Se spune că pielea este o hartă a sănătăţii corpului omenesc.

La asta mă gândeam atunci când am primit să traduc, la rugămintea unui prieten, un tratat al bolilor de piele. Era mai mult un Atlas, fiecare boală avea harta ei, zona, arealul, regiunea, toate precis delimitate, boala invadând pielea sănătoasă, inexorabil, ca un deşert invers. Multe planşe semănau cu fotografiile aeriene ale marilor oraşe. Unele boli produceau o coloraţie interesantă a pielii, ihtioza, de exemplu. Alte boli m-au îngrozit pur şi simplu: lepra, ciuma, psoriazisul. Din fericire aveam o piele sănătoasă, elastică, bine hidratată, ca de copil. Nu au atins-o nici schimbările hormonale ale adolescenţei, nici rănile ocazionale, nici operaţiile, nici firele de păr crescute rebel, nici aluniţele sau pistruii.

Fiecare om are ceva frumos, ceva deosebit. Pielea mea era perfectă. Pielea mea era cel mai frumos lucru din mine, al meu.

Accidentul m-a scos însă din minţi, mi-a schimbat complet viaţa.

Un accident stupid, n-am avut nicio vină, ştiu că fiecare şofer crede sau spune că el nu a avut nicio vină, vina, căci trebuie să fie o vină, altfel nu s-ar fi produs accidentul, logic, vina aparţine întotdeauna celuilalt, un dement a intrat brusc pe contrasens, n-am avut nicio şansă, nicio posibilitate de a evita accidentul, de a-l evita pe cel din faţă, în dreapta aveam o stâncă, am tras puţin, cât se putea, spre dreapta, în stânga era o prăpastie, oricum nu aveam cum să ajung pe stânga, curba era spre dreapta, nici acum nu îmi dau seama cum s-a întâmplat, ne-am ciocnit în plin, maşinile s-au îmbrăţişat, au dansat o clipă pe şosea, un balet mecanic, metalic, ce putea fi unul al morţii, maşinile s-au aprins, noroc că nu au explodat, motorul meu a explodat totuşi ceva mai târziu, ca şi cum s-ar fi produs un uriaş scurtcircuit, am văzut o flacără galbenă, un fulger galben, am leşinat, mă lovisem puternic la cap şi la picioare, când m-am trezit era noapte, cel puţin aşa credeam, de fapt, faţa îmi era acoperită de bandaje, tot capul, inclusiv ochii, nu pot să vă spun cum anume eram bandajată pentru că nu mai vedeam, medicii m-au liniştit, nu e afectată vederea, dar faţa, au tăcut, am înţeles că se întâmplase ceva grav, eram mutilată, îmi venea să plâng, dar n-am putut, aveam impresia că uitasem să plâng, adică nu mai ştiam cum se plânge, poate că plânsul m-ar fi eliberat, eram femeie şi, pentru o femeie, faţa e un lucru foarte important, dacă va trebui să port o mască toată viaţa, mi-a trecut prin minte un gând nebun, îmi venea să râd, uitasem şi să râd, dacă aş trece la mahomedanism, la o religie a islamului care să-mi permită să-mi port tot timpul faţa acoperită, medicii mă linişteau, era un medic ceva mai în vârstă, cu o voce formidabilă, dacă l-ai fi ascultat la telefon, te-ai fi îndrăgostit de el, avea o voce mângâietoare, puternică, fermă, sigură pe ea, dominatoare şi totuşi blândă, plină de iubire şi de înţelegere, tandră, răscolitoare, nu-l vedeam pe medic, dar i-am spus, ce voce aveţi, domnule doctor, nu mi-a cerut precizări, ştia că are o asemenea voce, i se mai spusese probabil de mai multe ori asta, da, fiecare om are ceva frumos, eu am o voce frumoasă, ciudat, dar şi eu avusesem acest gând, fiecare om are ceva frumos în el, eu avusesem pielea, numai că acum nu ştiam cum mai arăta pielea mea cea frumoasă, cea netedă, nu ştiam măcar cât la sută din piele era afectată şi ce grad avea arsura, mă chinuiam să-mi amintesc care dintre arsuri e mai gravă, cea de gradul I sau de gradul V, ţineam minte că, dacă e afectată mai mult de o treime din suprafaţa pielii, atunci mori, pielea nu mai poate elimina toxinele, otrava rămâne în tine, te poţi infecta extrem de uşor, imaginează-ţi o rană de câţiva metri pătraţi, nu, e monstruos.

