UN POET TOTAL: VARUJAN VOSGANIAN

VarujanVosganianCartea poemelor mele nescrise este un jurnal de creaţie şi de existenţă, un text aparţinând textualismului, un bildungs: m-am născut odată cu cartea poemelor mele nescrise/nu eu am ales-o, aşa cum nu am ales/limba în care m-am născut,/puteam să mă nasc într-o limbă moartă…(Cartea poemelor mele nescrise, p.5).

Evident, eul auctorial, liric îşi ia măsuri de precauţie, invocând taina, muza, inspiraţia, misterul: eu, însă, m-am născut într-un aluat cald/am primit cartea poemelor nescrise ca pe a opta taină,/ o cântare a treptelor, ar zice psalmistul, nu poţi sări nicio treaptă/nu poţi lăsa nicio pagină necitită. (p.5).

Se cultivă ambiguitatea şi paradoxul: şi tot ce pot spune despre cartea poemelor mele nescrise/este că tocmai în clipa în care scriu acest vers/s-a subţiat cu o pagină nouă. (p.6)

Limbajul poate fi esopic,contradictoriu: Nu trebuie să vă fie milă de mine/la urma urmei, nu m-a obligat nimeni, am făcut/totul după capul meu, am fost/păstorul turmei zeilor mei/chiar şi atunci când zidurile nu ne fereau de duşmani,/ci de visele noastre, (Autodenunţ, p.12)

Cartea-poemelor-mele-nescrise-Varujan-VosganianEul liric devine personaj, cotropind toate spaţiile albe: unde mă uit, numele meu peste tot/pe lemn geluit, pe scândura scorojită de ploi/pe lemn înnegrit precum carnea uscată/peste tot numele meu şi numele numelui meu/mai puţin în colţul de ţintirim acoperit cu otavă/unde numele şi trupul meu nu s-au întâlnit cu lemnul (Beniamin, p.7)

Formulările sunt memorabile, aforistice: Poezia nu e un mamifer/şi, totuşi, naşte pui vii şi îi hrăneşte cu lapte. (La naşterea mea, p.11 ), amintind de celebra definiţie dată poeziei de către Carl Sandburg: „Poezia este jurnalul unui animal marin care trăieşte pe uscat şi ar vrea să zboare.”, pregătind şi viitoare „Arte poetice”: …viaţa trăită în vers alb aparţine zeilor,/moartea obligă la rime. (Ars poetica, p.10)

Actul scrierii rămâne unul tragic: Astăzi, de pildă, mi-a dispărut ochiul al treilea, din frunte,/şi am scris, cu degetul muiat în vin, pe luciul oglinzii: „Aici odihneşte privirea mea către mine,/ fie-i ţărâna uşoară!” (Fragment din Sebastia, p.17), prin dispariţia ochiului pineal, adică a memoriei ancestrale, atavice.

Ne aflăm aşadar un faţa unui timp relativ, al unui continuum: În versurile mele nu există numărători despre timp./Memoria e tot un fel de prezent,/iar viitorul s-a întâmplat -/îl vom trăi,/dar asta nu schimbă nimic cu nimic. (Calendarul, p. 18)

Memoria este esenţială, salvatoare ,amintind de mitice parabole, cum ar fi cea legată de Arca lui Noe: Mi-amintesc – era o corabie mică, din lemn geluit,/ e de mirare cum o navă atât de fragilă/ s-a încumetat la un drum aşa lung (Cerul începe din iarbă, p.20), permiţând existenţa timpului, înţeles ca durată: …când vocea care înlocuieşte memoria/ne spune poveşti (Rugă, p.21)

