Integrala prozei scurte: Răzbunarea unui mort curajos

Inmormantarea-la-taraMă întorceam din nou acasă după exact zece ani. De fapt erau zece ani şi trei zile. Plecasem din oraş cu zece ani în urmă, într-un mai ploios, semănând cu un octombrie plumburiu, umed şi friguros, cu soarele plecat spre alte meleaguri, mai calde.

Eram acum aşadar în mai şi mă întorceam acasă să-mi înmormântez tatăl. Eram trist şi asta din mai multe motive. Întâi poate, dintr-un egoism inconştient, există şi aşa ceva?, realizam faptul că, de acum înainte, între moarte şi mine nu mai era nimeni. Până acum umbra tatei mă apăra, protectoare, uriaşă, suverană. De acum înainte eram singur, chiar dacă, alături de mine, tremura, de frig şi de emoţii, soţia mea. Dar era altceva. Soţiile stabilesc cu tine alte genealogii, se dezvoltă alte ramuri. Juridic, soţia nu ţi-e măcar rudă, ceea ce, din punctul meu de vedere, rămâne o prostie. Să conteze atât de mult sângele, glasul lui, ereditatea?

Dacă e aşa, atunci contează mai mult faptul că suntem un animal şi mult mai puţin un zoon politikon, un animal social adică. Nu ştiu, nu sunt medic, nici jurist, aşa că nu am dreptul să mă pronunţ. Constat însă.

Îmi părea rău că nu ajunsesem la timp, adică înainte de deces.

E drept că şi tata avea aici partea sa de vină.

Paştele căzuse anul acesta târziu, cel mai târziu cu putinţă şi îmi spusese la telefon, când mă oferisem să vin pe la ei, să văd ce mai fac, vino de Paşti, atunci vom avea mai mult timp să stăm de vorbă, să stăm pe îndelete de vorbă, niciodată nu am avut timp să stăm de vorbă liniştiţi, ca doi bărbaţi aşezaţi, cu familiile şi casele lor, să ne spunem lucruri care nu se ştiu, pentru că nu le-am trăit împreună, unele, petrecute înainte de naşterea mea, altele, pentru că fuseserăm despărţiţi aproape cincisprezece ani, dacă luăm în calcul şi timpul cât fusesem student în capitală.

Îmi părea rău acum că îl ascultasem, ştiam că e bolnav, nu credeam însă că e atât de grav bolnav, poate că şi subiectiv, refuzam să accept că ar fi foarte grav bolnav, mai fusese internat prin spitale, credeam că e un luptător, un învingător, că avea să trăiască peste optzeci de ani, cât bunica, cu bunicul fusese altceva, murise de tânăr, dar într-un accident, am primit noaptea pe la două telefonul, dacă poţi, vino, că tata s-a prăpădit, a murit acum două ore, vin, mâine dimineaţă plec spre tine, erau între noi aproape opt sute de kilometri pe calea ferată, nu era recomandabil să plec cu maşina, cu trenul era mai sigur, trebuia să fac şi ceva cumpărături, deşi fusesem asigurat că totul e pregătit, groapa, coşciugul, hainele de înmormântare, fanfara, era acum depus în biserică, aşa cum se obişnuia pe acolo, atâta doar, să vin, vin sigur, vin şi cu Elena, ştii ce mult a iubit-o tata, vino, vă aşteptăm.

