Prietenului Adrian Vais

-Ai dreptate. Caută codurile.

Discutam cu un prieten, chimist şi matematician de valoare, despre codurile secrete ale Bibliei, despre încercările şi realizările lui Ribs, un evreu născut în Rusia şi stabilit acum în Israel, considerat unul dintre cei mai mari matematicieni din lume, despre faptul că acesta obţinuse rezultate uluitoare, concrete aplicând metode statistice, algoritmi precişi.

Lui Ribs îi apăreau clar, citind, de pildă, din cincizeci în cincizeci de litere, textul clasic al Bibliei, cuvinte precum Torrah, dar şi previziuni precum asasinarea lui Ytzak Rabin, despre atacul cu rachete al Irakului asupra Israelului.

De fapt urmărisem un documentar, pe Discovery mi se pare, nu reţinusem chiar tot ce se afirma în documentar, problema era în fond alta: se poate anticipa sau nu viitorul? Şi dacă da, cum anume.

Nu era vorba la Ribs de ambiguităţi pytice, de metafore descifrate prin simboluri ca la Nostradamus. Lucrurile erau precise, seci, reci, dar de necontestat.

Nicio ambiguitate, nicio aproximaţie, niciun truc, nicio „interpretare”.

E drept că, tot din documentar, aflasem că performanţele lui Ribs şi ale adepţilor săi, între alţii ziarişti americani şi canadieni, fuseseră puse serios sub semnul întrebării atunci când cineva a aplicat aceleaşi metode şi pe alte cărţi, precum Moby Dick a lui Melville, obţinând rezultate comparabile.

Cu alte cuvinte, Biblia nu ascundea niciun cod secret, totul părea un joc al numerelor mari, un text suficient de mare ducea la aceleaşi rezultate. Cam cum ar fi criteriul frecvenţei. Într-un text extrem de scurt, „î” poate fi cea mai frecventă literă, însă, de la un anumit număr de pagini, fotoliul de lider îi revenea, pentru limba română, obligatoriu, literei „e”.

Am discutat apoi despre supremaţia matematicii asupra tuturor ştiinţelor, asupra gândirii în general, de faptul că 2 + 2 înseamnă întotdeauna 4, în baza de numeraţie 10 – am protestat, există şi alte forme de gândire, nu trebuie să devenim robii cifrelor (şi aşa suntem, dar asta din cauza contabilităţii, a economiei, a faptului că realitatea noastră are ca „etalon” banul şi nu o altă valoare).

Ne-am reamintit că un mesaj presupune un raport între un emiţător şi un receptor, raport care se realizează prin intermediul unui cod.

Dacă nu ştii să citeşti, eşti analfabet, mesajul literal îţi rămâne necunoscut, până când vine cineva şi îţi citeşte respectivul text. Acelaşi lucru se întâmplă şi cu o limbă străină. Pentru un european, scrierea chineză poate fi un handicap adesea insurmontabil. Amuzante sunt situaţiile în care un soldat american se adresează unui arab, unui extraterestru, unui nevorbitor de limbă engleză şi e contrariat că acesta nu-l înţelege.

Lucrurile sunt simple, arhicunoscute şi nu cred că trebuie să stărui prea mult asupra lor. Problemele reale apar atunci când este vorba de un text literar, îndeosebi când este vorba de o poezie. Atunci e vorba de mai multe coduri, de mai multe straturi de receptare, de decodare. Acelaşi text poate fi interpretat diferit de către mii de receptori şi se spune că un vers al lui Gongora – de exemplu – a generat câteva zeci de volume de interpretări. Iarăşi lucruri cunoscute. Amuzant e faptul că unii nu înţeleg faptul că, deşi citesc un text, nu-l înţeleg sau îl înţeleg parţial. Mai exact nu înţeleg de ce nu înţeleg.