Memoria se poate refugia în „casă”, văzută ca un loc magic: În casa noastră lucrurile sunt mai uşoare ca aerul./Poate că nu am murit, sunt doar mai mirat decât de-obicei./În locul nostru au rămas numele noastre,/sclipesc ca firele de păianjen, ca borangicul, şerpuiesc prin brocarturi./Nu am fost la război, morţii mei par cu atât mai inexplicabili,/serioşi şi de neocolit. (În casa noastră, p.15) ; În casa noastră e frig, cenuşa din vatră/nu scânteiază, ca ninsă dintr-un cer negru. Nu avem pături să ne acopere, nici memorie, nici recunoştinţă/ Ne învelim unul în celălalt. (p.15)

Prin extindere, memoria devine colectivă: Astfel s-a înjumătăţit poporul meu, fără noimă,/s-a târât pe drumul Damascului, prin deşert,/cu rana din şold nevindecată. Pe trepte/sunt demoni şi totuşi/la capătul scării el vede chipul lui Dumnezeu. (Poporul meu pe drumul Damascului, p.27) textul devenind un adevărat jurnal de front: Eu scriu mai ales despre cei învinşi/care au suferit istoria în loc s-o trăiască (Dreptul la propriul mormânt, p.62), amintind de „Ciclul morţii” al lui Camil Petrescu, dar şi de genocid: Eu scriu mai ales despre învinşi/în caietul meu de poezii fiecare moare doar către sine/fiecare mormânt poartă o singură cruce/fiecare cu suferinţele lui precum orbul cu bâjbâielile sale//în caietul meu de poezii moartea nu are zerouri. (p.62), ajungându-se la imagini insuportabile, amintindu-ni-se de Bosch: Foamea e moştenirea cea mai de preţ/pe care străbunicii mei mi-au lăsat-o/rătăcind prin deşert, spre Deir-es-Zor./Gândurile-mi sunt ca nişte dinţi, ei sfârtecă,/îmbucăţesc şi-ţi mulţumesc, Doamne,/că gândurile mele nu sunt toate la fel. Altminteri dinţii de sus ar tot coborî/până mi-ar sfâşia beregata./Altminteri, dinţii de jos ar urca neîncetat,/până mi-ar străpunge creierul/cu nălucirile lor. (Elegie pentru dinţii mei, p.67)

Tot o memorie colectivă e cea care aminteşte de universurile concentraţionale: Faţa la perete, nenorocitule, mâinile deasupra capului, /palmele lipite de zid şi picioarele depărtate!/Vocea ţâşneşte ca dintr-un gâtlej retezat./Doar eu şi umbra mea pe tencuiala crăpată. (Detaliu, p.52), chiar şi când e vorba de iubire: Fac inventarul lucrurilor imposibile/unde ne-am putea nestingheriţi iubi:/ cabina unei macarale telescopice,/sala de aşteptare de la clasa a doua/ a gării de nord,/un hamac legănat între doi stâlpi de beton/ şi împletit din fire de înaltă tensiune. (Arta războiului, p.59), pentru că iubirea înseamnă şi teamă: Dacă nu mi-ar fi frică, nu te-aş iubi atât./Tu strânge-mă tare în braţe/şi ascunde-mă de naşterea mea, (Psalm pentru mama, p.14)

Evadarea din acest univers concentraţional ar fi intrarea în anonimat: Mai fă, te rog, o minune: /spune magilor mei/ că nu sunt acasă/că nu m-am născut sau, mai degrabă, /că încă nu m-am întors. (p.14)

