Scrie, la 1558, în noaptea echinoxului de primăvară, medicul Johannes Weyer discipolului Johannes Oporinus, între alte rânduri:

„N-am putut să-ţi răspund mai devreme, căci am fost o vreme grav bolnav, de credeam că nu voi mai auzi cântecul primăverii şi nu voi mai vedea iarba cea verde încolţind din nou.

Abia acum câteva zile m-am putut da jos din pat şi mi-am adus aminte şi de datoriile mai vechi pe care le mai am.

Îţi scriu aşadar, mulţumindu-ţi îndeosebi pentru rândurile despre răposatul Theofrastus.”

„Îmi scrii că se culca aşa îmbrăcat cum era. Te-aş întreba dacă a renunţat vreodată la cizme şi dacă purta tot timpul mănuşi, căci am serioase temeiuri să te întreb acest lucru.”

„Îmi povesteşti de pulvis praecipitati cu angelică sau sos de mithridatum, de laudanum, dar nu-mi pomeneşti nimic de minunatele sale tincturi, nici de Crinul alchimiei şi al medicinii.”

„Nu pot să cred că nu le cunoşti şi cred mai degrabă că te-ai ferit de bănuitori ochi străini şi de urechi prea curioase care, dacă ar fi cunoscut Marele Secret, l-ar fi pângărit cu neştiinţa lor.”

Răspunde discipolul Johannes Oporinus:

„Îmi e greu să mai scriu despre răposatul Philippus Aureolus Theophrastus Bombastus von Hehenheim, numit şi Paracelsus, căci aşa vroia să-i pronunţ numele, întreg, când era pe jumătate beat, căci atunci când era beat de-a binelea mă punea să stau noaptea în picioare lângă patul lui şi să repet, după el, pe lângă nume, şi titlurile pe care le primise de la alţii, sau şi le dăduse singur: Monarhul Arcanei, Filosof al Monarhiei, Prinţ al Spagiriţilor, Astronom Şef, Medic Eminent, Trismegist al Tainelor Mecanice, Profesor de Medicină şi Chirurgie la Basel, Supremul Paznic al Pietrei Filosofale, căci, pomenind despre toate aceste lucruri, mulţi ar crede că mă alătur tagmei detractorilor şi nu lăudătorilor săi, ca vrednic discipol ce i-am fost.”

„Dar cum cred că adevărul trebuie să iasă la lumină, trebuie spus că Magistrul era mai mult decât lăudăros când îmi dicta prefaţa la Libr. Paramirum:

«Eu singur ştiu că Domnia veşnică a Minţii îmi va aparţine de-a pururi, că a mea va fi veşnic Gloria şi Onoarea. Nu eu mă laud, ci chiar Natura mă laudă pe mine, căci eu m-am născut din ea, din sânul ei, din sămânţa ei şi o urmez fără şovăire. »

Ca Fiu al Naturii crede că e „singurul care a citit Cartea Naturii cea scrisă cu degetul lui Dumnezeu.”

„Se crede Fiul lui Dumnezeu, Fratele cel mic al lui Iisus, căci Natura Mică repetă Natura Mare, Lumea Mică pe cea Mare, trăsătură cu trăsătură”.

„Şi mai spunea şi eu scriam şi îmi tremura mâna şi se zbuciuma sufletul «că nu există nimic în Ceruri şi pe Pământ care să nu fie şi în Om. Însuşi Dumnezeu, carele ne este în Ceruri, este şi în Om. »”

„Şi ca să răspund la întrebare: da, purta tot timpul, şi treaz, şi în somn, încălţări şi purta pe mâini mănuşi albe de care nu se despărţea niciodată, căci atunci când se schimba din cap până în picioare cu straie noi şi scumpe, o dată la lună, se închidea singur în încăpere să nu fie cumva văzut, şi astupa şi gaura cheii, de parcă tot trupul îi era acoperit de lepră sau de o boală ruşinoasă şi se temea ca cineva să nu vadă acest lucru.”

„E adevărat că vindecase optsprezece prinţi pe care nu-i putuse vindeca niciun medic şi pentru asta spunea că era cel puţin egalul lui Isus care îl vindecase doar pe Lazăr şi încă vreo doi nevolnici”.

„Până şi data naşterii sale, căci se născuse în 1453, anul când turcii otomani au cucerit Constantinopolul, o considera un Semn Divin, căci trebuie să moară o Credinţă şi un Imperiu, ca să se nască o altă Credinţă şi un alt Rege.”

