Era mulţumit, cu adevărat mulţumit.

Nu i se întâmpla asta prea des, nu e bine să fii mulţumit, mulţumirea îţi adoarme simţurile, câştigase întotdeauna pentru că avea simţurile treze, ca ale unei feline, acum însă putea să se relaxeze, avea un drum lung, de aproape şaptesprezece ore, traversa mai bine de o jumătate de lume; de fapt, Asia e ea singură o jumătate de lume, răsfoi detaşat câteva reviste pe care agenţiile de turism le oferea companiilor aviatice gratis, după cum tot gratis le găsea şi călătorul, zări apoi o carte, având ca ilustraţie un om atacat de trei fiare, o panteră, un leu, o lupoaică, o privi cu oarecare suspiciune, o luă în mână, o răsfoi, oftă uşor, o deschise, apoi citi pe îndelete: Dante Alighieri / Divina Commedia / Inferno / Purgatorio / Paradiso / Introduzione di Italo Borzi / Commento a cura di Giovanni Fallani e Silvio Zennaro / Cronologia di Nicola Maggi / Edizione integrale / Biblioteca Economica Newton / Classici Ben / Seconda edizione: febbraio 1996 / Stampato su carta Libra Classic della Cartiera di Kajaani distribuita dalla Fennocarta s.r.l., Milano, sări peste Dante Alighieri: profilo biografico, avea să se întoarcă asupra sa mai târziu, ignoră şi Introduzione şi se opri asupra textului propriu-zis: „Inferno / Canto I / Dante smarrito, di notte, nella selva oscura giunge sul mattino ai piedi di un colle, illuminate dal sole (vv.1-27). Tre fiere impediscono il suo cammino e lo respingono verso la selva, nella valle (vv.28-60). Virgilio gli appare annunziandogli l’avvento di un Veltro (vv. 61-111), e l’invita a compiere l’itinerario spirituale della salvezza, attraverso i tre regni d’oltre-tomba (vv. 122-136).

„Nel mezzo del cammin di nostra vita / mi ritrovai per una selva oscura, / ché la diritta via era smarrita.”

Ştia destul de bine italiana, o învăţase în cei trei ani petrecuţi la Milano, dar italiana lui era mai mult una de conversaţie, una tehnică, cunoştea foarte bine termenii din construcţii, comerţ, economie, bursă, citea desigur şi ziarele, le citea de la prima la ultima pagină, nu credea despre el că e zgârcit, era cumpătat, dacă dai un ban, atunci nu-ţi permiţi să risipeşti nimic, nu cumperi un ziar de zeci de pagini, ca să citeşti doar câteva, ăsta era şi motivul pentru care îşi cumpăra întotdeauna bilet doar la economic, la turist, tot acolo ajung, dar cu bani mai puţini, auzise desigur şi de Dante, e cel mai cunoscut scriitor italian, nu citise însă niciodată nimic de el, nu avusese timp pentru aşa ceva, nu era o scuză, era o constatare, acum avea timp, avea să-l citească pe Dante, mai ales că era o Edizione integrale.

Se afundă în lectură, zbura cu Alitalia şi stewardesele erau italience, le văzu că îl privesc cu respect, un american care citeşte Dante e un lucru mai rar, era sigur că ele ştiu că e american, dacă mai era un dubiu, atunci acesta era risipit de sacoul albastru ce avea pe umărul stâng steagul american, de care era atât de mândru, dar era şi ceva practic la mijloc, steagul acesta îi deschidea multe drumuri, îl scăpa de multe necazuri, toţi vedeau steagul înstelat şi înghiţeau în sec, orice s-ar spune, americanii sunt şi vor rămâne stăpânii lumii.