Moartea este una din temele majore ale poetului: moartea naşte pui vii suntem copiii ei/călăii uită uşor – nu-i aşa? – călăii/nu au amintiri primăvara/bunicul meu sapă brazdele noi/ele seamănă mereu cu mormintele vechi. (Bunicul meu, grădinarul, p.24), moartea şi dragostea aflându-se într-un raport de inerenţă: Vin tocmai din partea vinovată a existenţei tale./Cineva a trebuit să moară, cândva/ pentru ca noi să ne putem iubi în felul acesta.// La învierea morţilor vom fi primii născuţi. (Cântec ruginiu de dragoste, p.25); Moartea e încă atât de departe, /încât aş putea s-o iubesc, ca pe o femeie frumoasă,/s-o aud, susurând în firele de înaltă tensiune, în conductele oarbe,/aş putea s-o privesc, cu răsuflarea tăiată,/cum dansează în vârful degetelor pe un tăiş de pumnal. (Portret al artistului la tinereţe, p.37); Cu câte feluri de a muri va trebui să plătesc/această noapte de dragoste/din care nu pot păşi decât înapoi, aşa cum de la Polul Nord poţi doar să cobori. (Aşa cum de la Polul Nord poţi doar să cobori, p.99); în realitate, fiecare moare singur: Pentru fiecare dintre noi moartea are altă culoare,/ca şi cum aş începe să trăiesc de la dreapta la stânga,/ca şi cum n-aş fi existat niciodată./În acest sens s-ar putea găsi chiar şi nişte dovezi. (Epitaf, p.104), singurătatea fiind o stare absolută: Stăm, fiecare, pe marginea altei gropi: Ea ne strânge/ca o cătuşă de glezne. Nu ne puteam simţi mai aproape,/Ne deosebim prin morţii pe care fiecare îi plânge. (Dis-de-dimineaţă, p.13); Când vorbesc despre bine şi rău,/sunt ca Dumnezeu de singur. (p.13)

O soluţie pentru anularea singurătăţii ar fi dublul, dedublarea: Încerc să-mi imaginez lumea în absenţa mea, e zadarnic./Simplul fapt că mi-o imaginez arată limpede că exist/ şi totul în jur devine doar o-ntâmplare. Ne privim în tăcere, eu şi poetul din mine./Nu ştim care din noi îi va supravieţui celuilalt. (p.35); Cel cu care împart imaginea mea despre mine/e un om cumsecade/şi foarte tăcut. (Chipul meu în oglindă, p.66)

Se mimează, abil, limbajul biblic: El este cel care este/eu sunt doar o parte din ceea ce sunt. (Colind, p.22); Noi am primit bucuria propriei neputinţe./Am fost mai ales ceea ce nu aveam voie să fim./Am şoptit rugăciunile interzise. Am adulmecat orizonturile interzise. (p.31); Lasă-ne, Doamne, după pofta inimii să ne doară./Îţi vom face chip cioplit din oasele noastre. (Psalmul îndureraţilor noştri, p.32); Îţi vom face chip cioplit din umbrele noastre, vom bolborosi, cu faţa la perete, pe rând şi-mpreună: „Durerea noastră, cea de toate zilele, dă-ne-o nouă astăzi, deşi noi nu îndurerăm greşiţilor noştri…” (p.32); Apoi a venit ziua în care morţii erau mai frumoşi decât viii,/aveau toată viaţa înainte./ (Ecleziastul, p.30)

Viziunea e însă una suprarealistă: O bună recompensă va să primească/cel care va găsi pielea feţei mele, smulsă de vânt. (Scara lui Iacob, p.8); O, Doamne, nici măcar tu nu mă poţi ajuta,/când sunt pe cale să mă plictisesc de moarte./ Nu se fac numai minuni pe lumea asta, a noastră, / icoanele-s triste, pruncul e un copil bătrân,/ nu vezi mucenici zbenguindu-se-n crânguri/ori sfinţi tăvălindu-se pe podele de râs. (Ce vreau eu ar încăpea pe un colţ de hârtie, p.16); N-am văzut pe nimeni pe care moartea să-l strângă/la subţiori şi la coate/ca o haină prea strâmtă. (Bunicul meu, p.83); E ceasul la care statuile se înpurpurează, se dau jos de pe socluri/palpită dezarticulate pe străzi, /iar oamenii se preschimbă, întretăiat, în statui.(p.58);