Un medic veterinar îl considera „tâmpit” pe Nichita Stănescu, astea sunt poezii, cine le înţelege? şi „genial” pe Vlahuţă, aici totul e clar, ce versuri frumoase, le poate reţine oricine. Puteam să i-o retez scurt şi să-i declar public faptul că el trăia, din punct de vedere cultural, la început de secol XIX. I-am pregătit o altă răzbunare, mărturisesc, perfidă. L-am întrebat dacă Dante este un scriitor important. Fără îndoială – mi-a răspuns. L-am rugat să recitească Divina Commedia. După două luni am reluat discuţia. Mi-a mărturisit că încercase să-l recitească pe Dante, dar se plictisise repede, în fond Dante scrie despre vremea sa, cine mai crede astăzi în infern, pe el, medicul, îl interesează o literatură în care el şi problemele lui să se regăsească. Atunci, tacticos, i-am explicat că opera lui Dante are cel puţin patru sensuri: literal, alegoric, moral şi anagogic. Din punct de vedere literal, capodopera dantescă narează o călătorie iniţiatică pe care Dante, călăuzit întâi de Virgiliu, simbol al raţiuni umane şi apoi de Beatrice, simbol al raţiunii divine, o face în lumile de dincolo, diferite de cea reală, respectiv în Infern, Purgatoriu şi Paradis. Alegoric, ni se arată cum sufletul lui Dante, poet genial, (pre)destinat către lucruri sublime, greu de realizat de oamenii comuni, se vindecă, se purifică, se mântuie cu ajutorul celor două călăuze ideale. Sensul moral apare poate cu cea mai mare claritate, Dante avertizându-i pe creştini despre cât de uşor se poate intra în greşeală, în păcat şi cât de greu poţi ajunge apoi la calea adevărului şi a virtuţii. Anagogic, opera lui Dante reprezintă necesitatea de a părăsi întunecatul, tenebrosul Ev Mediu, urmând preceptele Imperiului, în domeniul lucrurilor, lumeşti, temporale, prin Virgiliu şi Biserică, în domeniul valorilor spirituale, prin Beatrice, Dante însuşi fiind reprezentantul cel mai autorizat (ales) al întregii omeniri.

Se poate, mi-a mai spus medicul veterinar, după ce a părut că mă ascultă cu multă atenţie. Dar e prea complicat. Uite, eu, când tai porcul… Evident, discuţia a alunecat, oarecum firesc, spre lucruri mai lumeşti.

Ajuns acasă m-am întrebat câteva lucruri: în primul rând, dacă nu cumva, atunci când scrii un text, nu comunici, independent de voinţa ta, mai multe coduri. Nu mă refer la sensuri, ci la coduri, la mesaje cu totul diferite de cele incluse cu intenţie în textul tău. În al doilea rând, dacă nu cumva, atunci când scriem un text, chiar dacă avem în cap, în mare, subiectul unei povestiri, să spunem, subconştientul nu învinge conştientul şi scrisul însuşi te duce unde vrea el, nu unde ai dori să-l duci tu. În al treilea rând: nu cumva scrisul, fiind de origine divină, cel puţin aşa cred, Dumnezeu, Forţa vitală, Marele Anonim, nu comunică, prin intermediarul care este scriitorul, mesaje divine, desigur secrete, pentru a fi protejate de forţa neiniţiatului, care nu ar şti ce să facă, atunci când se întâlneşte cu o informaţie vitală, de grad 0? Dacă e aşa, codificarea se realizează prin intermediul ritmului interior, prin folosirea obligatorie a unor cuvinte, tu crezi că e vorba de a alegere liberă, dar în fond e vorba de o constrângere, e drept, divină. Ce anume te determină să foloseşti un cuvânt şi nu altul, de ce pare nepotrivită folosirea unui cuvânt, de ce trebuie să ţii cont de unitatea stilistică a unui text, de folosirea cuvintelor dintr-o anumită zonă temporală (arhaisme, neologisme). În al patrulea rând, dacă e vorba de coduri divine secrete, introduse într-un text pe care tu ţi-l revendici, ba chiar ai pretenţia de a primi drepturi de autor, atunci totul e posibil, căci Dumnezeu cunoaşte la fel de bine trecutul, prezentul şi viitorul. Numai noi, dependenţi de cele trei dimensiuni, acceptăm, extrem de greu şi numai teoretic, faptul că cineva ar cunoaşte sau ne-ar putea comunica fapte care se vor petrece. Dumnezeu e Marele Scriitor al Universului, Marele Bibliotecar, Marele Librar.

Pământul nu e decât o carte din miile pe care le-a scris. O carte, poate infinită, poate cu un început şi un sfârşit. Şi într-un caz, şi în altul, Dumnezeu are posibilitatea să cunoască adevăratul conţinut al cărţii. Pentru că el este autorul acelei cărţi şi pentru că este singurul care poate citi şi reciti această carte.

Dacă tot ce gândisem era măcar în parte adevărat, atunci se impuneau câteva concluzii: Biblia, fiind Cartea Cărţilor, trebuie să conţină toate codurile secrete ale lui Dumnezeu, nu doar cuvântul lui, aşa cum o recepţionăm noi, adesea strict literal; orice text al unui scriitor, oricât de redus ca dimensiuni, putea să ascundă unul sau mai multe coduri secrete. Important era să găseşti metoda de a descifra aceste coduri, de a recepta corect, neechivoc, mesajele; alte texte, de reclamă, chiar cele ştiinţifice, nu pot conţine coduri secrete, decât în măsura în care ele sunt paginile unor creatori.

