruţa s-a înclinat într-o parte, câţiva buşteni s-au rostogolit peste el, sărise din căruţă, să oprească animalele speriate, a sărit pe partea unde s-a înclinat căruţa, poate că s-a gândit s-o îndrepte într-un fel, a sărit şi nevastă-sa, să-l ajute şi atunci alţi buşteni s-au prăbuşit şi peste ea, ea a murit imediat, Manole a mai trăit câteva ceasuri, cu pieptul zdrobit, ceilalţi au sărit şi ei în ajutor, era însă prea târziu, n-au apucat să-l ducă pe Manole până la spital, la înmormântare a venit tot satul, dar el a rămas singur, aşa că meşterii s-au hotărât ca el să rămână cu ei, cel puţin până când era gata biserica, pe urmă aveau să facă ceva cu el, să-l dea la un orfelinat, să facă o şcoală, dacă avea să-i placă învăţătura, cartea, dacă nu, avea să muncească alături de ei la o altă construcţie, se construia mult, lemn şi piatră se găsea din belşug şi, dacă erau şi bani, atunci se putea ridica o casă şi într-o săptămână, nu înţelesese ce se întâmplase cu părinţii lui, nu era plângăreţ din fire, era senin, bun la inimă şi săritor, oamenii îl iubeau, îl iubeau şi pentru că fiecare se simţea într-un fel vinovat de moartea celor doi, deşi nimeni nu avea nicio vină, el se juca, dar îi şi ajuta, le aducea apă să se spele, sau mâncare, sau câte un cui de lemn, sau câte o scândură mai uşurică, cât o şindrilă, sau ţigări, sau câte o sticlă de rachiu, era sprinten, parcă nu avea splină, alerga mereu, părea că se joacă, că totul era o joacă pentru el, meşterii îi făceau, când erau în pauza de masă, câte o pasăre de lemn, un porumbel sau un vultur, câte un vapor, un fluier, o casă, un câine, un urs, chiar şi o căruţă, le mulţumea atunci şoptit, cu un glas subţire, de copil, ochii i se aprindeau pentru o clipă, de mulţumire; sâmbăta, când plecau spre casă, îl lua câte unul la el, nu era nicio problemă, ce mâncau copiii lui avea să mănânce şi el, nu era deloc mofturos, nu era nici lacom, nici năzuros, dormea împreună cu ceilalţi copii, luni dimineaţa se întorcea la lucru, se amesteca printre lucrători, ştia ce are de făcut, oamenii aveau întotdeauna apă proaspătă, oamenii glumeau, spuneau că apa e mai dulce, atunci când era adusă de el, părea mulţumit, nu-l durea încă despărţirea de părinţi, nu întreba de ei, durerea avea să vină mai târziu, poate cu alte dureri, nu-şi dădea seama că îi pierduse definitiv, că nu aveau să se întoarcă niciodată la el, să-l întrebe dacă vrea ceva, dacă îl doare ceva, să-l mângâie sau chiar să îl certe.