Apoi, ţinându-ne de mână, ne înclinăm în public./Ciungii ne privesc, s-aşază câte doi,/să poată bate din palme. (p.59); În jurul nostru cresc statui fără braţe. (p.47); M-am născut altfel decât cei dinaintea mea./Am şase degete la o mână şi mai am/un al şaselea simţ omenesc care mă ajută/să străpung cu privirea prin zid. (Elegia bucăţii mele de zid, p.92); Noi, cei de aici, populam iadul inocenţilor,/fiecare dintre noi îşi ducea bucata de zid în spinare/pe dealul povârnit al unei căpăţâni fără creştet./Fiecare dintre noi îşi purta bucata de zid/ prin care îşi privea, ca la cinema, porţia de ideal./Pentru unii zidul lucea ca oglinda/şi nu mai aveau nimic de sperat,/noi, ceilalţi, priveam prin zid/ca printr-un ecran fabulos de cristal/care separă spectrul luminii-n culori. (p.92)

Ironia şi umorul sunt soluţii pentru o evadare din contingent, din istorie: Osana, lumii acesteia care are unghiuri/şi tot atâtea sensuri. (La celălalt capăt al niciunui capăt, p.64); Un psalm răsucit, la celălalt capăt/al niciunui capăt. (p.64);Trecutul merge înaintea mea./Eu merg în urma trecutului meu. Iată deja primele versuri, cum se întâmplă/ adesea în poezie,/acelaşi vers compus în două feluri. (Elegie pentru un paltin, p.71); Şi astfel viitorul merge în urma mea,/iar eu merg înaintea viitorului meu. (p.71); Stăm pe marginea gropii, ca doi înţelepţi,/eu şi izotopul de carbon paisprezece./Eu, desenând cu degetul în ţărână. El înjumătăţindu-se, cu ochii sticlind. (Eu şi izotopul, p.72); Nu există o aritmetică a sângelui/şi totuşi/dacă înmulţim cei două mii de ani/In hoc signo vinces/ cu cele şapte taine/aflăm pe sfinţii cei paisprezece mii de prunci/ucişi de Irod/ultimul cor antic şi tot de atunci/tragediile se povestesc la persoana întâi. (Un altfel de colind, p.76; Scriu acest poem cu aceeaşi răbdare cu care bunicul meu,/negustorul de coloniale,/scria, înainte de război, în registrul de socoteli./Cu litere albastre, lucrurile pe care le vedea puse pe rafturi:/cutii de cacao Van Houten, saci de cafea braziliană,/ienibahar şi ghimbir, scorţişoară şi chimen,/ cemen pentru pastrama armenească uscată sub streşini,/ boabe uscate ca lutul care îl născuse pe el/dar în care nu avea să şi moară./Cu litere roşii, ceea ce trecea dincolo de tejghea, patria lui iluzorie de apatrid. (Negustorul de coloniale şi conservarea energiei, p.77).

Adesea realitatea e o lume pe dos: Apoi, în crucea nopţii, vom înnebuni de plăcere,/vom ţopăi, în zgomotul lanţurilor,/de la o gleznă la alta.//Poţi merge în convoi, nu poţi alerga. (p.32);

La început a fost umbra. Către ea ne îndreptăm. / E-atâta linişte de parcă urechea stă lipită de ureche, s-asculte./ Noi nu mai ştim cine pe cine duce. În lumea umbrelor/ e de-a-ndoaselea totul. Acolo, la rădăcina zidului, sicriul ne duce pe noi, ca o luntre. (Vinerea mare, p.33).

Viaţa rămâne un monolog, un monolog adresat, cu un eu liric exacerbat, cotropitor: Să fiu doar cel de aici ar fi prea puţin/şi de neînţeles./În partea tăcută,/viaţa mea e-un monolog în faţa umbrei mele, făptura cea fără tălpi…/Eu sunt fiul focului, aşadar,/din lumea lor, umbrele m-ar răstigni, bucuroase,/dar nu se poate până nu vor îmbrăca putere de sus. (Hiperplanul, p.39);