Stai liniştită, nu e afectată mai mult de zece la sută din suprafaţa pielii, mi-a spus vocea, doctorul adică, eu nu mint, doar zece la sută, trebuie însă să ai răbdare, trebuie să avem răbdare, din păcate îţi este afectată faţa într-o proporţie mai mare, din fericire nu sunt afectaţi ochii, privirea, vederea, vei vedea fără probleme, vei face o operaţie estetică şi totul va fi bine până la urmă, trebuie să ai răbdare, trebuie să ai răbdare, cu vorbele astea şi cu un plâns care nu mai pornea, se pornise, dar se oprise undeva în gât, am adormit. Nu ştiu, poate că sunt egoistă, nu mă interesa însă ce s-a întâmplat cu celălalt, ca şi cum n-ar fi fost, nu-l uram, pur şi simplu memoria mea îl refuza, era şi el singur, asta mai apucasem să văd, era singur şi vorbea la celular, pur şi simplu nu m-a văzut, nu şi-a dat seama că mai poate fi cineva pe şosea, atunci şi acolo, a ridicat brusc privirea spre mine, era speriat, era destul de tânăr, nu cred că depăşise treizeci de ani, un chip corect, nu neapărat inexpresiv, altele l-ar fi găsit poate frumos, era totuşi o figură comună, decupată corect, dar atât, era speriat, asta era ultima mea imagine cu el, dar şi ultima imagine înaintea fulgerului sau a exploziei, a impactului galben care îmi cucerise tot câmpul vizual.

Nu mă interesase nici ce se întâmplase cu maşina, probabil că poliţia avea să deschidă o anchetă, nu erau prea multe de spus, lucrurile mi se păreau clare, vina celuilalt evidentă, înseamnă că mă simt mai bine, dacă mă pot gândi şi la alte lucruri.

În sfârşit mi s-a schimbat bandajul, acum puteam vedea, ca printr-o vizieră a unui cavaler medieval, cel puţin aşa credeam eu că se vedea printr-o asemenea vizieră, bandajul era acum decupat în dreptul ochilor, trebuia să stau mai mult în întuneric, lumina prea puternică mă deranja, ochii erau extrem de sensibili acum, faţa rămăsese acoperită, semăna cu cea a Omului invizibil a lui Wells, aşa îi văzusem eu faţa pe coperta unei cărţi, faţa, doar faţa îmi era afectată şi puţin picioarele, erau tumefiate, aveau acum o culoare viorie, nesănătoasă.

Auzisem câte ceva despre chirurgia plastică şi reparatorie, ultimul cuvânt suna groaznic, dar nu eu îl inventasem, aveam să fiu reparată, ca o maşină, măcar să fi fost restaurată, ca un monument istoric, încercam să glumesc, să fiu autoironică, nu reuşeam, eram înspăimântată, trebuie s-o recunosc, când, în sfârşit, mi-am putut privi faţa, am rugat-o pe o asistentă să mă lase să mă văd, m-a refuzat, nu e voie, apoi s-a corectat, nu e bine, am convins-o în cele din urmă, trebuie să ştiu cum arăt, pielea mea se topise pur şi simplu, pe obrazul stâng îmi înflorise o lalea veştejită, galbenă, aţi văzut vreodată o lalea galbenă veştejită, petala se subţiază, devine aproape transparentă, mi se părea că acum am o piele nouă, colorată în galben sulf cu uşoare irizaţii violete, care creşte peste pielea cea veche sau poate că era exact invers, ceea ce vedeam era pielea veche, sub care se insinua pielea nouă, aşa cum se întâmplă cu o unghie lovită şi care va cădea, dar va creşte alta pe dedesubt sau, mai exact, în continuare, vorbeam mult, vorbesc mult, dar mai mult în gând, în realitate tac, tac mult, asta impune respect tuturor, chiar şi medicii vorbesc în şoaptă, mai puţin medicul cu vocea unică, l-am recunoscut imediat, era aşa cum mi-l imaginasem, mai puţin părul, cârlionţat de la natură, extrem de des şi de aspru, ca cel de lup.

N-am mângâiat niciodată o blană de lup, dar aşa credeam că e o blană de lup, aspră şi sură, de parcă toţi lupii s-ar afla în floarea vârstei şi s-ar îndrepta spre bătrâneţe. Obrazul drept era mai afectat, focul apucase să muşte mai mult, mai adânc, aici va fi puţin mai complicat, dar până la urmă va fi bine, până la urmă va fi bine, asta sună ca o promisiune electorală, toate partidele ne asigură că în viitor totul va fi bine, până la urmă va fi bine, dar care e capătul urmei, aş fi vrut să întreb asta pe cineva, dar eram sigură că nimeni nu ştia răspunsul exact, dacă aş fi primit un răspuns exact, în fond asta cerusem, asta vroiam să aflu, când aveam să fiu ca înainte şi dacă voi mai fi ca înainte, răspunsul ar fi fost o minciună, urmau mai multe operaţii, totul depindea de cum aveam să reacţionez.

