Fiecare om de ştiinţă îşi apără, din răsputeri, ştiinţa căreia i s-a dedicat. Vorbind despre secolul XX, de care ne-am despărţit de câţiva ani, fizicienii vor spune că Secolul XX este secolul fizicii şi vor aduce ca argument Teoria relativităţii, fizica nucleară, Hiroshima, mecanica cuantică, laserul, aselenizarea. Chimiştii îşi vor justifica revendicarea, aducând ca argument faptul că în lume apar anual peste 300.000 de produse noi, sinteze ale chimiei organice.

Obiectiv fiind, cred că secolul XX a fost secolul ştiinţelor de graniţă. Au înflorit, în acest secol, biofizica, biochimia, bionica, ştiinţele fizico-chimice, geofizica, geopolitica, cibernetica, astrofizica, astrochimia.

Ca biolog, cred, sunt convins, poate subiectiv, dar cu destule argumente, că secolul trecut a fost unul al biologiei. Gândiţi-vă numai la A.D.N., la gene, la clone.

Asta nu înseamnă că nu se mai fac expediţii ştiinţifice şi… romantice, că toată munca ştiinţifică s-a refugiat în laboratoare.

Deunăzi am primit din partea unui prieten portughez, Pedro Alvaro Marquez, invitaţia de a participa la o expediţie de trei luni pe Amazoane.

Cred că o expediţie pe Amazon e tot ce-şi poate dori un biolog, e visul lui de o viaţă. Aveam o lună până la plecare, aşa că am început prin a-mi pune în ordine cunoştinţele despre Amazon şi Brazilia. M-am convins repede că datele oferite de diferite lucrări de specialitate nu coincideau deloc, fiecare sursă indicând alte cifre, alte date, alte realităţi.

Într-un loc găseam că Amazonul are 5.500 de kilometri lungime, iar cu izvorul său Apurimac 7.025 km. Într-un dicţionar aflam că are 6.400 de kilometri, în altul 6.343 de kilometri, debitul era când de 150.000 m³ /s la vărsare, când 200.000 m³ /s. Nici numele nu şi-l păstra numindu-se când Apurimac, când Marañon, până la unirea cu Ucayali, numele său adevărat fiind de fapt la plural: Rio Amazonas.

Am inventariat pedant afluenţii principali (pe dreapta Javari, Jurua, Marañon, Ucayali, Purus, Madeira, Tapajos, Xingu, pe stânga Putumayo, Japura, Napo, Rio Negro), mi-am amintit de straniul pororoca, fluxul ce pătrunde pe Amazon în amonte circa 1000 de kilometri, cu valuri de până la 4,5 m, făcând astfel ca fluviul să curgă invers, de pădurile ecuatoriale selvas, de formaţiunile vegetale igapo, varzea şi été.

Pedro Alvaro Marquez era un om blând, dar tenace, se enerva extrem de greu, un singur lucru îl scotea din ţâţâni şi asta se întâmpla atunci când numele său era pronunţat în spaniolă, nu în portugheză, dar asta se întâmpla tot mai rar, nou-veniţii fiind avertizaţi de la bun început de acest lucru. Ne lega o prietenie de aproape două decenii, schimbam des e mail-uri, ne informam reciproc despre temele de cercetare abordate de fiecare dintre noi, mă simpatiza şi pentru că eram român, noi, portughezii şi românii suntem minoritarii latinei, cei de la marginea imperiului, dar tot noi îl pronunţăm cel mai frumos pe „ş”, nu-i aşa, unii mă cred exagerat, dar cum să pronunţi Rio de Haneiro, aşa ceva nu se poate, nu există.

Pedro mă luase în expediţia sa şi pentru faptul că eram un bun antropolog şi se gândea la faptul că am putea avea contacte neprevăzute cu indieni, cu triburi primitive, puţin sau încă necunoscute, nu te încearcă un frison când te gândeşti la această posibilitate, cum să nu, deşi cred că posibilitatea e acum redusă aproape la zero.

