Scurta povestire Un om mare este semnificativă pentru propunerea de definiţie a fantasticului pe care am făcut-o.

Aşa cum afirmam în definiţie, e suficientă o singură adjectivare fantastică (om uriaş) pentru ca fantasticul să se manifeste iremediabil, plenar,  violentând elementele realului.

Eugen Cucoaneş, eroul povestirii, intră în opoziţie, pe rând, cu el însuşi, cu Leonora, cu naratorul, cu medicii, cu ziariştii, cu muncitorii, cu oraşul, integrându-se în final în natură. Există un explicabil şi un inexplicabil pentru „boala” sa.

Explicabilul constă în numele bolii, macranthropie, cauza fiind „o glandă dispărută în pleistocen, o glandă pe care mamiferele doar ar fi încercat-o şi apoi ar fi abandonat-o pentru că mai mult le încurca”.

Eliade va folosi foarte mult explicaţia ştiinţifică ca pretext fantastic în scrierile sale ulterioare, argumentul, de obicei medical, permiţând fantasticului o mai facilă instalare a sa în regimul realului.

Inexplicabilă rămâne apariţia sau dezvoltarea acestei glande şi, desigur, şi efectul, creşterea nefirească a eroului, mult peste barierele psihosomatice obişnuite.

Pentru a încerca câteva decodări ale povestirii, să ne amintim câte ceva despre uriaşi (giganţi).

Cea mai amplă descriere a lor o avem în Dicţionarul de mitologie generală a lui Victor Kernbach, giganţii sau uriaşii fiind o „stirpe mitică antediluviană de humanoizi cu dimensiuni gigantice, în genere blajină, dar neagreată de zei, cu care intră şi în conflicte războinice, uneori cu consecinţe catastrofale.” ¹

Giganţii apar în toate culturile lumii, în Biblie, unde ni se propune şi o clasificare a lor, iar dispariţia e explicată prim moartea prin inaniţie, oarecum malthusian,  în mitologia chineză, greacă (aici să reţinem amănuntul că giganţii nu pot fi ucişi decât prin combinaţia zeu plus om) latină (Vergiliu, Ovidius, Marcus Manilius)  la scandinavi –Ymir, cel ucis de Odhinn şi de fraţii săi Vile şi Ve, la precolumbieni, în miturile româneşti. ²

Constantin Prut îi descrie ca fiind „fiinţe supranaturale (evident raportate la standardele actuale). Ei au populat odată lumea (mitizare a unei lumi eroice, venită din străvechiul cult al eroului), „cînd se băteau munţii în capete” (iată un fond de fabulos geologic), dar au dispărut. (…) Urmează după epoca uriaşilor, lumea umanităţii în dimensiunile ei actuale. La acest nivel gândirea populară românească a creat o specie fantastică necunoscută altor mitologii – Căpcăunul. Căpcăunul reprezintă bestialul din om, rămăşiţele condiţiei sale animale. Are corp normal, dar capul – de câine – e deformat, urât şi înfricoşător (în Banat, datorită înfăţişării, li se spune capcâni). (…) Există apoi lumea Blajinilor (romanilor). În credinţa populară, aceştia sunt fiinţe subterane, contemporane cu omul, dar adevăratul lor destin e în viitor.” ³

Interesant este acest prezumat nanism istoric al omului, când în realitate lucrurile stau exact invers, omul medieval fiind cu aproape 20 de centimetri mai scund decît omul contemporan!

Apariţia giganţilor e explicată de Hans Biedermann prin „descoperirea unor oase mari aparţinând unor animale fosilizate”, care „să-şi fi pus amprenta asupra legendei potrivit căreia ele ar fi provenit de la nişte uriaşi preistorici”, prin „existenţa construcţiilor megalitice preistorice a căror ridicare a fost atribuită tot giganţilor” sau prin faptul că legendele despre giganţi şi dragoni „îşi au originea într-o memorie primară (transmisă lui Homo sapiens de strămoşii săi pre-umani) despre reptilele uriaşe din epocile istoriei timpurii a pămîntului”. ⁴

În Dicţionarul de simboluri a lui Chevalier / Grenbrant găsim şi o valenţă pozitivă, care ne poate interesa în comentariu:

„Mitul Giganţilor este un apel la eroismul uman. Gigantul reprezintă tot ceea ce omul trebuie să înfrîngă ca să-şi elibereze personalitatea şi să şi-o îndeplinească.” ⁵

Uriaşul este o aspiraţie a omului.