Din nou despre mine:/mă pot răsuci, ceea ce umbra/nu va putea niciodată să facă./În lumea mea crucea numără un braţ mai mult/decât axele ei.// Tălpile noaste sunt lipite-ntre ele, ca o muchie de carte,/un monolog către umbra zăvorâtă-n perete/şi care mă urăşte./ Fără să ştie că şi eu sunt o umbră,/mânat de aceeaşi dorinţă de a-l ucide pe mântuitorul meu, pentru că nu înţeleg de ce lumea lui/are o dimensiune în plus. (p.39);Viaţa mea e drumul cel mai scurt între două puncte,/o aruncare-n abis./Dar abisul e curb. Suntem două trenuri,/care, fără a se ciocni, trec unul prin altul./ În loc de strigăt, un şoim mi se aşază pe umăr,/îmi înfige ciocul în inimă,/ penele lui îmi încolţesc din trup./ Sunt un şarpe cu pene. Dansez prin văzduh./ Mă întreb,/ ce-aş vedea dacă pământul ar avea o scoarţă de sticlă/câţi morţi, din adâncuri, s-ar năpusti către mine,/cine naşte pe cine şi încotro/ e Înălţarea./ Dar pavajul care să schimbe capul meu /într-o caracatiţă roşie/ nu vine. (Caracatiţa roşie, p.40); Înseamnă că nimeni n-a suferit niciodată în numele meu/şi ceea ce am moştenit/n-a fost făptuit încă. (p.18); În urma mea e mereu înapoi şi/în urma mea e mereu înainte. (Nu este loc pentru nicio concluzie, p.19); Creierul meu nu poate să plângă./ Scriu un poem pentru emisfera lui dreaptă./ Scriu un poem pentru emisfera lui stângă. (p.19); Numeroase feluri de a mă sinucide,/cum ar fi, de pildă, să înfig cuţitul/în umbra mea pe perete. (Trecutul care n-a existat, p.23); Eu sunt un sinucigaş de profesie./Fiecare zi e un nou meşteşug de a adulmeca moartea/cum coboară în trepte. La început voi pleca eu,/apoi amintirile celorlalţi despre mine, /iar, la sfârşit,/ amintirile mele despre alţii. (Tatăl nostru carele te legeni…, p.28); Viaţa mea e o poveste de dragoste fără sfârşit/între mine şi ceea ce mă înspăimântă. (p.28); Nici măcar nu o fac degeaba: sunt un sinucigaş plătit./Daţi-mi un bănuţ de aramă şi comedia poate să înceapă./Cu fiecare cunună de lauri ceva se rupe în mine,/ copii diformi ghemuindu-se în braţele aceleiaşi Marii./Sunt dresorul de vise. Îmi crestez pieptul, obrajii,/în speranţa că fiara/va adulmeca sângele meu şi mă va înghiţi. (p.28)

Prin urmare jurnalul de existenţă devine o epopee la persoana I: Cu cât te iubesc mai tare, cu-atât scriu mai mult despre mine. /Poezia mea e-o epopee scrisă la persoana întâi. (Ne privim în tăcere, p.35)

Arareori, în această epopee, apar şi alte personaje individualizate: În caietul meu de versuri, ne naştem cu toţii-mpreună./Bunica mea, Arşaluis, e-o fetişcană ce-şi piaptănă părul/privind spre o mare care e mereu alta./ (p.18); Mitică, tăietorul de lemne din copilăria mea,/strângea zăpada în pumn, muşca din ea ca din măr/ şi se ruga, privind la-ntâmplare,/de parcă Dumnezeu putea veni de oriunde. (Tăietorul de lemne, p.41) Ca un poet pe un tărâm lipsit de cuvinte/aşa putea să fie Arşag,/clopotarul bisericii armeneşti din Focşani.(Arşag, clopotarul, p.48); Arşag ar fi vrut să existe un clopot/atât de frumos şi de mare/încât orice mişcare a lumii să fie, înlăuntrul lui,/o bătaie de clopot,/Să nu mai existe altă scăpare decât dumnezeiască osândă. (p.48)