Trecuseră de temelie, acum ajunseseră la primele încăperi, biserica avea să fie uriaşă, trebuia să aibă o anumită proporţie, dacă se dorea atât de înaltă, încât să ajungă până la cer, adică să fie cea mai înaltă, se mutaseră cu lucrul înăuntru, şi el odată cu ei, acum se căţăra pe schele, au încercat să-l oprească, ai să cazi şi ai să-ţi rupi vreun picior, ştiau că nu e aşa, era agil, mai agil decât oricare dintre ei, trebuia să fie doar atent, deocamdată nici nu era un pericol prea mare, nu i se putea întâmpla nimic, renunţaseră să-l mai certe, când îi văzuseră mutriţa boţită, gata-gata să plângă, bine, dar să fii atent, dacă o dată se întâmplă să cazi, să ştii că te pedepsim, nu te mai lăsăm să te urci niciodată pe schele, închideau ochii cu toţii, îl iubeau, erau de fapt cu ochii pe el, atâta timp cât puteau fi cu ochii pe el. Când au ajuns la primul etaj, au constatat cu uimire că băiatul crescuse mult, se lungise, era tot copil, dar acum puteai avea încredere în el, putea să ţină chiar de o scândură, era priceput, nu-l lăsau să facă munci peste puterile lui, dar era destul de greu să-l supraveghezi tot timpul, era peste tot, ca o veveriţă, cineva îi spusese Meme, îl auziseră spunându-şi aşa, pe când vorbea singur, aşa cum vorbesc toţi copii, adică vorbea cu el ca şi cum ar fi vorbit cu altcineva, îşi spunea Meme şi aşa i-a rămas de atunci numele sau porecla, căci era şi nume şi poreclă, îl chema, ca pe taică-su, Manole, Micul Manole, putea fi şi asta, nu-şi băteau ei prea mult capul cu numele, erau bune şi poreclele, şi numele de alint, sau poate că Meme venea şi de la malcic, aşa îi spunea meşterul străin, ucrainean venit de dincolo de Tisa, putea să-l cheme şi Mihai, chiar, care era numele său mic adevărat nimeni nu mai ştia, s-a îmbolnăvit, a fost dus la spital, l-au operat de apendice, mâncase probabil fructe cu sâmburi cu tot, cine ştie, când s-a întors printre ei era şi mai lung, slăbise puţin şi de asta părea mai lung, sau poate chiar era mai lung, se spune că după o operaţie de apendice te lungeşti mult, ca şi cum boala te-ar fi împiedicat până atunci să creşti şi după boală îţi dai drumul sau cel puţin aşa spun oamenii, acum era de înălţimea celor mai mici dintre ei, ucraineanul era bucuros că se reîntorsese atât de repede, îi spunea mereu maladeţ, malodoi sau cam aşa ceva, vorbea destul de bine româneşte, numai când se emoţiona o dădea pe limba lui sau, foarte rar, când mai bea câte un pahar în plus, nu se îmbăta niciodată, dar ochii i se umpleau de lacrimi şi cânta cântece triste în limba lui, dar asta se întâmpla o dată la două sau trei luni, nu mai des, ceilalţi nu spuneau nimic, poate că omul are o durere a lui, doar a lui.