Profesorul m-a consultat îndelung, cu o lupă puternică, îmi venea să râd, el îmi părea o insectă ciudată, cu ochi mari, îi lipseau doar elitrele şi antenele, eu trebuia să-i par lui tot o insectă, m-a examinat mai bine de o oră, a examinat pielea milimetru cu milimetru, apoi a oftat uşor, o să fie cam greu, totul va dura mai mult de şase luni, poate chiar un an, nu mi-a dat timp să reacţionez, să răspund, trebuie să fii curajoasă, mi-a vorbit ca unui copil, trebuie să ai răbdare şi să fii curajoasă, dar îţi promit că la sfârşit totul va fi bine, totul e bine când se sfârşeşte cu bine, vor fi mai multe operaţii, vei fi ca un trandafir, un trandafir are mai multe petale, eu trebuie să reconstitui fiecare petală, bine că n-a zis să repar, am acceptat provocarea, doctorul m-a bătut uşor pe antebraţ, ştiam că eşti o luptătoare adevărată.

Am aflat că în Franţa se efectuase primul transplant de faţă din lume, dacă am înţeles eu bine, o femeie fusese muşcată de un câine, fiindu-i afectată partea mediană a feţei, nasul, buzele, operaţia a fost o reuşită, dar au existat şi multe proteste, se punea problema respingerii transplantului, atunci femeii i-ar fi căzut faţa, la propriu, nu la figurat, mai era şi problema schimbării identităţii, asta n-am prea înţeles cum venea, mi-am amintit apoi de o reconstituire a feţei unui american, afectat de o boală extrem de rară, de o bacterie ucigaşă, cu un efect catastrofal, rapid, care devora ţesuturile, omul moare în mai puţin de 72 de ore, medicii opriseră atacul bacteriei, dar omul îşi pierduse mai mult de jumătate din cap, îi mai rămăsese întreagă doar cutia craniană, restul, maxilarele, oasele feţei, totul se topise, fusese devorat de nemiloasa, incredibila bacterie, ei bine, omul a fost reconstituit bucată cu bucată, din plastic, poate că nu mai era un om, poate că era un android, dar, trăia, supravieţuia, părea chiar fericit, era căsătorit, ducea o viaţă normală sau măcar pretindea acest lucru.

Şi cu mine s-a încercat ceva nou, începuse moda clonărilor, se clona orice, clonarea ţesuturilor părea o operaţie destul de simplă, aveam nevoie de multă piele, nu mi se putea lua din altă parte, ar fi fost mutilant, clonarea pielii părea mult mai sigură şi mai estetică, a trebuit să aştept ceva mai mult, dar am fost, de la început, de-a dreptul încântată de rezultat.

Profesorul avusese dreptate, faţa mea era asemeni unui trandafir, a trebuit să suport peste treizeci de operaţii, ce frumos spunea profesorul, câte una pentru fiecare petală, a apreciat corect, într-un an, accidentul, cu toate consecinţele lui, părea un vis, urât, dar îndepărtat, mi-am schimbat locul de muncă, am schimbat şi oraşul, nimeni nu mă mai întreba nimic, nimeni nu mă mai cunoştea, deşi o vreme am fost chiar pe prima pagină a unor ziare şi reviste, devenisem un caz, nu ştiu dacă ziariştii fuseseră impresionaţi de numărul mare al operaţiilor sau de faptul că se lucrase cu o grefă obţinută prin clonarea ţesuturilor.

Când m-am dus acasă, la părinţi, la vreo săptămână de la ieşirea din spital, părinţii nu ştiuseră nimic, nici de accident, nici de consecinţele acestuia, locuiau în celălalt capăt al ţării, le-am spus, ca să-mi justific absenţa îndelungată, că am o bursă în străinătate, le-am dat doar câteva telefoane, îi asiguram că totul e bine, mama m-a privit acum ciudat, ca şi cum aş fi fost altcineva, cât de mult te-ai schimbat, cât de mult te-a schimbat străinătatea, nu ştiu, parcă ai alt aer, un aer mai sever, ai dreptate, străinătatea te schimbă, eşti mai mult singură, asta te înăspreşte, fără voia ta, era o explicaţie plauzibilă, aveam un sentiment ciudat, eram tot eu şi totuşi alta, am avut ceva probleme şi cu buletinul, am fost oprită la un control de rutină, pe un drum european, îmi schimbasem maşina, nu şi buletinul, poliţistul s-a uitat îndelung la poza din buletin, mă schimbasem într-adevăr, trebuia să-mi schimb buletinul, uitasem sau nu dădusem importanţă acestui detaliu, poza de pe buletin nu mai corespundea cu cea care eram acum, poliţistul s-a uitat îndelung şi la mine, insistent, bănuitor, a dat să spună ceva, să mă întrebe poate de ce m-am schimbat atât de mult, dar cum să întrebi o femeie de ce s-a schimbat atât de mult, aşa că mi-a înmânat în cele din urmă politicos actele maşinii, cu un mulţumesc destul de sec, n-a făcut niciun comentariu, trebuia, ah, de câte ori am folosit acest verb, devenise aproape un tic, trebuia să…, trebuia să fac asta, trebuia să se întâmple asta, trebuia să mă schimb, să zâmbesc, să spun, să mint, trebuia.