Mărimea înseamnă forţă şi, pentru a rezista mediului ostil în care trăia, omul şi-a creat un erou la scara giganţilor cu care se confrunta zilnic.

În plus, cataclismele naturale (potop, trăsnete, îngheţ, avalanşe, secetă, incendii) trebuiau să aibă un zeu pe măsura catastrofei, adică uriaş. Treptat aceşti zei s-au degradat, prin umanizare.

În fine, uriaşii au stat de multe ori la originea unor unor mituri despre origine. Trupurile lor, împărţite, erau generatoare de viaţă.

Revenind la povestirea lui Eliade, să remarcăm frumosul comentariu a lui Gheorghe Glodeanu care vede în transformarea lui Cucoaneş o sacralizare, o ieşire a sacrului din profan şi o integrare a sa în natură:

„Personajul lui Mircea Eliade pare asimilat din basmele noastre populare. Cucoaneş ajunge un fel de Lungilă căruia formula „creşte văzând cu ochii” i se potriveşte în adevăratul înţeles al cuvîntului. La fel ca eroii din basme, inginerul creşte în câteva zile cât alţii în cîţiva ani. Fenomenul cauzează ruptura personajului de toate rădăcinile care  l-au legat de lumea în care a trăit:  nu mai are ce face cu banii, dispare la el senzaţia de foame, chiar şi hainele îi sunt inutile căci, după o săptămână, nu le mai poate purta. Atât înfăţişarea, cât şi râsul lui Cucoaneş devin inumane datorită extensiunilor dobândite. Viitoarea integrare în natură este prevestită deja prin acest râs schimbat, ce „căpătase o rezonanţă ciudată, de copac care trosneşte, de pădure îndoită de vânt ”. Metamorfoza continuă cu pierderea treptată a auzului. Deşi îşi păstrează proporţiile, aspectul lui Cucoaneş devine monstruos, suferind un adevărat proces de cosmicizare. Prin dezvoltarea fizică se amplifică şi simţurile personajului, care începe să perceapă marele puls al naturii. Inginerul nu mai poate desluşi sunetele omeneşti, dar aude foarte bine „alte lucruri”, adică începe să comunice cu sacrul. Unicul refugiu din faţa agresiunii contemporanilor săi, pentru care dobândeşte curiozitatea unui obiect de bâlci, are loc tot în natura ce îşi revendică fiul.

Prin pierderea clarităţii şi asemănarea cu şuierul, şoaptele şi gemetele naturii, cuvintele lui Cucoaneş capătă din ce în ce mai mult caracter onomatopeic. În mod treptat, eroul începe să semene tot mai puţin cu simpaticii uriaşi din basme, identificându-se tot mai mult cu maleficii monştri mitologici.” ⁶

Cucoaneş devine un iniţiat, dar care nu poate comunica, deoarece celorlalţi le lipseşte un grad oarecare de iniţiere şi, în plus, limbajul unui iniţiat poate părea de neînţeles, enigmatic, ermetic, eliptic pentru un neiniţiat:

„Frenezia personajului aminteşte de un dans dionisiac, beţia aceasta neobişnuită, datorîndu-se revelaţiei bruşte a tainelor ultime. Interpelat asupra lucrurilor pe care le vede, omul cosmic(ce apare şi în mitologia indiană) răspunde doar atât: „Totul este !” Pentru a facilita înţelegerea mesajului său enigmatic, uriaşul rupe dintr-un copac o creangă, întinzând celor trei spectatori profund tulburaţi câte o ramură. Mircea Eliade prelucrează aici credinţele populare legate de puterile miraculoase pe care le posedă Creanga de aur. Pentru cei care nu participă însă în mod activ la ritual, mesajul acesteia rămâne de nepătruns. (…) Civilizaţia oraşului  se dovedeşte neputincioasă în faţa capriciilor naturii, deoarece boala lui Cucuoaneş nu poate fi vindecată nici prin ultimele cuceriri ale ştiinţei. Gestul lui de a reveni la Mama-Natură după ce trece printr-un proces de cosmicizare produce o ruptură ontologică, schimbându-i identitatea. Drumul său devine simbolic, marcând  renunţarea la profan şi reîntoarcerea la sacru.” ⁷

Interpretarea lui Glodeanu, pe care am prezentat-o în întregime este logică, bazată pe text şi ţine cont de datele generale ale scrierilor şi scriitorului.