Am plecat cu un tren de zi, ocoleam mult, dar era cel mai bun traseu, schimbam o singură dată, ajungeam pe seară; ne-am urcat în tren, Elena era palidă, nu dormise nici ea toată noaptea, în plus tata era primul mort din familie, primul părinte dintre cei patru, se gândea probabil şi la ai ei, cine ştie, n-o puteam întreba acum la ce se gândeşte, în tren mă gândeam la multe lucruri legate de tata, fusese un om ciudat, când eram mic îl credeam cel mai puternic om din lume, cam aspru, am luat de la el câteva bătăi zdravene, de două ori total nevinovat, copiii au un acut simţ al dreptăţii, nu uită niciodată o nedreptate, nu mai eram demult copil, dar, uite că nici măcar acum nu uitam faptul că fusesem pedepsit pe nedrept, tata nu era un om curajos, dimpotrivă, am crezut o vreme că aşa era firea lui, trăise şi văzuse multe, prinsese războiul şi războiul te învaţă între altele că îndrăzneţii mor primii, el supravieţuise, era deja un învingător, dar ducea cu el, în el o taină care îl împiedicase să se afirme, eu credeam că aşa îi era firea, târziu, mult mai târziu, am înţeles că era vorba de un instinct de apărare, nu se temea pentru viaţa lui, ci pentru viaţa mea şi a mamei, pentru liniştea pe care avea datoria lui, de cap de familie, să ne-o asigure, am aflat până la urmă despre ce fusese vorba, o copilărie, pe timpul legionarilor primise o pereche de bocanci şi un palton, legionarii veniseră în liceu cu ajutorul legionar, îl căutaseră pe director, îi cerură acestuia să dea cinci nume de copii săraci, dar buni la învăţătură, tata a fost şi el pe lista directorului, primise acele bunuri, se gândise apoi să-i însoţească, să le mulţumească într-un fel, să-i ajute să distribuie şi altora haine şi încălţări, îi însoţise, distribuiseră hainele, era o colectă publică, un ajutor, venea Paştele, desigur era şi ceva propagandă la mijloc, se apropiau alegerile, asta fusese totul, nimeni n-ar fi ştiut însă episodul, se petrecuseră atâtea între timp, mulţi oameni muriseră în război, nu semnase nimic nicăieri, nicio adeziune, nu era pe nicio listă, nici măcar pentru bunurile primite, la terminarea războiului şi-a terminat şi el studiile, a crezut că vremurile se schimbă, că adevărul, binele şi dreptatea vor triumfa, toţi spuneau asta, făcuse cerere să fie primit în partid, a trebuit să-şi facă autobiografia, cât mai amănunţit, trebuia acolo să spună tot, absolut tot, şi laptele pe care l-ai supt, nimeni nu poate minţi partidul, trebuie să fii sincer faţă de partid, fusese, pomenise de acel episod pe care nu-l mai ştia decât el, alţii, chiar de l-ar fi ştiut, nu l-ar fi pomenit, atât de minor li s-ar fi părut, nu îi făcuseră nimic, nici nu aveau ce să-i facă, alţii, mult mai importanţi, vinovaţi sau nevinovaţi, aveau să fie judecaţi, condamnaţi, întemniţaţi, uneori executaţi, nu i-au făcut nimic, i-au mulţumit chiar pentru sinceritate; i-au explicat însă că nu se mai punea problema intrării lui în partid, nici acum, nici altădată, tata uitase un singur lucru, că şi partidul era format din oameni, nu era doar o abstracţie, când a înţeles că partidul e format din oameni, era prea târziu, vremea lui trecuse, rămăsese doar spaima, teama că vremurile se vor înăspri, că, la un moment dat, episodul acela obscur va deveni brusc din nou importat, ştia, aflase că acum era considerat un simpatizant legionar, de parcă la vârsta lui putea avea simpatii politice, mă rog, asta era, se temea pentru mine, se temea ca nu cumva viitorul meu profesional să fie ameninţat, să-mi pot continua firesc studiile, e drept că vremurile se schimbaseră mult, se relaxaseră, dar, uite, vine câte un moment ca cel din ’56 şi totul se reia de la capăt, duşmanii redevin duşmani, albul redevine alb şi, ceea ce e mai important, negrul redevine negru, sunt şi vremuri care interzic nuanţele.

Căutase să se facă util, acceptase şi lucruri greu de acceptat, vroia să se facă de neînlocuit, unii îşi băteau joc de el, nu-l înţelegeau, îl credeau servil, nici el nu-i înţelegea întotdeauna pe ceilalţi, acum era însă la pensie, terminasem şi eu facultatea, putea răsufla uşurat, nu se schimbase, dar privirea lui devenise ceva mai senină şi, în acelaşi timp, mai fermă, se poate şi aşa ceva, acum era însă întins în coşciugul deschis, cu capacul alături, înconjurat de flori şi de lumânări, nu ştiam dacă fusese iubit sau nu, asta nu se vede adesea decât la înmormântări, vezi şi tu câţi oameni vin la o înmormântare şi atunci afli dacă mortul a fost iubit cu adevărat sau nu, şi asta e relativ, uneori, când e vorba de moartea unei tânăr, a unei fete, a unui copil, de o moarte năprasnică, în urma unui accident, sau când e vorba de o moarte colectivă, lucrurile se schimbă.

Veniseră mulţi vecini, cel puţin în cartier era cunoscut, era respectat pentru că nimeni nu-l văzuse niciodată beat, nu făcuse scandal, ajuta pe cel care îi solicita un ajutor, era, cu alte cuvinte, un om de treabă şi oamenii de treabă sunt cel puţin respectaţi de ceilalţi, dacă nu şi iubiţi.