Medicul Johannes Weyer către Paulus Truckenbrot cel Tânăr:

„Ştiu că tatăl Domniei tale l-a cunoscut bine pe Theophrastus Bombastus von Hehenheim, adică pe Paracelsus, în casa tipografului Johannes Froben şi al celei de-a doua sale soţii, Gertrude.

Şi mai ştiu că l-a respectat şi chiar l-a îngrijit când acesta a fost bolnav.

Scrie-mi dacă Theophrastus purta tot timpul o spadă şi dacă e adevărat că în palma stângă avea o cicatrice, mereu sângerândă, sau sunt numai legende.”

Medicul Paulus Truckenbrot cel Tânăr către medicul Johannes Weyer:

„E adevărat că tata l-a cunoscut bine pe Paracelsus.

Eu nu aveam decât opt ani atunci când Theophrastus a venit prima dată în casa tipografului Johannes Froben, aşa că ceea ce ştiu, ştiu mai mult de la tata.

Paracelsus purta tot timpul un toiag, dar care putea foarte bine să fie şi teaca unei săbii.

Se spune însă că sabia (sau toiagul) avea încrustat la măciulie un smarald uriaş.

Sub el s-ar fi aflat însă piatra filosofală pe care Paracelsus ar fi adus-o din Orient şi cu ajutorul căreia reuşea să vindece atâta lume, să facă atâtea incredibile minuni.”

„Tata a fost mirat când i-a văzut cicatricea din palmă.

Sângera mereu şi Theophrastus i-a spus, râzând în hohote, că era gura prin care lui îi vorbeşte Dumnezeu.”

„Căci oamenii vorbesc prin gură, iar Dumnezeu prin răni.”

„Şi că nu are doar o cicatrice la o mână, ci câte o cicatrice la amândouă.”

„Şi că are aceleaşi cicatrice şi la picioare.”

„Aşa cum au şi vor avea toţi Fii lui Dumnezeu, căci ar fi nedrept să credem că Iisus e unicul Fiu al lui Dumnezeu.”

„Şi a mai repetat că dacă omul vorbeşte prin gură, Dumnezeu vorbeşte prin răni, căci rana e tot o gură, după cum şi gura ar trebui să fie o rană, să-l doară pe om fiecare cuvânt pe care îl rosteşte.”

Scrisoarea lui Paracelsus către Jorge Luis Borges:

„Eu, Philippus Aureolus Theophrastus Bombastus von Hehenheim, numit şi Paracelsus, Monarhul Arcanei, Filosof al Monarhiei, Prinţ al Spagiriţilor, Astronom Şef, Medic Eminent, Trismegist al Tainelor Mecanice, Profesor de Medicină şi Chirurgie la Basel, Supremul Paznic al Pietrei Filosofale, Ilustru Autor al Ars Alchimica, şapte tratate în care se vorbeşte despre natura, ştiinţa şi arta spagyrică îţi scriu ţie, Jorge Luis Borges, următoarele:

„Prin tramares, ca umbratiles vin la tine prin somnia şi îţi aduc Marile Scaiole. Eşti singurul Magistru care ai descoperit că suntem din aceeaşi plămadă a zeilor, acelaşi Yliaster.”

„Roza mea şi rana ta, rana mea şi roza ta sunt surori.”

Jorge Luis Borges către Philippus Aureolus Theophrastus Bombastus von Hehenheim, numit şi Paracelsus:

„Ca să te pot salva, ca să mă salvez şi pe mine, am scris Roza lui Paracelsus. Marile Spirite îşi pot împrumuta numele Lor unor flori. De ce s-ar face asemenea lucru numai cu teoremele, postulatele, principiile şi legile?”

„Un mare scriitor îşi creează precursori; îi creează şi, într-un anumit fel, îi justifică.

În acest fel, pot spune, cu îndreptăţit temei, că sunt mai bătrân decât tine, că exişti numai datorită inspiraţiei mele.

După cum, la rândul meu sunt creaţia ta, emanaţia ta.”

„Am scris Roza lui Paracelsus, recunosc.

Dar înainte de asta vroiam să scriu un poem despre trandafir.

Aflasem că numele de trandafir al rozei vine de la cele treizeci de petale ale sale. Atunci a început nebunia.

N-am mai putut să scriu despre trandafir, ci doar despre fiecare din petalele sale.