M-am întors spre textele mele, scrise, încă nepublicate. Nu ştiu de ce, dar simţeam că textele trebuie să fie nepublicate, multiplicarea lor distrugându-le într-un fel unicitatea. Trebuia să găsesc şi calea de acces, cheia pentru a putea intra în propriul meu text. Metaforic, era un lucru formidabil. E ca şi cum aş fi avut un şomoiog de chei pentru o unică uşă a locuinţei mele. Folosind o anumită cheie intram într-o altă locuinţă, total diferită de prima, având un singur element comun şi anume suprafaţa desfăşurată. Cu fiecare nouă cheie intram într-o nouă locuinţă, care era tot a mea. E ca şi cum aş fi avut apartamente diferite, într-un bloc cu o sută de etaje. Aveam acelaşi număr pe uşa apartamentelor şi toţi credeau că am un singur apartament.

Aşadar, ce parolă să folosesc. Puteam folosi una formată din litere, una formată din cifre, alta formată din litere şi cifre.

Fiind vorba de un text care îmi aparţinea, măcar printr-unul din coduri, observaţi că am devenit prudent, m-am gândit că parola trebuie să fie una care să aibă ceva comun cu mine, cu numele meu, cu data naşterii, trei sferturi din coduri sunt bazate pe acest tip de relaţii, fie că e vorba de seifuri, serviete, intrare într-un program de calculator sau orice alt obiect care presupune un secret, o parolă, lipsa de inventivitate a oamenilor fiind, într-adevăr, remarcabilă.

M-am oprit întâi la numele meu, lucian strochi.

Prima observaţie ar fi aceea că nicio literă din prenume şi nume nu se repetă dacă considerăm ci şi chi foneme diferite, ceea ce e perfect adevărat, pe care le-am putea nota cu č şi respectiv k.

A doua observaţie: suma literelor din prenume era de 5, respectiv de 6 în nume, adică în total 11. Dar 11 se poate şi el aduna şi obţinem 2. Am trecut la data naşterii: 23. 07. 1950. Faptul că prima cifră din data naşterii coincidea cu ultima cifră din nume, m-a făcut să cred că nu greşeam.

Dacă adunam cifrele 23+07+1+9+5+0, anul se descompune întotdeauna, obţineam în total 45, adică 4+5 egal 9. Dacă adunam 2, cifra din nume, cu 9, cifra obţinută din data naşterii, obţineam tot 11. M-am gândit să mă opresc pe moment la această cifră şi am ales un text absolut la întâmplare.

Am hotărât să citesc din 11 în 11 litere. Iată textul:

Ajunse la primul etaj, când îşi aminti arzător de Hélène. Uitase să pregătească atunci atent camera, acum totul se năruia, era inutil. De ce să ajungă la acelaşi rezultat, Hélène trebuia să-i trăiască toate căutările, profunzimile adânci, atât de uluitoare, de rănite, irealitatea pură, albastră, ca o respiraţie din străfundul unei lumi.

Am citit rândurile dintr-o privire.

Am luat un creion, am recopiat textul cu litere mari, ca să-mi vină mai uşor şi am subliniat fiecare a unsprezecea literă din text:

Ajunse la primul etaj CÂND îşi aminti arzător de Helene. Uitase să pregătescă atunci atent camera, acum totul se năruia, era inutil. De ce să ajungă la acelaşi rezultat, Helene trebuia să-i trăiască toate căutările, profunzimile, ADÂNCI, ATÂT de uluitoare, de rănite, irealitatea pură, albastră, ca o respiraţie din străfundul unei lumi.

Am copiat literele, una după alta fără vreo pauză între ele. Rezultatul a fost: AIdreptatecautăcodurilenu. Am despărţit cuvintele şi am obţinut: Ai dreptate. Caută codurile. Nu…

Nu-mi venea să cred. Era un fragment dintr-o proză pe care o vroiam ironică, mimând preţiozitatea şi superficialitatea unor relaţii interumane, autorul nu era nici prea cult, nici prea profund, simţise nevoia să spună, scrie profunzimile adânci, ceea ce era de-a dreptul scandalos, impardonabil. Şi totuşi, acest text, pe care nu ştiu de ce nu îl distrusesem, îmi dădea un mesaj de o maximă importanţă, pentru mine cel puţin. Am continuat operaţia pe restul de text şi mesajul complet a fost acesta:

Ai dreptate. Caută codurile. Nu comunica nimănui conţinutul textelor. În caz contrar, vei pierde totul: texte, coduri, mesaje.