Nu participasem niciodată la vreo înmormântare sau, dacă participasem, nu fusesem niciodată într-o poziţie atât de importantă, eram fiul mortului, singurul său fiu, căpătasem brusc o autoritate pe care nu o aşteptasem, nici măcar nu mă gândisem la ea.

Totul fusese într-adevăr dinainte pregătit, nu pentru că tata s-ar fi pregătit de moarte, s-ar fi aşteptat să moară, cred că şi pe el moartea l-a luat oarecum prin surprindere, era bolnav, repet, dar nu credea nici el să fie atât de bolnav încât să moară, medicii nu-i spuseseră nimic, poate că nici ei nu ştiau că e atât de bolnav, la un moment dat cedaseră toate, inima, rinichii, ficatul, murise cu un zâmbet uşor ironic pe buze, ca şi cum acum vroia să-şi ia o revanşă faţă de cineva, era un mort frumos, doar în zona cerebelului era puţin vânăt, în rest părea că doarme, între noi era o relaţie ciudată, îmi interzisese să plâng, numai femeile plâng, noi, bărbaţii…, rămăsesem cu asta, nici nu-l puteam pronunţa pe „r” şi mă înfoiam ca un cocoş, mândru, prin casă, chiar dacă mă durea cumplit degetul tăiat, nu plângeam, noi, bă’baţii, atât ziceam, suspinând uşor, mai mult trăgându-mi nasul, cu buza de jos uşor răsfrântă, ca nu cumva cineva să creadă că suspinul meu era un plâns, deşi mă arsesem sau mă tăiasem şi aş fi vrut să plâng, aş fi vrut să plâng şi acum, eram singur în biserică, nu ştiam obiceiurile, oricum, cred că, în orice biserică, în orice religie, mortul nu rămâne singur peste noapte, întâi ca un ultim omagiu, apoi mai practic, pentru ca nu cumva lumânările aprinse lângă el să se răstoarne şi să aprindă ceva prin jur, poate chiar biserica sau mortul, sau chiar din dragoste, sunt ultimele momente pe care le mai petreci cu un om care ţi-a fost drag, ţi-a fost atât de aproape atâţia ani, te-a crescut, te-a iubit la rândul său, totul fusese dinainte pregătit, cu mulţi ani înainte, aşa e pe aici, după ce împlineşti cincizeci de ani, începi să cotizezi, nu ştiu anume cât, probabil un procent oarecare sau poate că e vorba de o sumă fixă, nu contează cât mai trăieşti peste cincizeci de ani, cât cotizezi, important e să cotizezi şi ai asigurat la moarte totul, de la coşciug până la fanfară, de la groapă până la masa de la restaurant, indiferent cât ai plătit, era ciudat, ciudat pentru viaţă, dar nu şi pentru moarte, cel care plătea mai mult, trăia mai mult, dacă te-ai fi gândit altfel, cel care trăia mai mult, plătea pentru viaţă, un soi de impozit pe viaţă, cine nu ar fi vrut să plătească un asemenea impozit, erau şi alte obiceiuri ciudate, femeile erau separate de bărbaţi, veneau în urma lor în cortegiu, nu ştiu dacă atunci când era înmormântată o femeie nu era cumva invers, adică după dric să vină întâi femeile, am uitat să întreb asta, atunci numai la acest lucru nu mă mai gândeam, dricul, urmat de rudele foarte apropiate, soţie, fiu, fiică, atât, apoi bărbaţii, pe urmă femeile, toţi îmbrăcaţi în negru, tăcuţi, gravi, plini de importanţa momentului, îşi urma liniştit, imperturbabil, dar implacabil traseul pe strada principală, nimeni nu se grăbea, nimeni nu claxona, se aprindeau doar farurile, oamenii aflaţi pe stradă se opreau câteva clipe în poziţie de drepţi, cu faţa la dric, atunci când mortul trecea chiar prin dreptul lor, până şi copiii, atât de neastâmpăraţi, atât de greu de stăpânit în alte ocazii, deveneau acum brusc cuminţi, rămâneau şi ei nemişcaţi, erau impresionaţi de reacţia celor mari, nimeni nu zâmbea, toţi erau gravi, nimeni nu vorbea, înseamnă că era vorba de ceva foarte serios, mortul trecea, totul dura numai câteva clipe, oamenii îşi reluau imediat treburile lor de zi cu zi, copiii se zbenguiau sau se fugăreau mai departe, totul se uita repede, e bine când totul se uită repede, un copil trebuie să uite cât mai repede moartea. Înainte de a ajunge în piaţă, şoseaua urca brusc, nu mult, vreo douăzeci de metri, era o pantă, acolo dricul se oprea câteva clipe, caii îşi trăgeau şi ei sufletul, era şi o intersecţie, şi pe aici dricul oprea la orice încrucişare de drumuri, oprise şi acum, a venit în fugă un poliţist, era un ofiţer, nu puteţi trece mai departe, trebuie să vă întoarceţi puţin şi să ocoliţi prin stânga, aşa cum fac toate maşinile, e prea multă lume în piaţă, în plus, în câteva secunde trebuie să înceapă discursul premierului, nu era doar premier, era şi