Nu este însă singura interpretare.

O interpretare posibilă ar fi considererea povestirii ca o replică a Luceafărului, continuând astfel linia începută cu Domnişoara Christina. Geniul (prenumele pesonajului este Eugen, adică Eugeniu, adică eu, geniu ) nu se poate manifesta plenar decât în marile ritmuri ale Naturii, muritorii de rând neavând acces la ideile şi mai ales la limbajul geniului, dovadă şi caricaturizarea unor dictoane arhicunoscute precum Vox populi şi Vox clamantis in deserto care sunt percepute sub forma Borx … bretinx…kretinx (?) tues.

Măreţia singulară, unică a geniului nu poate fi cunoscută, ci doar aproximată, ca dovadă că nici datele fizice nu pot fi exacte (deşi ele beneficiază de concretul fizic (cantitativ) şi nu de abstractul metafizic (calitativ) mai dificil de etalonat):

„(Dar asupra înălţimii lui, părerile s-au dovedit în urmă extrem de împărţite; tovarăşul meu pretindea că n-are mai mult de 15-16 metri; eu înclinam către 20-22, iar unii dintre muncitori socoteau că trece chiar de 30 de metri)”. În această variantă ar fi vorba de un fantastic existenţial sau doctrinar.

O altă interpretare ar fi aceea că Eliade prelucrează (parţial) a mitul mioritic, revitalizându-l. Ciobănaşul devine inginer, omul nu mai poate comunica nici cu semenii săi, darămite cu nevorbitoarele, dar mitul se păstrează esenţa şi anume integrarea, prin taină, a omului în natură. Eugen Cucoaneş refuză taina nunţii cu Leonora, dar acceptă taina botezului, cufundându-se în ape.

Următoarele două interpretări ar aparţine unui fantastic politic, dar nu de tipul ucroniei, ci un fantastic deghizat în parabolă.

În prima din aceste interpretări, Eliade ar deplânge soarta căpitanului legionar Codreanu (ruperea rămurelelor verzi ar fi un gest simbolic şi ritualic), neînţeles şi singur, în ciuda staturii sale urieşeşti (la figurat).

Într-un articol intitulat Demistificarea trecutului legionar al lui Eliade, Răzvan Codrescu, analizând activitatea profesorului şi editorului italian Claudio Mutti, scrie:

„Abordînd subiectul fără prejudecăţi, cercetătorul italian îşi propune să demonstreze, cu stringenţă logică şi meticulozitate documentară, că tinereţea legionară a lui Mircea Eliade e un fapt de netăgăduit, cu puternice rezonanţe în viaţa şi opera sa (publicistica de tinereţe, piesa de teatru Ifigenia legionară, nuvelele Un om mare (s.n.) sau Adio!, romanele Noaptea de Sânziene sau Nouăsprezece trandafiri, memorialistica etc.) fără ca prin aceasta să merite a fi culpabilizat şi contestat…” ⁸

O fişă informativă redactată de un coleg de legaţie la începutul anului 1941 îl prezintă pe Eliade astfel:

„Foarte inteligent, cult şi voiajat, este un excelent povestitor, aşa că este o plăcere să stai de vorbă cu el (…) el este un mistic şi crede, cu toată inima, în Garda de Fier, pentru care a suferit numeroase neajunsuri. În materie de politică, se poate spune că i se aplică termenul american sucker, sugaciu, naiv, credul, căci are ferma convingere că numai un regim gardist poate regenera ţara şi remoraliza. Trăieşte complet cu capul în nori …” ⁹

Nu ne propunem să analizăm crezul politic sau activitatea politică a lui Eliade. Vrem însă să subliniem două lucruri: 1) o atare interpretare, ca cea de mai sus,  e posibilă şi 2) putem vorbi despre un fantastic politic la Mircea Eliade, fantastic care se manifestă în multe din scrierile sale de la Pe strada Mântuleasa la Noaptea de Sânziene.

În fine, tot o interpretare politică ar fi considerarea povestirii ca fiind o parabolă, în care protagonitul povestirii poate fi substituit de către Adolf Hitler (şi, într-un fel, de către poporul german).