Am recitit textul, am verificat dacă lucrasem corect. Totul era clar, verificabil, dar trebuia să ţin cont de avertisment. Se impuneau câteva concluzii provizorii:

unu. Dumnezeu, Marele Anonim, Supremul Mesager îşi comunica adevărurile sale, indiferent de valoarea artistică a unui text conceput de un scriitor, un textier, oricum autorul unui text original.

doi. Dumnezeu comunica adevărul doar persoanei în cauză. Prin urmare, teoretic, el putea să comunice mesaje secrete prin fiecare autor, evident altele de fiecare dată.

trei. Dumnezeu nu dorea ca informaţia transmisă să poată fi analizată, stocată, acumulată, interpretată şi de aceea insista asupra păstrării secretului.

patru. Prin urmare, Dumnezeu nu comunica decât adevăruri parţiale pentru ceilalţi, dar totale pentru fiecare individ.

cinci. Ce se putea întâmpla în cazul în care un autor nu putea păstra secretul, nu vroia să păstreze acest secret. Care texte aveau să fie pierdute? Ale sale, adică ale lui Dumnezeu sau ale autorului? Ce însemna pierdute, distruse, ignorate sau uitate ?

şase. Ce se întâmpla dacă, un autor, cum era cazul meu, comunica doar o parte din textul descifrat şi doar unul din coduri, cu alte cuvinte dezvăluia doar o parte din adevăr?

Am pătruns, rând pe rând, folosind cele mai incredibile formule, unele de o simplitate divină, altele monstruoase, având structuri de macromolecule, în textele mele, găsind mereu mesaje.

Majoritatea mă priveau direct, era descrisă naşterea mea, principalele momente al vieţii, moartea şi ceea ce mai urma după moarte. Erau însă şi mesaje care priveau pe mai mulţi, de la prieteni până la poporul meu sau chiar la întreaga omenire.

Mesajele erau concepute concentric, pierzându-se ca cercurile unei ape liniştite, tulburate vremelnic de un obiect căzut în ea, depărtându-se mereu de acel obiect, spre ţărmuri mai mult ghicite decât ştiute, blânde, primindu-le spargerea, moartea şi renaşterea.

Nu ştiam cine era marea, timpul, spaţiul, dimensiuni ale universului pe care nu le putem intui şi de aceea nici nu le putem numi, poate alte lumi, cu alte realităţi. În toate cazurile însă obiectul eram eu.

Nu mai scriam niciun rând, cărţile mele erau în aşteptare, poate că Dumnezeu mă pedepsise pentru ceea ce comunicasem, e drept, parţial, oamenilor, mă aplecasem asupra propriilor mele texte, era un blestem, trebuia să-mi anulez un text pentru a găsi şi regăsi alt text, eram scribul care fusese pedepsit să-şi radă propriul text pentru ca peste el, în locul lui, să fie scris alt text, era un palimpsest, numai că nu ştiam al cui era textul cel vechi, al meu sau al lui Dumnezeu, nici măcar nu mai eram atât de sigur că toate mesajele pe care le descifram erau ale lui Dumnezeu, poate că Dumnezeu pusese îngeri sau sfinţi să facă treaba asta, descoperisem mici neglijenţe, unele greşeli, nu puteau să vină de la Dumnezeu şi atunci nu erau decât două explicaţii: fie că eu, din oboseală, nu respectasem exact codul, fie că textul fusese redactat de altcineva decât Dumnezeu, poate că intervenise şi Diavolul şi atunci trebuia să fiu extrem de prudent cu descifrarea semnificaţiilor unor mesaje.

Îmi descifram acum propriile texte, căutând nu ceea ce spuneau ele, ci ceea ce se ascundea dincolo de ele, în ele, mă întrebam mereu dacă nu trebuie să folosesc pentru acelaşi text diferite coduri, scrisul cel vechi apărea din străfunduri, amestecându-se cu cel nou, anulându-l câteodată.

Vreo şapte ani nu am mai scris niciun rând, nu am mai citit altceva decât mesajele ascunse în textele mele.

Apoi mi-am dat seama că greşeam. M-am apucat să recitesc Biblia, Cartea Cărţilor şi m-am gândit înfiorat că ea e Cartea, că ea trebuie să cuprindă toate codurile şi toate mesajele tuturor oamenilor.

Căutam să pătrund în mesajele ascunse ale Bibliei, căutam codul de acces, parola.

În primii ani m-am înspăimântat.

Apoi, într-o zi, m-am liniştit ca prin farmec.

Într-o zi voi găsi în Biblia mea, mesajul pe care îl aştept. De mii de ani fiecare om are o Biblie a sa.

La urma urmelor, mâinile mele împreunate în rugăciune, seamănă tot mai mult cu o carte închisă.

Doar Dumnezeu se poate ruga cu mâinile larg deschise, ca o carte deschisă.

Murmur, aproape în şoaptă, învingător şi învins:

–Ai dreptate.

Lucian Strochi