Mi-am găsit şi un prieten, eram prieteni, nimic altceva, ne întâlneam în oraş, mâncam adesea împreună într-un restaurant cochet, cu preţuri accesibile, curat, liniştit, convenisem să plătim nemţeşte, adică fiecare consumaţia sa, era mult mai comod, evitam complicaţiile şi interpretările, eram doar prieteni, într-o seară mi-a spus-o, poate mă înşel, am impresia că eşti de fiecare dată alta, poate că aşa trebuie să fie o femeie, de fiecare dată alta, te-ai plictisi cu o femeie plată, uniformă, care nu îţi oferă nicio surpriză, a tăcut, ştiam însă că nu se referea la asta, ci la faptul că arătam fizic de fiecare dată altfel, pur şi simplu aveam de fiecare dată altă expresie, alt aer, ca să zic ca mama, altă înfăţişare, ca şi cum pielea mea se răzvrătea, modificând linii, unghiuri, curbe, expresia, ce simplu se schimbă o expresie, priviţi masca tragediei şi pe cea a comediei şi veţi vedea ce puţine linii se schimbă, tăietura ochilor, colţul gurii, atât şi expresia devine tragică sau comică, nu ştiu când se făcea această mişcare, faţa mea era în permanent flux şi reflux, probabil că expresia mea se schimba o dată la câteva ore, poate chiar la şase ore, ca în flux şi reflux, mă schimbam mereu, asta o observam şi eu, care, oricum, eram obişnuită cu faţa mea, deci ar fi trebuit să remarc mai greu schimbările. M-am despărţit de prietenul meu în ziua în care mi-a spus, fără vreun reproş, ai o faţă mult prea mobilă, i-aş fi putut răspunde şi ce, ai vrea să am o faţă de sfinx, dar avea dreptate, acum faţa mi se schimba mult mai rapid, reacţionam practic la orice emoţie, faţa mea era într-o continuă schimbare, am realizat că pot fi un pericol public, puteam să fiu foarte bine o spioană, aş fi ieşit din orice încercuire, schimbările erau atât de mari, încât mi se schimba practic total şi identitatea, avem mii de identităţi, dar nu aveam niciuna, am încercat să mă machiez, să mă dau cu ruj, cu pudră, chiar cu măşti uşoare, de fructe sau de legume, rezultatul a fost însă unul catastrofal, totul crăpa, păream acoperită de plăgi, de cruste, nu, blestemul meu era să-mi port mereu o faţă care se schimba permanent, extrem de rapid, eram un fel de cameleon, un celenterat, atâta doar că mie mi se schimba mai mult forma şi mult mai puţin culoarea, profesorul mi-a spus că trebuie să am răbdare, e vorba de atâtea operaţii, ţesuturile lucrează, nervii, vasele de sânge se caută unele pe altele, aşa se întâmplă la orice operaţie, durează ani întregi şi încă pielea, muşchii, nervii lucrează, se sudează, bucăţile secţionate prin operaţie se caută, ar fi fost la fel şi dacă s-ar fi recoltat pielea de pe coapsă, nu e vorba de faptul că s-a folosit pielea clonată, o clonă nu e altceva decât o multiplicare dirijată de celule, îl credeam şi nu îl credeam, începusem să am permanent necazuri, nu eram recunoscută, eram permanent legitimată, chiar la firma la care lucram portarul mă oprea mereu, noroc că vocea mea era aceeaşi, portarul era permanent mirat, mă privea ca pe un animal străin, rostea cu îndoială, a, dumneavoastră eraţi, nu v-am recunoscut din prima clipă, vă rog să mă scuzaţi, colegii îmi evitau privirea, vorbeau cu mine, dar priveau undeva, în jos, ca şi cum s-ar fi ruşinat să mă privească, ca şi cum s-ar fi temut să nu se trădeze, îi înspăimântam, eram necunoscuta, necunoscutul sperie întotdeauna, eram schimbarea la faţă, resimţeau probabil un fior metafizic sau religios, sau şi una şi alta, nu ştiu ce gândeau despre mine, mă considerau un fel de monstru, sau poate o zeitate, sau altceva, mă evitau, refuzau o discuţie liberă, rămâneau strict la relaţiile obligatorii, de serviciu, nu le puteam reproşa nimic, mă enervam, mă emoţionam, asta îmi schimba şi mai brusc fizionomia, aşa cum se întâmplă cu cineva căruia îi tremură mâna, se străduieşte să nu-i mai tremure mâna şi atunci, din cauza efortului, mâna îi tremură şi mai tare.