Îi plăcuse matematica, devenise licenţiat în ştiinţe matematice, avea o minte ordonată, speculativă, o bună memorie, o judecată clară, rapidă, am emisfera dreaptă mai dezvoltată, aflase că emisfera dreaptă e cea specializată în operaţii logice, în calcule, acum mă voi confrunta cu Dante, terminase şi o Facultate de Construcţii, nu e nicio mirare, construcţiile presupun foarte mult calcul, gândiţi-vă numai la rezistenţa materialelor, îşi luase chiar şi un doctorat, titlul lucrării stârnise oarecare nedumerire printre prieteni, era vorba de Curgerea lentă a betonului, prietenii îi spuneau acum Domnul B. B., nicio legătură cu Brigitte Bardot, Doamna B. B., pasiunile lui erau Betonul şi Beethoven, de aici B.B., devenise un specialist recunoscut în cupole, în acoperişuri nesprijinite pe coloane, la Milano studiase mult problema, era şi Vicepreşedintele Comisiei Mondiale de Seismologie, funcţie, desigur, onorifică, care îi întărise însă mult prestigiul internaţional, dar Domnul B.B. era şi altceva, un prosper om de afaceri, averea sa se mărea în fiecare minut cu câteva sute bune de dolari, investea mult şi sigur, cumpăra terenuri la preţuri incredibil de mici, era unul dintre cei care sesizase printre primii importanţa micilor dragoni în economia mondială, terenurile cumpărate erau revândute peste doar doi-trei ani cu preţuri de sute de ori mai mari, când nu erau vândute, construia, construia blocuri de sute de metri înălţime, cu zeci de etaje, împânzise Asia cu ele, din Hong Kong şi până în Singapore, dar şi în Birmania, Thailanda şi chiar China, şi acum propunea o afacere bună, reciproc avantajoasă, câştiga el, dar câştigau şi ceilalţi, două blocuri gemene, de peste o sută de etaje, un record pentru Asia, nu avea nevoie de publicitate, când e vorba de un proiect grandios, publicitatea vine singură.

Citea repede, nu-l deranjau cuvintele necunoscute, e drept, puţine, încerca să surprindă structura Divinei Commedii, aşadar poema este împărţită în trei cantice, corespunzătoare celor trei ţinuturi ultraterestre Infernul, Purgatoriul şi Paradisul.

Fiecare cantică era împărţită în treizeci şi trei de cânturi, ceea ce însemna în total nouăzeci şi nouă de cânturi.

Dacă se adăuga şi prologul, adică primul cânt, obţinea suta, adică pătratul numărului perfect, zece.

Strofele au câte trei versuri (terţine înlănţuite).

La rândul său, Infernul este divizat în zece părţi, câmpia întunecată plus cele nouă cercuri în care îşi ispăşesc păcatele damnaţii, ca şi Purgatoriul, dacă ţinem cont de ţărmul mării, de coasta muntelui, de cele şapte brâie, de grădina paradisului pământesc.

În fine, Paradisul respecta şi el cifra zece, ţinând cont de cele nouă ceruri mobile şi de Empireu, sediul imobil al divinităţii.

Puţină statistică nu strică.

Se afundă din nou în calcule şi comentarii şi descoperi că poema avea 14233 de versuri, dintre care Infernul 4720, Purgatoriul 4755, iar Paradisul 4758, 99542 de cuvinte, repartizate astfel: 33444 pentru Infernul, 33379 pentru Purgatoriul şi 32719 pentru Paradisul.

Agenda sa se umplu rapid de cifre, de calcule, notă şi faptul că Dumnezeu se află în centrul Empireului, iar Lucifer în centrul Pământului, în apele îngheţate ale Cocitului.

„Al şaselea cânt al Infernului expune frământările contemporane lui ale Florenţei, al şaselea cânt al Purgatoriului situaţia tulbure a întregii Italii, iar al şaselea cânt al Paradisului narează istoria Imperiului, deci a Lumii.”

Toate cele trei cantice sfârşesc cu cuvântul stelle.

Putea continua cu jocurile acestea la infinit, dar erau oare ele simple jocuri sau o matematică rece, o geometrie severă, o arhitectură ţinând cont de secţiunea de aur, de numărul de aur, de acorduri perfecte, aproape muzicale, de muzica sferelor?