Meme rămăsese la fel de îndemânatic, deşi acum se ferea puţin, medicii îl ameninţaseră că, dacă nu se astâmpără, dacă aleargă sau ridică greutăţi, atunci i se va deschide operaţia şi s-ar putea să se infecteze sau chiar să moară, nu era o joacă, se vede că îl speriaseră, era mult mai grijuliu, nu căra greutăţi prea mari, asta cam vreo două luni, apoi toată lumea s-a luat cu treaba şi a uitat de operaţia lui Meme, în general oamenii pe aici sunt sănătoşi, când se îmbolnăvesc, o fac foarte rar şi atunci e vorba de ceva grav, aşa o zgârietură, o rană chiar, nu îi impresionează prea mult, se descurcă fără medic, ştiu ierburi de leac, se mai dezinfectează cu alcool, le trece, sunt soi bun. După operaţie, Meme mânca mai mult, părea hămesit, oamenii erau însă îngăduitori, aşa e întotdeauna după operaţie şi mai ales după o operaţie de apendicită, era acum un adevărat flăcău, începuse să-şi îndoaie braţul, mai în joacă, mai în serios, să i se vadă bicepşii, e semnul că acum se dorea un adolescent, un tânăr, lucra deja într-o echipă, adică acum era luat în serios, avea banii lui, partea lui, norma lui, nimeni nu se gândea că trebuie să-i dea o normă, Meme era atât de harnic, încât nimeni nu se gândea să-i spună cât anume avea de făcut, oricum el lucra mai mult decât alţii, o făcea firesc, de aceea nimeni nu se supăra pe el, acum nu mai era vorba de compasiune, ci chiar de un pic de respect, uite, a rămas singur, dar e harnic şi ce bine se descurcă singur, cam asta gândeau oamenii despre el, era un fel de ucenic, dar prindea repede, avea ochiul ager şi mâna îndemânatică, aşa că puteai să-l pui oriunde şi se descurca, până la urmă meşterul cel mare l-a pus mai mare peste zece dintre ei, toţi destul de tineri, dar el era cel mai tânăr dintre ei, te-ai fi aşteptat ca ceilalţi să protesteze, să spună că unul sau altul dintre ei ar fi meritat să fie şef, şi nu el care era cel mai tânăr, nu era vorba de şef, toţi erau egali, şi la muncă şi la plată, numai că Meme era mai priceput decât ei, era priceput la toate, şi ei recunoşteau asta sau erau siliţi să recunoască asta, nu poţi să ştii ce e în mintea omului, dar nimeni n-a protestat, n-a mârâit, nu au început să-i facă şicane, cum se mai întâmplă prin şantiere, o dată unul dintre ei s-a plâns că nu poate lucra, că nu are cancioc pentru mâna dreaptă, Meme a râs, atunci lucrează cu mâna stângă, sau cam aşa ceva, nu l-au mai necăjit de atunci, lucrau deja la etajul trei, la nivelul trei adică, numai casele au etaj, nu şi bisericile, chiar dacă şi ele sunt un fel de case, dar sunt casele Domnului, lucrau mult pe schele, oamenii se vedeau acum mult mai rar împreună, se coborau mai rar de la înălţime, de mâncat, mâncau tot acolo pe schele, era chiar mai frumos, se vedeau în zare, până departe, munţii vineţii şi văile verzi şi apele argintii, omul, când mănâncă, nu se uită numai la mâncare, se mai uită şi în jurul său, mai coborau, când trebuiau să-şi facă nevoile sau chiar să se odihnească, înălţimea părea să-i sugă, spinarea obosea prima, trebuia să stea câte o jumătate de oră trântiţi în iarbă, nemişcaţi, pe burtă sau, tot în iarbă, dar pe spate, să privească în sus cerul mereu senin, care părea că se învârte odată cu ei şi care chiar să învârtea odată cu ei. Meme cobora cel mai rar, părea neobosit, ca şi cum ar fi vrut să recupereze timpul pierdut, atunci când cu operaţia lipsise două săptămâni, dar asta deja trecuse demult, îi plăcea munca, nu ştia cum şi cui să o spună, nu obliga pe nimeni să lucreze cât el, sau tot atât de repede ca el şi, dacă el nu le spunea nimic celorlalţi, şi aceştia îl lăsau în pace. Adevărul era că Meme se simţea atras de cer, mă simt mai bine acolo sus, mă simt mai aproape de Dumnezeu, asta câteodată, căci altădată mă simt ca un vultur, aş vrea să zbor, să-mi dau drumul de pe schele şi să zbor măcar până în vale, ceilalţi râdeau, pur şi simplu nu-l înţelegeau, poate că îl şi invidiau, unora deja li se făcea frică şi rău, când se suiau acolo sus, aveau ameţeli, evitau să privească în jos, câţiva chiar renunţaseră să se mai urce pe schelele înalte şi rămăseseră pe schelele mai joase, mai aproape de pământ, era destulă treabă şi acolo.

Ajunseseră acum la vârful a două din cele trei turle, lucrul înainta mult mai încet, trebuia să fii mult mai atent, schelele se îngustau, abia mai puteau pune un picior, acoperişul era înclinat mult, când ploua, lemnul devenea alunecos, se legau acum obligatoriu cu funii, purtau cască de protecţie, erau mult mai stânjeniţi în mişcări, unii nu mai erau chiar atât de tineri, se gândeau chiar să fie mai prudenţi, o fractură la un os bătrân se vindecă mult mai greu, se codeau, îi trimiteau pe tineri să se cocoaţe pe schele, ei rămâneau la primul sau al doilea nivel, doar Meme şi echipa lui ajunseseră la nivelul al patrulea, când se terminau adică turlele mici, acoperite şi ele cu lemn, adică cu şindrilă.