Nu aveam ce face, pur şi simplu nu exista vreo soluţie, încă o operaţie sau mai multe nu ar fi făcut altceva decât să amplifice şi mai mult mobilitatea figurii, faţa mea nu s-ar fi odihnit o clipă, puneam capul pe pernă şi simţeam cum faţa mea lucrează, umblă, se deplasează, îşi caută refugii, odihna, cea mai bună poziţie, oricât de frământată ar fi fost perna, faţa mea nu era niciodată boţită, pentru că nu avea când să se plieze, am observat că nu se formau riduri, faţa mea nu avea niciun rid, mă aflam în situaţia paradoxală de a fi cea mai nefericită femeie şi, în acelaşi timp, aş fi fost invidiată de orice femeie, auzi, ce şansă, să nu ai un rid, să nu faci niciodată un rid, ziua mai era cum mai era, mă obişnuisem într-un fel, am impresia că şi ceilalţi deveniseră mai înţelegători, adică mai indiferenţi, tratau totul ca pe o ciudăţenie, ca şi cum pe faţa mea ar fi crescut o gâlmă, un neg uriaş sau altceva, omul se obişnuieşte cu toate, noaptea era cel mai greu, adormeam doar când eram frântă de oboseală, momentele dinaintea somnului erau cumplite, îmi simţeam atunci faţa vie, vie şi independentă, ca şi cum nu mi-ar fi aparţinut, ca şi cum ar fi fost un animal de pradă nocturn care ar fi dorit să plece la vânătoare şi nu putea, din cauza cusăturilor, care funcţionau ca o capcană, ca o plasă nevăzută de păianjen, numai că în această plasă nu cădea ea, faţa, pielea, ci eu, eu deveneam prizoniera acelei plase de păianjen, eu eram insecta, musca, libelula care devenea prizoniera plasei, aşteptând păianjenul, care venea într-un târziu, era profesorul cu lupa sau poate un păianjen uriaş care semăna cu profesorul.

A trebuit să plec, mai întâi în Thailanda, într-o excursie, apoi într-una din miile de insule ale Indoneziei. Am ajuns la un trib. Am cerut să fiu tatuată, nu vopsită ca ceilalţi turişti.

S-au sfătuit îndelung, apoi m-au întrebat dacă ştiu ce înseamnă asta.

Mă documentasem dinainte, ştiam că dacă mă tatuam cu adevărat aveam să devin o fiică a tribului, cu toate drepturile şi îndatoririle. Nimeni nu le mai ceruse asta, mai ales o femeie. Au acceptat până la urmă.

Tatuajul a fost îngrozitor, extrem de dureros, a durat o zi întreagă.

Am rezistat eroic, deşi faţa era atât de sensibilă, o rană, era sensibilizată de atâtea operaţii. Dar tot operaţiile făcuseră să mă obişnuiesc cu durerea. Au rămas surprinşi de rezistenţa mea la durere. Asta m-a ridicat mult în ochii lor.

M-am adaptat repede. Nu m-am căsătorit. Le-am învăţat repede limba, plastică, melodioasă, cu un acut simţ al metaforei. Am crezut că, prin tatuaj, faţa mea avea să-şi găsească liniştea, să se fixeze. Nu a fost aşa. Dimpotrivă, acum tatuajul mărea şi mai mult iluzia de mobilitate, arătam ca o zebră în fugă, nu mă puteau privi. Au crezut că vin de pe altă planetă, ceea ce, într-un fel, era şi adevărat şi m-au ales regina lor.

Îmi conduc poporul cu înţelepciune.

În fiecare dimineaţă, înţelepţii tribului vin şi îmi consultă, cu multă atenţie, faţa.

Sunt mulţumiţi, mă văd senină, luminoasă, ştiu că vremea va fi bună şi că vor avea noroc la vânat.

Lucian Strochi