Tot din eu se desprind Tu, Ei şi Noi, dar tot ca expresie, e drept, mediată, a unei personalităţi poetice accentuate: Poeţilor şi beţivilor nu le plac liniile drepte./Vai vouă, celor care, plecând, ştiţi şi unde vreţi să ajungeţi!/ Moartea mă priveghează cu lumânarea în mână, /plânge la despărţirea de mine. (Îmbătaţi-vă, p.26); Ei aveau toată viaţa înainte, noi eram mormintele morţilor noştri/spaimele noastre nu prindeau rădăcini./Simţeam că undeva se întinde o pajişte crudă,/unde caii pasc o iarbă de aceeaşi culoare cu umbrele lor. (p.30); Suntem pelerini, purtăm semnul despicăturii în gură,/născuţi din încolăcirea şi descolăcirea dintre bărbat şi femeie, de-aceea idolii peşterii nu dănţuie pentru noi pe pereţi. (Oda celor cinci milimetri, p.45); Uneori ne e foame, alteori alţii/mănâncă spre pomenirea noastră. (Despre moarte, cu dragoste, p.47); Tu, îngere rupt din cer ca o foaie smulsă din Carte,/iei pe rând chipul unuia dintre noi (p.51); Suntem trei nebuni trişti. Pe fiecare din noi/durerea celuilalt îl doare mai mult. (p.51); Şi noi, copii de pe strada Tăbăcarilor din Focşani,/am fost la război,/ultimii soldaţi ai unui război care se terminase de mult,/ori primii soldaţi într-un război care n-a început încă. (Balada ultimului soldat, p.97); Sângele alungă memoria din trup./Iubirea noastră se înstăpâneşte peste oraşul/lucrurilor interzise. (Baladă de septembrie,p.58); Mâine dimineaţă/oraşul nostru va avea o statuie în plus. (p.58)