Căzu pe gânduri, închise ochii, aparent relaxându-se.

De fapt acestea erau momentele sale de geniu, când toate forţele sale se conjugau, când constructorul era sprijinit de matematician, matematicianul de vizionar, vizionarul de arhitect, apărea atunci ideea, Marea Idee, cea care îl deosebea de ceilalţi şi îl făcea să fie generalul unei armate de constructori, excelenţi executanţi, dar mai puţin vizionari, acum el era demiurgul, egalul lui Dumnezeu, e un fel de a spune, diferenţa dintre mine şi Dumnezeu este că lucrăm cu materiale diferite: eu cu efemerităţi, el cu eternităţi.

Acum între el şi Dumnezeu se insinuase, destul de brutal, nu era nicio contradicţie, Dante cu poema lui, pe drept cuvânt Divină.

Şi atunci veni provocarea. Dacă Dante lucrează cu virtualităţi, eu voi lucra cu realităţi.

Asta era. Se bucură din nou de faptul că avea atâta timp liber la dispoziţie, câteva ore.

Dante a avut nevoie pentru călătoria sa de şapte zile.

Eu mai am până la destinaţie şapte ore.

Să vedem.

Aşadar era vorba de două turnuri gemene, gemene doar în aparenţă. Unul avea să fie replica materială, concretă a Divinei Commedii. Unul din blocuri va avea exact o sută de etaje, câte unul pentru fiecare cânt.

Mintea lui se despică parcă în două: excelentă afacere, să reconstitui opera lui Dante, Divina Commedia… Edizione integrale.

Un muzeu, o galerie a suferinţelor umane, un teatru unde să se regăsească toate personajele lui Dante, interpretate de actori, toate suferinţele, toate suspinele, regretele, păcatele. Vor fi aici păcătoşii din dragoste, Francesca da Rimini şi Paolo Malatesta, lacomii, Cerberul, zgârciţii şi risipitorii, mânioşii, ereticii, Farinata degli Uberti, Cavalcante dei Cavalcanti, violenţii, Minotaurul, Centaurii, Pier della Vigna, risipitorii, violenţii împotriva lui Dumnezeu, împotriva firii, sodomiţii, cămătarii, codoşii, seducătorii de femei şi înşelătorii, linguşitorii, simoniacii, ghicitorii, ipocriţii, hoţii, răii sfătuitori, Ulise şi Diomede, sfătuitorii de rele, semănătorii de dezbinări, falsificatorii, trădătorii de rude, de patrie, de partid, trădătorii de binefăcători. Şi toate astea numai în etajele dedicate Infernului!

Un muzeu, un teatru, un circ, o menajerie, o biserică – toate în aceeaşi clădire. Un punct de atracţie cu milioane de vizitatori pe an şi care vor scoate din buzunar, direct sau indirect, în timp, miliarde de dolari.

Era mulţumit, cu adevărat mulţumit. Acum începu să se gândească la detalii, la costuri, la parteneri, la problemele tehnice. Mintea lucra la cea mai înaltă tensiune, l-am învins pe Dante, el doar şi-a imaginat, eu am realizat concret visul lui, am mers mai departe. Al doilea turn avea să comunice cu primul prin câteva pasarele, prin câteva pasaje aeriene şi va fi destinat recuperării.

Fiecare dintre noi e bolnav sau se crede bolnav.

Oricum, e aproape obligatorie întâi vizita la primul turn, efectele vor fi mai spectaculoase. La al doilea turn mă voi gândi mai târziu, să mă concentrez acum asupra primului. Apăreau acum alte calcule, ca răspunsuri la întrebări puse corect, exact.

Nu mă interesează răspunsurile exacte, mă interesează să pun corect întrebările.

Citea mult, mintea sa era exersată, vedea oriunde oportunităţile de afaceri. Oamenii vor tot mai mult emoţii extreme, o biciuire a simţurilor, a conştiinţei. Sedentari, blazaţi, prizonierii unui univers mărunt, vor o evadare, o întâlnire cu riscul, cu pericolul, cu moartea, vor să curgă adrenalina în valuri. Poate că unii vor să încerce pe cont propriu pedepsele din infern. Un anume tip de exorcizare. Un catharsis. O eliberare. Memento mori. Dar nu numai asta.