liderul partidului, venise să-i sprijine pe aleşii locali, pe viitorii aleşi, avea să ţină un discurs, nu prea lung, de vreo jumătate de oră, trebuia să plece mai departe, tot astăzi mai avea două întâlniri, preotul îl privi crunt, deşi omul nu avea nicio vină, primise şi el nişte indicaţii, el era un simplu executant, era şi el derutat, cu siguranţă că nimeni nu-i spusese ce să facă în cazul unei înmormântări, un mort nu se întoarce din drum, până şi păgânii respectă morţii, cineva spuse, nu-i nimic, ne oprim aici, ascultăm şi noi discursul premierului, mai ales că aţi spus că nu e prea lung, noi nu ne grăbim, morţii nu se grăbesc niciodată, aşteptăm, poliţistul transpiră brusc, era o situaţie fără ieşire, nu putea să spună nimic, cortegiul funerar nu bloca circulaţia, ea era oricum blocată de câteva ceasuri bune, ce să le spui oamenilor care urmau să aştepte discursul, cu siguranţă nu erau provocatori, n-ar fi strigat nimeni nimic, cel puţin din respect faţă de mort, îşi aduse aminte de mort, dar cu mortul ce facem, cum ce facem, rămâne şi el, doar n-o să plece undeva şi noi să rămânem, şi fanfara, fanfara o să stea liniştită, bine, dar premierul nu ştie de mort şi ar putea întreba de ce nu cântă fanfara, nu pot să le spun că membrii fanfarei cântă doar la mort, că nu ştiu decât marşuri funebre, nu e adevărat, sări unul, fiul meu e în fanfară şi a terminat liceul de muzică, poate să cânte la trompetă şi muzică de jazz, şi toţi ştiu şi altfel de muzică, nu numai marşuri funebre – cum spui, se făcu linişte, după un uşor cutremur de murmure şi şoapte, premierul ridică mâna dreaptă, mă bucur că suntem astăzi împreună la un moment atât de fericit pentru viaţa…, se auzi un murmur ameninţător din stânga, premierul privi într-acolo şi remarcă imediat dricul, a dracului opoziţie, auzi ce idee au avut, să vină aici chiar cu dricul şi cât de disciplinaţi sunt toţi, s-au îmbrăcat cu toţii în negru, va fi greu să câştigăm aici, cu atât mai mult va trebui să ne mobilizăm, şi fanfara, e a noastră sau e a opoziţiei, dacă e angajată de noi, atunci acum ar fi momentul potrivit să cânte ceva, imnul naţional sau măcar imnul partidului, îşi continuă cu o voce fermă discursul, modificându-şi-l uşor, adaptându-l din zbor, era un orator redutabil, deşi opoziţia s-a gândit să se manifeste oarecum inedit, considerând adunarea noastră populară o înmormântare, bine că nu mi-a spânzurat imaginea, că nu au dat foc unei momâi pe care s-o considere ca fiind reprezentativă pentru persoana mea, eu zic să-i acceptăm cu bucurie, poate au şi ei de auzit lucruri interesante, cum va arăta viitorul, probabil vor să sugereze că sunt un cadavru, un cadavru politic, se înflăcăra, nimeni aici, nu e un cadavru, nimeni dintre noi nu e mort, suntem vii, oameni ai faptelor concrete, oamenii viitorului, toţi de aici privim doar spre viitor, cineva se apropie şi-i şopti la ureche, nu e opoziţia, e vorba chiar de o înmormântare adevărată, cu un mort adevărat, premierul păli o clipă, apoi îşi reveni, era renumit pentru capacitatea sa de a se adapta celor mai grele situaţii, nu mă refer desigur la acei cetăţeni onorabili care, respectând tradiţiile strămoşeşti străvechi îşi conduc pe ultimul drum un concetăţean scump lor şi nouă. Vă propun, stimat auditoriu, să păstrăm, prin urmare, un moment de reculegere, până când trece cortegiul funerar, să cinstim şi în acest fel memoria unui concetăţean al Dumneavoastră, un cetăţean al nostru, al tuturora, cuvântul său fu ascultat, oamenii care purtau ceva pe cap, şepci, căciuli, cipilici, unele cu însemnele partidului şi le-au scos imediat, cu un gest aproape reflex, aproape ruşinaţi că nu se gândiseră să fi făcut mai devreme acest gest, în fond erau întâi oameni, creştini, români şi abia apoi membri de partid, convoiul a mai înaintat, fără şovăire, vreo cincizeci de metri, în sunetele fanfarei ce interpreta un cunoscut marş funebru şi a cotit-o apoi spre stânga, într-un unghi aproape drept, premierul a mai avut un moment de inspiraţie, a aplaudat la un moment dat trecerea mortului, a aplaudat imediat şi întreaga adunare, îndelung, aşa că tata a fost primul mort aplaudat, aşa cum se întâmplă numai marilor eroi şi asta nu la noi, ci în alte ţări, l-am privit atent şi mi se părea că tata şi-a prelungit mult zâmbetul, ajuns acum aproape un rânjet.