Însă adevăratul ton al poemului (devenit monodie, litanie, voce aparent neutrală), îl dă eul, când multiplicat, când distilat, când devenit impersonal sau vocea unui personaj dramatic, inventat pentru a deveni credibil: Un obraz care îmbătrâneşte brusc,/un snop de riduri, o cută tăiată pieptiş/ cu fiecare cuvânt. (Povestea generaţiei mele, p.31); Alerg din răsputeri, să nu mă ajung din urmă./N-am altă scăpare decât să iubesc/ceea ce mă înspăimântă. (Alerg, p.34) ; Dă-mi,Doamne, botezul meu înapoi./Numele meu. Mi-e dor de numele meu. (Psalmul numelui, p.38); Privindu-ne îndărăt, spre moarte spre viaţă,/pare că suntem născuţi, amândoi, în aceeaşi clipă. (Poem tantric, p.42); Altminteri bine-ar fi pe pământ:/ am dreptul la umbră,/ numele mi-l scriu cu vârful suliţei/ sau cu vârful peniţei./ Sângele e un cerc, n-are vârfuri/şi totuşi zgârie pe dinăuntru. (Şamanul albastru, p.43); În jurul meu sunt oameni fericiţi/care nu ştiu că sunt fericiţi. (Origami, p.44); Sunt lucruri pe care aş fi putut să le fac/fără să trebuiască neapărat să mă nasc,/de pildă să trec nebăgat în seamă prin lume.//De aceea cred că naşterea nu adaugă nimic esenţial /existenţei mele. (Degetelor mele, p.60); Drumul de la nedumerire la jertfă/şi înapoi/sângele nu-l pot, la spovedanie, mărturisi/sângele nu e un sentiment/sângele nu e o vină (O peliculă veche, p.61); Sunt singurul vorbitor al unei limbi moarte./La fel tatăl meu şi fiecare /dintre străbunii mei./Fiecare a vorbit pe limba lui,/din care am tradus cât m-am priceput. (Cimitirul cuvintelor moarte, p.65); Despre mine au scris Kafka şi Camus şi Istrati/şi alţi biografi la fel de trişti ca şi mine./Dar asta a fost mai demult cam pe vremea/când oamenii purtau uniforme şi se mândreau /cu vitejiile lor./Acum nu se mai moare din glonţ şi din schijă./Acum uniformele cresc de-a dreptul din oameni/asemenea mie./Atâta că inima mea nu e o medalie-aurită deşi/e tot o răsplată,/pe umerii mei nu se întind epoleţi care să îi preschimbe în unghiuri drepte./Şi creierul meu nu poartă cozoroc, atât timp/cât despre mine, în lumea mea mică/mai pot să scriu eu. (Eu şi uniforma, pp.68-69); Chipul meu repetat ca într-un labirint de oglinzi/în care numai sinuciderea face diferenţa. (Bătrânul computer, p.70): Eu nu sunt nebun, dar voi, toţi ceilalţi/care mă priviţi cu ochi holbaţi,/ sunteţi nebuni de legat./Contrasensul pe care ziceţi că merg nebuneşte/nu e al meu, ci al vostru./Din nara mea stângă pleacă o săgeată spre crier/de fiecare dată când o linie albă dispare pe masă./Creierul meu e pieptul brăzdat de săgeţi/ al Sfântului Sebastian. (Elogiul nebuniei, p.73); Vina e a lor, dar ogorul nesemănat rămâne al nostru./Stăm la marginea lui, tăcuţi şi cu braţele moi,/ca nişte sperietori de păsări cărora le e frică de păsări. (Păsările, p.63); Pe obrajii lui istoria se putea citi nestingherit/după urmele palmelor,/aşa cum altădată, după potcoavele cailor. (p.78); Nu ştiu de ce trebuie să vorbesc în faţa luminii,/de ce nu în faţa unui stâlp, a unui semn rutier/a unui tufiş de măceşe…(Anchetatorul, p.74); …întâmplarea e sensul ultim al libertăţii mele. (p.44); Să nu mă părăseşti, singurătatea mea/o să-ţi fiu credincios până la ultima suflare,/până la ultima leţcaie şi ultima sudalmă/pe care s-o rostesc cu ochii deschişi./Am făcut atâtea lucruri frumoase împreună! (Un fel de odă în metru antic,p.84); …cele mai exacte amintiri/le am despre pomii/din curtea din Focşani a copilăriei mele./Întreabă-mă orice despre cireşul din fundul grădinii,/despre scoarţa lui netedă/şi fructele cu gust de oţel după ploaie,/ sau despre caisul cu scoarţa solzoasă…(Grădina Edenului, p.87); Într-adevăr, oglinda îmi înapoiază-n tăcere/un chip care seamănă tot mai mult cu al tatălui meu,/zaţul aminteşte în ibric de aceeaşi cafea/două zile la rând,/iar aşternutul poartă urma oaselor mele/ca un mormânt răscolit. (Un fel de a trăi, p.98); O cântare a treptelor, o piramidă cu vârful în jos./Urc în metrou şi privesc cu îngrijorare în jur/de teamă să nu-mi dea careva locul lui. (Staţia Eroilor, p.91); Sunt una cu Mama Pământ şi totuşi, odată şi-odată,/va trebui să cobor. Mulţumescu-ţi, Doamne, imaginea mea de dincolo de fereastră/nu se ridică, încă, să-mi dea locul ei. (p.91); Într-adevăr, oglinda îmi înapoiază-n tăcere/un chip care seamănă tot mai mult cu al tatălui meu,/zaţul aminteşte în ibric de aceeaşi cafea/două zile la rând,/iar aşternutul poartă urma oaselor mele/ca un mormânt răscolit. (Un fel de a trăi, p.98).