Sala sa de consiliu era cu vederea spre un cimitir.

Fusese o idee strălucită, negociatorii străini deveneau mult mai flexibili, cedau, fără voia lor realizau efemeritatea vieţii lor, ridicolul ambiţiilor, deveneau neaşteptat de toleranţi.

Exegi monumentum aere perennius, am desăvârşit un monument mai trainic decât bronzul. Într-adevăr, bronzul e mai puţin rezistent decât oţelul.

Acum încercă un exerciţiu complicat de memorie. Îi plăcea latina, te disciplinează la fel de mult ca matematica.

Încercă să-şi aducă aminte cât mai multe expresii latine, toate potrivite cu planul său, toate începând cu litera „e”.

Planul său era formidabil: simplu, suplu, ex ungur leonem, după gheară recunoşti leul, după o singură trăsătură de condei sau de pensulă, maestrul.

Trebuia să-şi convingă partenerii ex professo, cu competenţă, expressis verbis, în termeni expliciţi, vorbindu-le totuşi ex cathedra, doctoral, nelăsându-le vreo replică, aducând argumentele ex abrupto, dintr-o dată, brusc, spectaculos. Dante putea spune, cu mândrie, dar şi cu îngândurare, ca şi Virgiliu et quorum pars magna fui, şi în aceasta am avut un rol însemnat. Dar el avea o replică pe măsură: eripitur persona, manet res, persoana piere, lucrul rămâne. Cât, nu se ştie. Toate lucrurile se tem de timp, numai timpul se teme de piramide.

Ar însemna trufie prea mare să-şi imagineze că opera lui va dăinui cât piramidele? Avea dreptul să construiască replica operei lui Dante?

Acum nu merge cu errare humanum est, a greşi e omeneşte. Aici nu mai e nimic uman. Sau dimpotrivă, totul e uman. Trebuia să-i fie recunoscător lui Dante. Ex nihilo nihil, din nimic nu se naşte nimic.

Asta e clar. Fără creaţia florentinului, realizarea sa, dacă ar fi fost gândită şi concretizată, ar fi fost cu totul modestă. Trebuia să recunoască acest lucru. Est modus in rebus, e o măsură în toate. Aşa e. Dar cine să cântărească asta? Unde e etalonul? Dar cine să-l judece? Cine să-i şoptească la ureche et nunc… erudimini, qui iudicatis terram, şi acum… luaţi aminte voi, cei ce judecaţi pământul ?

Poate că va trebui să pună şi câteva inscripţii cu coridoare, pe culoare. Unul ar putea fi: et propter vitam, vivendi perdere causas, şi pentru a trăi să-ţi pierzi raţiunea de a trăi. Asta făcuseră con-damnaţii. Altul: ex ossibus ultor, din oase se ridică răzbunătorul. Un avertisment pentru ucigaşi, o speranţă pentru victime. Deşi oamenii cred acum mai mult în fantome, decât în schelete. Sau: etiam periere ruinae, chiar şi ruinele au pierit. Nimic nu rămâne în urma celor pedepsiţi. Nici numele lor. Sau: ece iterum Crispinus, iată-l din nou pe Crispinus, favoritul lui Domiţian, parvenitul, coruptul, în fond detestatul din Roma, Crispinus putând fi înlocuit de orice nume blestemat. Asta pentru Infern.

Dar undeva în Purgatoriu, ar trebui să fie scris: et quasi cursores vitae lampada tradunt, şi ca alergătorii îşi trec din mână în mână flacăra vieţii.

Pentru Virgiliu, pentru Dante ar reţine exclamaţia Ecce homo, iată omul! Nu e doar pentru Isus. Nu-i veni nimic în minte pentru Paradis.