Avusese curajul acum, în ultimele sale clipe pământene, să înfrunte puterea, obligându-i pe toţi să dea înapoi, să-l aplaude chiar, să-i facă loc, să se dea la o parte din calea sa.

Era acum altul, cum nu-l cunoscusem: puternic, triumfător, ironic, dispreţuitor, cutezător.

Mergeam spre cimitir ca o procesiune a unui sfânt, însoţit de alămuri, ce sunau acum ameninţător, de parcă erau trâmbiţele apocalipsei, ajunseserăm la poarta cimitirului şi sicriul fu purtat mai departe pe mâini, era purtat ca moaştele sfinte ale unui mucenic, sicriul era nefiresc de sus, aveai impresia că oamenii se străduiesc nu să-l susţină, ci, dimpotrivă, să-l reţină, altfel sicriul şi mortul s-ar fi ridicat în văzduh, ca într-o minune cu adevărat dumnezeiască, în continuare înmormântarea a decurs normal, fără niciun incident, oamenii se întorceau însă acasă cu un zâmbet larg pe buze, aveau să povestească multă vreme întâmplarea, era aproape o anecdotă, se puteau spune multe şi se puteau trage şi mai multe învăţăminte, se întorceau acasă cu zâmbetul pe buze, nu trişti, tata mai câştigase încă o partidă, îşi dorise ca nimeni să nu plângă la moartea sa, nimeni nu plânsese la mormântul său, oamenii uitaseră pur şi simplu să plângă.

Elena n-a spus nimic atunci, mult mai târziu mi-a zis, dacă mi-ai fi povestit aşa ceva, nu te-aş fi crezut, am fost însă de faţă, încă o dată viaţa bate literatura, n-am întrebat-o ce anume a văzut ea atunci, cu siguranţă alte lucruri decât văzusem eu, eu mă concentrasem mai mult pe faţa mortului, mai puţin privisem în jur, ea avea un dezvoltat simţ al umorului şi un spirit de observaţie atât de ascuţit, încât mă uimea aproape întotdeauna şi chiar mă umilea uneori, remarcase cu siguranţă şi anumite lucruri hazlii, care mie îmi scăpaseră, dar care, din respect pentru memoria tatălui meu, nu mi le spunea, mi-a spus doar atât, m-am uitat cu atenţie la figura premierului, la un moment dat a intrat în panică, se descoperise gol-puşcă în faţa acelei mulţimi şi nu ştia ce să facă şi mai ales ce să spună, a fost momentul când a realizat că e vorba de un mort adevărat, că făcuse până atunci gafă după gafă, suspectând opoziţia de o fantezie pe care aceasta n-o avea, cel puţin atunci şi acolo.

Şi acum mă mai gândesc câteodată la tata, într-o noapte chiar am plâns, nătâng, din gât, deşănţat, bleg, nestăpânit, eram singur acasă, mă gândeam la câte umilinţe înghiţise tata din cauza mea, era totuşi un om curajos, dăduse două palme răsunătoare unui vlăjgan care mă bătuse fără să am vreo vină, mă confundase cu un alt băiat, sunt sigur de asemenea că alesese premeditat momentul răzbunării, îşi alesese anume momentul morţii, pentru ca momentul înmormântării sale să coincidă, în timp şi spaţiu, cu discursul politic al premierului.

Dacă nu e aşa, înseamnă că Dumnezeul nostru al tuturora, de acolo, de sus, are grijă de noi, şi ne conduce după legi morale pe care le ştie doar El şi le aplică tot El, în aşa fel ca nimeni să nu rămână nepedepsit şi cel condamnat pe nedrept să aibă cândva dreptul la o justă reabilitare.

Lucian Strochi