Treizeci de petale, treizeci de metafore: „trandafirul / a fost descoperit într-o peşteră / într-o lacrimă; clopot / topit de propriul său / sunet; floarea / mirilor morţi / purtată în dinţi; poetul / scria poemele/ pe petale înmugurinde; proba / că şi îngerii / au sex; albastrul / ca floare-a / absenţei; se / înmulţeşte / prin sărut; pipa / lui / odin; doar el / lasă umbră / pe lună; rugă / sau / aplauze; ochiul / poetului / orb; visul / centaurului / îndrăgostit; nesupus / sân / de fecioară; singura / floare / îngenunchiată; rană / absolută / gură de incendii; barocul / jocul / ghiocul; revolta / fondului nostru / vegetal; unghiile / aurorei / cu degetele subţiri; măcel / de fluturi / descântaţi; cenuşa / zilei / viitoare; şi striga / rouă / rană; despicând / o sabie / de samurai; numele / tău / de alint; pianul / mnemotehnic / ară prin grădină; lemn / de altar / roşu sidef; funia / de nisip / a veşniciei; doar tu / ai dreptul / să te tatuezi; plânge / lacrimă / de sânge; solzii / unui peşte / celest; / nesomn / în ochiul / arcaşului.”

Unele metafore mi-au plăcut, altele nu. Scriam pe câte o pagină o metaforă. Ştergeam, scriam apoi deasupra.

Până când am înţeles că nimeni nu poate scrie despre trandafir ca trandafir.

Că trandafirul e singura floare infinită.

M-am hotărât atunci să scriu o povestire despre roză.

Am scris Roza lui Paracelsus. Am scris greu, căci metaforele şterse reapăreau sub scrisul cel nou, blestemat palimpsest. Îţi mai aminteşti sfârşitul povestirii?

„Paracelsus rămase singur. Înainte de a stinge lumina şi de a se aşeza în fotoliul scâlciat, răsturnă grămăjoara de cenuşă în mâna lui concavă şi rosti un cuvânt cu glas scăzut. Roza reapăru.” Aşa am scris, parcă. Totul s-a petrecut aşa cum am scris. Singurul lucru de care nu sunt absolut sigur e dacă fotoliul era scâlciat sau nu.”

„Ne-am întâlnit mereu, amândoi oameni cu bisturiul, ori de câte ori teama, suferinţa sau moartea păreau triumfătoare, la căpătâiul aceluiaşi bolnav.”

„Ţi-am vindecat cititorii. Mi-ai vindecat personajele. Suntem chit. Vindecându-mă, te-am vindecat. Am trecut amândoi dintr-un veac în celălalt. În plus, am adulmecat aceeaşi roză, am lins aceeaşi rană, am mirosit amândoi aceeaşi eternitate.”

„Poate că am visat, într-o noapte sau într-o zi, pentru mine sunt tot umbre, că celebrul tipograf Johannes Froben, cel pe care l-ai vindecat tu, într-un mod atât de miraculos, mi-a tipărit prima mea carte. Nu avusesem curajul s-o scriu, dar el mi-a tipărit-o. A trebuit apoi s-o scriu, pentru a nu-i face numele de ruşine.”

Scrisoarea lui Paracelsus către Jorge Luis Borges:

„Mă bucur că ai descifrat cuvântul magic Leffas. Am scris despre el: «Leffas înseamnă Corpurile astrale ale plantelor. Acestea pot deveni vizibile din cenuşa plantelor, după ce acestea au fost complet arse.»”

„Nu înţeleg de ce ai mai pomenit de Johannes Grisebach. Nu mi-a fost ucenic. A aruncat în foc trandafirul, brusc, cu un gest de trufie sau de mânie.”

„Povestirea ar fi fost mai frumoasă dacă eu, bănuind doar cuvântul pe care ar fi trebuit să-l rostesc în şoaptă, aş fi aruncat roza în flăcări. Aşa, Johannes Grisebach n-a înţeles până la urmă nimic, a rămas un neiniţiat, un îngâmfat, un mărginit. Pe când noi doi, fiecare în parte şi împreună, am aflat Cuvântul Sacru, ne-am îndoit de acest lucru, ne-am umilit şi am biruit. Aşa cum se îndoieşte şi se umileşte Fiul Domnului, pentru a birui apoi.”