Meme era tot tânăr, dar acum îl respectau toţi, îi respectau munca şi curajul, erau conştienţi că deja ceea ce făcea el nu puteau să facă prea mulţi, aşa că atunci când un tânăr îi spusese meştere, deşi poate că tânărul era mai în vârstă decât Meme, îi spusese meştere cu respect, sfios, cu admiraţie aproape, nimeni nu a protestat, au luat-o ca pe ceva firesc, poate că şi ei gândiseră acest lucru, numai că nu o spuseră, Meme era deja o calfă, poate că încă meşter nu era, dar avea să fie, şi încă un meşter vestit, erau chiar puţin mândri, pentru că Meme avea să spună mai târziu, când avea să lucreze cu alţii, alte lucrări, că lucrase aici, cu ei, că de la ei învăţase tot ce ştia, Meme nu era încrezut, şi acum asculta tot ce i se spunea, nu se sfia să întrebe ce nu ştia încă şi meşterii se grăbeau să-i spună tot ce ştiau sau cum credeau ei că e mai bine şi de obicei nu greşeau, că erau meşteri buni, recunoscuţi, îi chemau de peste tot, nimeni nu se plânsese vreodată că lucrul ieşit din mâna lor n-ar fi fost un lucru frumos, trainic, măreţ, cum nu mai era prin alte părţi. Meme era acelaşi şi totuşi altul, când era pe scări, părea acelaşi copil pe care îl ştiau ei, poate ceva mai vesel acum, când cobora însă pe pământ, era mai grav, cu privirea mai aspră, arsă parcă de înalt şi de depărtări. Nu mai rămăseseră nici jumătate din câţi fuseseră la început, cei care plecaseră luaseră o altă lucrare, ei aveau să înceapă lucrul şi aveau să se întâlnească cu toţii iarăşi la o vreme, când biserica avea să semene cu cea de astăzi, acum, adică în stadiul în care se găsea acum biserica.

Meme rămăsese aici, dar plecaseră până şi din echipa lui patru, rămăseseră trei, el şi încă doi, ei singuri trebuiau să înalţe turla cea înaltă, atât de înaltă, încât biserica asta avea să fie cea mai înaltă biserică de pe pământ, biserică de lemn, se înţelege, nu era o trufie, cel puţin din partea lor, aşa vroiau oamenii locului, oameni mândri şi credincioşi, aşa vroiau şi plătiseră bani buni, de aur, pentru asta, acum se lucra, într-adevăr, foarte greu, te puteau urca numai cu ajutorul scripetelui, Meme urca, ceilalţi îi asigurau materialele, îl ajutau să coboare, când cobora, nimeni nu-şi mai amintea când anume începuse lucrarea, dacă era vorba de un an şi jumătate sau de doi, părea o veşnicie, pentru prima oară şi Meme se simţea tot mai obosit, până la înălţimea la care lucra nu zburau majoritatea păsărilor, doar vulturii, se simţea obosit, zâmbi, poate că aşa se simte omul, când începe să îmbătrânească, nu am de unde să ştiu, sunt încă tânăr, dar cred că nu îţi dai seama când îmbătrâneşti, simţi că oboseşti tot mai mult şi tot mai des, că te îmbolnăveşti tot mai des, că nu mai ai puteri, că nu mai poţi să faci mişcările pe care altădată le făceai cu uşurinţă, asta trebuia să fie bătrâneţea, părul i se decolorase de soare, din aproape negru devenise mai întâi şaten şi acum avea destule fire blonde, n-au cum să fie albe, sau poate că, pe măsură ce mă apropii de Dumnezeu, sunt înconjurat de raze, am un fel de aură, se opri brusc, încruntându-se, cu aşa ceva nu se glumeşte, începu chiar, la oboseală, să-i tremure, e drept, abia imperceptibil, mâna, cât de mult te schimbă înălţimea, acum îi înţeleg pe cei care refuză să lucreze la înălţime, ştiu ei ce ştiu, te modifici cu totul, trupul mai întâi, căci el este mai şubred decât sufletul, apoi chiar şi sufletul, te gândeşti tot mai mult, ţi-e dor de ai tăi, de casă, de ceilalţi oameni, te întristezi mai uşor, te întrebi chiar dacă e bine ce faci, dacă nu cumva e vorba de trufie sau chiar de o sfidare a lui Dumnezeu, lucrarea era deja pe terminate, oamenii veneau acum tot mai des şi tot mai mulţi să o vadă, veniseră chiar şi înalte feţe bisericeşti, lăudaseră lucrarea şi pe meşteri, nu întrebau când va fi gata, se vedea că nu poate să mai dureze mai mult de o lună şi aşa se şi întâmplă, într-o lună fu gata.