Universul reificat sau ideificat poate apropia oximoronic realităţi surprinzătoare: Îngerul dintre noi e chiar mai nebun,/împieliţatul înger dănţuie şi se dă de-a berbeleacul pe scări/îşi face mustăţi şi ochi de pirat se tăvăleşte de râs/arătând spre celelalte cete-ngereşti care zboară/spre ţările calde. (Îngerul nebun, p.51); Mi-e milă de maşini, pentru că nu ştiu ce e spaima./Mi-e milă de cărţile pe care nu le citeşte nimeni,/de cuvintele pe care computerul le şterge pe veci./Mi-e milă de trupul care, bucată cu bucată, se tot depărtează,/de numele pe care mi le-am uitat,de visele pe care nu le visez./Mi-e milă de sângele care nu se varsă în sânge,/de cruzimea din care dragostea mea se hrăneşte./Mi-e milă de cel căruia, într-o bună zi, o să-i fie milă de mine. (Mi-e milă, p.95).

Singura evadare în metafizic, într-o altă existenţă rămâne scrisul: Atunci scriu poemul acesta: o sinucidere-n trepte./Peste tot, în loc de ferestre, ecrane mă privesc./Doar din hârtia aceasta nu năvăleşte lumina, /doar peste hârtia asta se pogoară lumina. (Fugarul, p.57); Scriu acest poem despre binecuvântarea de a fi orb/şi de a vedea lucrurile care altminteri nu se văd./ Scriu cu cerneală albă pe pagina albă,/poemul perfect, invizibil, libertatea supremă,/căci astfel pot scrie orice îmi trece prin minte,/fără să trebuiască să corectez vreun vers. Iar tu poţi citi orice vei crede de cuviinţă. (Cele văzute, p.79); Poemul meu se naşte tocmai din bezna aceasta/a unei altfel de floarea-soarelui,/un fel de a răspunde fără să fi fost întrebat. (p.75); Nu-i nicio scăpare, am scris deja/mai mult decât aş putea să uit. (Cu faţa în palme, p.105).

În afara scrisului, imaginarul poate deveni terifiant, insuportabil, asistăm la o nouă răstignire: După un timp mă rog la Dumnezeu şi el mă aude./Dumnezeu se preschimbă într-un cârlig de măcelărie/care ţine halca inertă ce sunt să nu cadă./După un timp nu mai există timp. (p.52); Furnica se îndepărtează trăgând umbra mea,/ca pe-o fărâmă de pâine. (p.52)

Nici penitenţa nu mai poate fi o soluţie pentru ieşirea dintr-un infern autopropus: Cu faţa la perete, recit/din poeziile mele./Peretele are o răbdare de zid chinezesc./Eu am o răbdare de beduin./Uneori versurile se unduiesc ca mersul cămilei,/alteori răbufnesc.(Graffiti şi naşterea poeziei,p.56)

Pentru că: În locul în care ne aflăm există ispăşire, dar nu izbăvire (Fratele meu şi Tatăl meu, p.50)

Brutalitatea istoriei, a profanului nu permite sacrului să se instaleze în mit: Un interogatoriu nu aşteaptă să mărturiseşti poezii. (p.74), nici măcar în cel mai generos mit, mitul eternei reîntoarceri: Mă aud respirând înăuntrul măştii de gaze/iar sticlele din dreptul ochilor se-aburesc/ca şi cum aş privi dinspre apă spre ţărm, ca şi cum aş fi în uterul mamei. (Exerciţiu de sinceritate,p.90 )

Această poezie neagră, amară, tragică, e luminată în final, acordându-i-se lumii şi implicit poetului o şansă: Mai există văzduh prin care n-a trecut nicio pasăre./Mai există pământ unde nu s-a îngropat nimeni. (p.105)

Varujan Vosganian este un poet total: livresc şi visceral, anistoric şi ancorat într-o insuportabilă realitate contemporană, aruncând jerbe conotative şi obligând conotativul să devină denotativ, vorbind de moarte ca despre viaţă şi despre viaţă ca despre moarte, egoist feroce şi dezarmant de generos, cu o vocaţie a miniaturalului rar întâlnită, dar şi cu voluptatea spaţiilor infinite.

Pentru acest tip de poezie, multe Inchiziţii l-ar condamna la ardere pe rug. Pentru că poetul şi-a mărturisit deja vina.

Lucian Strochi