„Să-ţi mai spun ceva. Mi-au plăcut şi câteva metafore ale rozei. Metafore sau metamorfoze. Din metafore se naşte cuvântul, aşa cum Dumnezeu este un trandafir, fiecare nume al său fiind altă petală.”

Jorge Luis Borges către Paracelsus:

„Poate că ai dreptate: poate că eşti al doilea Fiu ştiut al Domnului. Poate că Iisus nu ajungea. El era doar inima, tu pretinzi că eşti mintea. S-ar putea să ai dreptate.”

„Se spune că Iisus a avut şase fraţi: doi fraţi buni, doi fraţi vitregi, două surori vitrege. Dar aceştia au fost fraţii săi numai în timpul vieţii sale. Nimeni nu spune câţi fraţi va avea Iisus după aceea, dacă vreun Fiul al lui Dumnezeu nu sălăşluieşte printre noi.”

„Despre el s-a spus: Ecce homo. Tu ai spus: Eu sunt omul. Eu sunt Fiul şi Fratele. S-ar putea să ai dreptate. Semnele se transmit din generaţie în generaţie. Cicatricele tale pot fi ale lui Iisus, dar pot fi şi mai vechi.”

„Şi să-ţi mai spun ceva: şi Ulise a avut o cicatrice. În plus, el a şi fost recunoscut ca fiind el însuşi după această cicatrice.”

Paracelsus către Jorge Luis Borges:

„Ţi-am citit toate cărţile. Pe cele pe care le-ai scris şi pe care le-ai renegat ulterior, pe cele pe care le-ai scris şi le-ai recunoscut ca fiind ale tale, pe cele pe care nu le-ai scris, pentru că nu le-ai iubit, pe cele pe care nu le-ai scris, dar pe care le-ai iubit, pe cele pe care le vei scrie, iubindu-le sau urându-le.”

„Mi-au plăcut mult unele povestiri. Mi-a plăcut mult Sudul. Mi-a plăcut şi pentru că Johannes Dahlmann avea şi el o cicatrice. Eu l-am salvat atunci când era să moară de septicemie. Tot eu l-am salvat după duel. Rana făcută de cuţitul indianului fusese mortală pentru el. Nu şi pentru mine. Mi-a plăcut şi pentru faptul că ai protestat când ţi s-a spus că Sudul e cea mai fantastică dintre povestirile tale. Te-ai înclinat, şi ţi-ai arătat cicatricea. Era cicatricea lui Dahlmann.”

„Am înţeles atunci că tu eşti Johannes Dahlmann, că vei purta mereu o cicatrice, că va trebui să te salvez mereu de septicemie sau de lovitură de cuţit.”

„De fapt, Dahlmann e rudă şi cu mine. Pentru a complica lucrurile, vorbeşti de sângele lui germanic, când, în realitate, eu şi el suntem elveţieni. Dar nu uiţi să aminteşti de spada veche pe care o poartă el, bunicul său şi eu.”

Jorge Luis Borges către Paracelsus:

„E ultima scrisoare pe care ţi-o adresez. Nu e scrisă de mine după cum îţi poţi da lesne seama, ci de soţia mea, Maria Kodama.”

„Eu sunt acum complet orb şi din păcate încep să-ţi uit figura. Ca şi cum aş privi o fotografie din ce în ce mai ştearsă.”

„Ca un omagiu, ca un ultim omagiu pe care pot să ţi-l aduc e că mă pregătesc să mor în ţara ta. La Geneva, unde e oraşul păcii şi al liniştii. Am 87 de ani, cu aproape 40 de ani mai mult decât tine. Fie-i permis bătrânului care e mai tânăr ca tine cu peste patru veacuri să se odihnească puţin.”

Paracelsus nu i-a mai răspuns lui Borges. Murise, se mutase la altă adresă, cine ştie.

Oricum, sunt convins că, atunci când se vor cunoaşte toate scrierile lui Paracelsus, se va găsi şi un manuscris care se va numi Roza lui Borges. Sau Cicatricea lui Borges.

Oricare va fi fiind titlul, primele rânduri vor fi acestea:

„Din biblioteca sa, aflată în două încăperi deasupra pământului, Borges îi ceru Dumnezeului său, vagului său Dumnezeu, oricărui Dumnezeu, să-i trimită un discipol. În sobă, un palid foc proiecta umbre neregulate.

Să se ridice pentru a aprinde lampa de fier ar fi cerut un efort prea mare. Borges, toropit de oboseală, uită de rugăciunea formulată.”

Lucian Strochi