În ultimele două săptămâni Meme lucră singur, ceilalţi renunţaseră, nu îl părăsiseră propriu-zis, dar unul chiar se îmbolnăvise, voma des, poate de la înălţime, poate că avea ceva la stomac sau la bilă sau cine ştie, iar cu celălalt nu mai avea ce face, se ajuta singur, era ceva mai greu până ajungea în vârf, îi trebuia aproape o oră, apoi, pe neaşteptate, şi el rămase aproape surprins, lucrarea fu gata, fixă crucea sus, o fixă bine, să n-o poată da jos nici cel mai puternic dintre vânturi, era puţin după răsărit şi când coborî nu era nimeni, şi chiar dacă ar fi fost cineva care să-l cunoască, tot nu l-ar fi recunoscut, căci acum cobora din înălţimi un bătrân, acum pletele nu mai erau blonde, ci chiar albe, nu mai putea păcăli pe nimeni, era uscăţiv, aducea cu un apostol sau poate chiar cu Dumnezeu, pentru că era unul din fiii Lui şi chiar semăna cu Dumnezeu, era îmbrăcat în alb, parcă m-aş fi învelit într-un nor, coborî în sfârşit, nu era nimeni afară, când începuse să coboare, dar acum biserica era plină de drept-credincioşi şi un preot, cu o voce puternică, clară, caldă, ţinea o slujbă, se strecură aproape ruşinat printre oameni, era îmbrăcat ciudat pentru ei, înveşmântat doar în straie ce păreau de acum două mii de ani, de pe vremea romanilor, nimeni nu părea să-l observe, toţi ascultau cu multă evlavie cuvântul preotului, ce era şi cuvântul Domnului.

Simţea că ameţeşte: Mihai, micu, malcic, maladoi, maladeţ, meştere, moşule, Manole, Meme. Se strigă pe sine, aşa cum o făcea în copilărie, numai că acum ştia că era el şi nu altul, aşa cum credea în copilărie, se întoarse şi intră şi el în mulţime, asculta şi el cu multă evlavie cuvântul preotului, era un preot bătrân, cu o voce nefiresc de puternică, de tânără, de caldă şi de clară, aşa aş fi arătat şi eu dacă m-aş fi făcut preot, îl încercă un soi de regret, poate că chiar arăta ca preotul bătrân care oficia.

Se aşeză într-o strană, pentru prima oară obosit, pentru prima oară privindu-şi de jos lucrarea, observându-i minunata alcătuire de bârne, ca o pânză de păianjen, parcă ar fi traforată, lemnul e lemn, orice s-ar spune, îl poţi lucra cum vrei.

Văzu cu uimire că ceilalţi îl privesc cu atenţie, că îi urmăresc privirea, că văd şi ei, abia acum, pentru prima oară, biserica pe dinăuntru, pe dinăuntru îl inundă o căldură neobişnuită, cred că aşa arată bucuria, preotul ridicase şi el privirea, nu ştia dacă spre biserică sau spre Dumnezeu, ridicase privirea şi mâinile, pentru biserică şi pentru Dumnezeu şi oamenii îşi întoarseră din nou privirea spre preot, îşi întorsese şi el pe jumătate capul, închise pentru o clipă ochii, auzea acum mai bine slujba, i se părea că acum vorbesc chiar pereţii bisericii, ştia că lemnul are rezonanţă, acum chiar că mi se pare că aud lemnul cântând, precum o vioară, întreaga biserică e o vioară.

I se păru că aude şi un cor, recunoscu, distinct, glasurile tuturor meşterilor şi calfelor şi ucenicilor, chiar dacă acum cântau şi nu vorbeau, cântau aşa de frumos, încât i se părea că aude cântând o ceată de îngeri.

Rămase aşa, cu capul uşor întors, ca şi cum ar fi privit încă o dată, cu nesaţ, spre propria lucrare sau poate că s-a întors, aşa, ca să audă mai bine, mai clar, mai aproape, corul îngerilor încă nepictaţi.

Lucian Strochi