Oricum, la ieşire ar trebui scris: È finita la commedia, comedia s-a sfârşit. Nu e doar un anunţ teatral anunţând sfârşitul unei piese. E mult mai mult. Nu e în latină, e în italiană, dar şi Dante şi-a scris opera nu în latină, ci în italiană. Zâmbi mulţumit, şmechereşte.

Găsise rezolvarea problemei, e drept, printr-un artificiu. Dar nu prin reducere la absurd. Se păcălise singur, dar cu voia lui.

Ateriză fără probleme, era total relaxat, ca după un masaj, de fapt ceea ce se întâmplase cu el fusese un automasaj, ajunse la timp la şedinţă, îi năpădi cu imagini, calcule matematice, expresii, viziuni, calcule economice, îi făcu să se teamă, să vibreze, îi ilumină, îi cuceri. În mai puţin de două ore proiectul său fu aprobat. În unanimitate, fără nicio reţinere, fără niciun amendament. Acceptaseră, ca hipnotizaţi, toate propunerile lui, toate calculele, toate sugestiile, toate costurile, toate termenele, absolut totul.

Un japonez, marele Oshikuri Agutagawa, plusă. Ar fi vrut şi la Tokio aşa ceva. Îl rugă să se gândească la asta. Nu se punea, în niciun fel, problema finanţării. Un triumf total. Ce noroc de întâlnirea cu Dante. Îi va face o statuie în faţa turnurilor. Din bronz, în mărime naturală, la urma urmelor de ce din bronz, mai bine din aur. Merita cu prisosinţă.

Turnurile creşteau într-un ritm ameţitor, mai repede decât bambusul cu creşterea cea mai rapidă. La sfârşitul anului viitor, construcţia avea să fie gata, la roşu. Mai durau un an finisările, infrastructura, cablările, partea nevăzută a unei construcţii de o sută de etaje. Încă un an avea să dureze amenajarea Complexului Dante. Domnul B.B. îşi îndreptă acum atenţia spre America de Sud.

Fusese întâi în Brazilia, tatonase terenul, se hotărî să nu rişte, lucrurile păreau promiţătoare, dar corupţia şi inflaţia erau uriaşe.

Acum se afla în Buenos Aires, ascultând, dintr-un taxi, plictisit şi asudat, explicaţiile şoferului, convertit într-un ghid abil, surprinzător de competent. „Ne aflăm în nucleul oraşului, lângă fortul numit Ciudad de la Santisima Trinidad y Purto de Nuestra Senora de la Virgen Maria de los Buenos Aires.” „Circulăm pe cel mai lung bulevard din lume – Avenida Rivadavia, de aproape 40 de kilometri.” „Circulăm pe cel mai lat bulevard din lume Avenida 9 de Julio, cu 17 benzi pe albele sensuri, lăţimea variind între 125 şi 155 de metri.” „Ne aflăm în Plaza de Mayo. Priviţi Casa Rosada, reşedinţa preşedintelui republicii. Culoarea roz a clădirii s-a obţinut din osânză de vacă, sânge şi calcar. Preşedintele Domingo Faustino Sarmiento a vrut să fie roz, pentru a fi deosebită de Casa Albă a americanilor. Sau poate că rozul e culoarea de compromis, o sugestie de împăcare pentru cele două partide ale opoziţiei, ale căror culori erau roşul şi albul.” „Acum trecem pe lângă Palatul Barolo. A fost gândit şi realizat de arhitectul italian Mario Palanti, în 1890, la comanda unui conaţional, de fapt magnatul industriei textile argentiniene, Marele Luis Barolo.”

Era plictisit, obosit, nu-l interesau datele pe care i le comunica cu entuziasm, cu fervoare, şoferul (află ulterior că acesta era de fapt un profesor, care îşi rotunjea, în timpul liber, veniturile, practicând taximetria).