Sunt destule argumente şi pentru acreditarea unei asemenea interpretări: anul acţiunii este 1933, adică exact anul când Hitler ajunge la putere; Hitler a fost considerat (şi s-a considerat) un geniu; acceptat la început, discursul său politic devine treptat confuz, şi în final ininteligibil, exact ca limbajul lui Cucoaneş; Hitler n-a auzit (şi ascultat) nimic din ce i-au spus ceilalţi; căsătoria mistică dintre Eugen şi Leonora e în oglindă cu cea a lui Hitler cu Eva Braun, ambele neconsumate (ca taină); teoria aberantă a arianismului şi a supraomului (Eugen Cucoaneş devine un supraom) în simetrie cu legendele despre uriaşi; creşterea Germaniei devine insuportabilă pentru ceilalţi, la fel ca şi creşterea lui Cucoaneş; Cucoaneş se refugiază în munţi – Hitler îşi avea şi el în munţi Bârlogul lupilor etc. Evident parabola e negativă şi se transformă în caricatură.

Un text redus ca dimensiuni, dar care poate oferi atâtea interpretări.

O caracteristică a lui Eliade este tocmai această capacitate extraordinară de a lucra cu sintagme, lucru neobişnuit pentru un prozator, poezia scriindu-se cu sintagme, iar proza cu cuvinte.

O dimensiune a fantasticului eliadesc este tocmai acestă situare a textului mereu pe muchie de cuţit, între alunecarea spre lirism sau spre un realism reportericesc, între prezentarea unui subiect senzaţional şi lumea cenuşie, monotonă, banală din care este extras acesta, între pretextul ştiinţific (l-am numi „fantastic ştiinţific”, dacă nu ar exista pericolul de a fi confundat cu „ştiinţifico-fantastic”) şi prezentarea voalată sau directă a unui arhetip sau mit, între fervoarea imaginarului şi răceala consideraţiilor ştiinţifice, erudite (din care Borges şi-a format un stil inconfundabil), între detaşarea olimpiană, ecumenică şi chiar cinică a savantului şi nevoia acută de implicare a artistului în politic, între nevoia de autenticitate şi, în egală măsură, de mistificare, între limpezime de lichid pur şi încifrare aproape geologică, de cristal mistic, între diurnul travestit în nocturn şi nocturnul insinuat în diurn, între păgînismul afişat ostentativ şi credinţa discretă, dar sigură, definitivă, între o gălăgie carageliană, tragicomică în gesticulaţia ei şi hieratismul  şi laconismul unor scene.

Dacă ar fi să comparăm Un om mare cu alte scrieri, prima care ne vine în gând e opera lui Swift.

Numai, că aflat în ţara Piticilor sau a Uriaşilor, Gulliver rămâne la dimensiunile sale, perspectiva fiind cea care se schimbă.

În opera lui Swift nu e vorba de metamorfoză şi de devenire, ca în povestirea lui Eliade.

Eugen Cucoaneş nu e, de altfel, singurul uriaş din opera lui Eliade.

Să amintim doar de Oana, personaj ce traversează magnific, cu o superbie unică, câteva povestiri, uimind şi umilind bărbaţi şi femei, deopotrivă.

 

Note

1. Victor Kernbach. Dicţionar de mitologie generală. Mituri. Divinităşi. Religii. Bucureşti, Editura Albatros, 1995, p. 216
2. idem, pp. 216-217
3. Constantin Prut. Fantasticul în arta populară românească. Bucureşti, Editura Meridiana, 1972, p. 24
4. Hans Biedermann. Dicţionar de simboluri. Traducere din limba germană de Dana Petrache. Bucureşti, Editura Saeculum I.O., 2002, vol.1, pp. 168-169
5. Jean Chevalier / Alain Gheerbrant. Dicţionar de simboluri. Bucureşti, Editura Artemis, 1995 vol. 2 (E-O) p. 96
6. Gheorghe Glodeanu. Mircea Eliade. Poetica fantasticului şi morfologia romanului existenţial. Eseuri. Bucureşti, Editura Didactică şi pedagogică R.A., 1997, p. 140
7. idem, p. 142
8. Răzvan Codrescu. Demistificarea trecutului legionar al lui Mircea Eliade. În: Rost-manifest românesc, An I, nr.2, aprilie 2003, p. 6
9.  Florin Manolescu. Enciclopedia exilului literar românesc: 1945-1989, Bucureşti, Editura Compania, 2003, p. 280

 Lucian Strochi