„Clădirea, cu aspect de piramidă, vrea să fie reprezentarea fizică, materială, concretă a Divinei Commedii a lui Dante Alighieri.” Fraza îi explodă în creieri. Ascultă apoi inert, resemnat, ca şi cum ar fi suferit atunci un infarct de miocard sau un atac de congestie cerebrală, vătuit, continuarea: „Cele trei părţi ale sale reprezintă Infernul, Purgatoriul, Paradisul. Înălţimea de o sută de metri reprezintă volumul enorm al capodoperei, iar cele douăzeci şi două de etaje strofele versurilor. Cupola, înaltă de 16 metri, este o copie fidelă a templului Rajarani Bhubaneshvar, construit în secolul al XII-lea, în India.” Şopti, aproape pentru sine:

-Şi când a fost ridicat palatul?

-În 1890. Adică acum exact 111 ani.

Ceru să fie dus la aeroport. Nu-l mai interesa nimic, absolut nimic.

Complexul Dante, mândria lui, cea mai măreaţă idee a lui, fusese realizată înaintea lui cu exact 111 ani.

E drept, proiectul – prin comparaţie – era meschin, construcţia avea doar o sută de metri, a sa o sută de etaje, dar, ce mai conta.

Cineva îi furase ideea, visul, un nenorocit de macaronar, un obscur de arhitect, îndrăznise să-i fure lui ideea, mai mult, s-o materializeze.

Şi mai era şi Dante. Acum era aproape convins că dacă nu ar fi fost Dante, lui i-ar fi venit ideea unei construcţii precum Infernul, Purgatoriul şi Paradisul.

Dante îi furase şi el ideea, chiar dacă rămase la stadiu de virtualitate, acum 701 ani, dacă lua de bază anul 1300, anul călătoriei lui Alighieri.

De fapt am auzit că nici Dante nu era absolut original.

Împrumutase, furase această reprezentare infernală, neutră şi paradisiacă a ultralumilor de la un poet şi învăţat arab, cel care avusese el primul, dacă şi el era primul, viziunea verde-neagră a Infernului, cea nedefinită a Purgatoriului, cea irizată, aurie, strălucitoare a Paradisului.

Simţea nevoie să maculeze totul. Gândurile erau şi ele sleite.

Năclăite sunt căile Domnului.

Îşi reveni în cele din urmă. Era totuşi un luptător. Normal, turnurile aveau să devină altceva, deja întrezărea câteva soluţii.

Încercă un joc de cuvinte căznit:

Complexul Dante a fost mai puternic decât complexul Dante.

Adormi imediat în avion. Ca niciodată îşi luase bilet la clasa lux.

Visă o întâlnire cu Dante.

El se afla într-o betonieră uriaşă, era malaxat, betonul curgea lent, curgerea lentă a betonului, auzea ecouri din Beethoven, din Simfonia a IX–a, auzea Oda bucuriei, era desigur o ironie, iar Dante îl privea nepăsător, cu braţele încrucişate, cu privirea de vultur, cu nasul drept, cu fruntea încununată de lauri, frunte încununată de Guido Novella, atunci, în septembrie 1321, atunci când rostise şi elogiul funebru în faţa cinstiţilor cetăţeni ai Ravennei, înainte de a fi înmormântat în capela călugărilor franciscani, cu bărbia proeminentă, mult avântată, cu buzele strânse energic, cu sternocleidomastoidianul desenat clar, recitându-i : „A l’alta fantasia qui mancò possa; / ma già volgeva il mio disio e ’velle / sí comme rota ch’ igualmente è mossa, / l’amor che move il sole e l’altre stelle.”

Da, …iubirea ce roteşte sori şi stele.

Fu iertat.

Mai gândi:

„Nel mezzo del cammin di nostra vita / mi ritrovai per una selva oscura, / ché la diritta via era smarrita.”

Da, „Spre-amiaza vieţii noastre muritoare / ajuns, într-o pădure-ntunecoasă / mă rătăcii pierzându-mi dreapta cale.”

În urma prăbuşirii avionului în mlaştină în zona amazoniană, dintr-un total de 111 pasageri, inclusiv echipajul, rămăseseră în viaţă, însă cu răni grave, doar 7.

Nu se numără printre ei.

Lucian Strochi