Traseul era interesant. Zburam din Lisabona până la Rio de Janeiro, cu o escală, apoi de la Rio la Manaus, traversând capitala Brasilia şi podişul Mato Grosso. Din Manaos vom merge cu bărci cu motor pe Amazon, vom intra pe Jurua, până spre izvoare, vom străbate pe jos pădurile ecuatoriale, până când vom intra pe Purus, din nou pe jos pentru a întâlni Madeira, vom călători pe apă până la Santarem, de acolo pe uscat cu maşini de teren până vom întâlni Xingu, vom merge în amonte până spre izvoarele acestui afluent, apoi vom coborî până în estuar. Ne vom odihni trei zile la Macapa, de acolo vom face o croazieră pe Atlantic până la Belem, de la Belem la Rio de Janeiro cu avionul şi de acolo, tot cu avionul, în Europa, iar eu, cu un ultim salt de peste 2.000 de kilometri, până la Bucureşti, acasă.

Precizez că toate cheltuielile expediţiei erau asigurate de sponsori, Pedro Alvaro fiind un bărbat cu adevărat frumos, monden, nelipsit de la balurile de binefacere şi care avea un succes nebun la femei, acestea îl adorau, curios, el era doar un cuceritor paşnic, un familist convins, tatăl a două fete aflate acum la vârsta adolescenţei, femeile treceau peste acest amănunt, peste faptul că era căsătorit, Pedro era în fond şi al lor, Pedro ar fi greşit grav, dacă ar fi acordat prea multă atenţie vreuneia sau, dacă, Doamne păzeşte, s-ar fi îndrăgostit sau ar fi intrat într-o relaţie prea intimă cu vreuna din ele, aşa, Pedro Alvaro era şi a lor, la baluri, la serate, la reuniuni ştiinţifice, căci Pedro le obliga să-l urmeze peste tot, iar atunci când se punea problema sponsorizării unei expediţii, chiar dacă problema banilor nu mai era o problemă, soţiile şi fiicele determinându-şi soţii şi taţii să devină brusc generoşi, amintindu-le că Pedro şi ceilalţi cercetători îşi pun viaţa în pericol, sacrificându-se permanent pe altarul ştiinţei, în timp ce ei se înfruntau doar pe terenul de golf, într-o sală de biliard sau într-un cazino, unde posibilitatea întâlnirii cu un şarpe veninos era practic nulă.

Bărbaţii cedau, scriau şi semnau repede cecuri, Pedro reuşea să strângă sutele de mii de dolari în mai puţin de o lună, incredibil, dar adevărat, mai era ceva, care excita, Pedro era un om destul de sărac, departe de standardele clasei de mijloc, deşi avea oricând acces şi la capete încoronate, la şefi de state sau la prim-miniştri, nu era preocupat de o bunăstare proprie, cheltuia mult, dar totul pentru ştiinţă, şi lucrul acesta se ştia foarte bine şi îi asigura un nou val de simpatie. Era atât de sigur pe el atunci când aborda un sponsor, încât nici nu-şi punea problema că acesta ar fi putut să-l refuze, nimeni nu-l refuza, la început câţiva oameni de afaceri îi dăduseră sume mai mici, dar tot se făcuseră de râs, căci, corect, atunci când Pedro Alvaro Marquez îşi publica rezultatul cercetărilor şi al expediţiilor, nu uita să pomenească de sponsori, menţionând contribuţia fiecăruia, oricât de mică ar fi fost, nu era niciun calcul la mijloc, dar Pedro nu mai primea acum sume mai mici de 5.000 de dolari şi asta destul de rar.

Pedro avea o inconştienţă frumoasă, pur şi simplu era indiferent la capitolul bani, nu-l interesau, era pasionat doar de munca lui ştiinţifică.

Acum eram doisprezece, fiecare a primit o sumă consistentă de valută, ăştia sunt banii, ridică din umeri Pedro, va trebui să ne descurcăm cu ei, cu cât avem, fiecare a primit o sumă egală, pentru mine suma era uriaşă, fabuloasă, dar e drept, nu ştiam care erau preţurile în Brazilia, auzisem că acolo inflaţia era incredibilă, preţurile se schimbau cât ai clipi din ochi, când intrai într-un magazin era un preţ, când ieşeai din el un altul, evident mai mare, nu ştiam nici cum vom negocia cu băştinaşii, cu vameşii, cu barcagii, cu piloţii, cu intermediarii, cu funcţionarii publici, atât de corupţi oriunde în lume.

Ar trebui să scriu o carte despre această expediţie şi poate că o voi scrie cândva. Acum vreau însă să vă povestesc o întâmplare, doar o singură întâmplare din toată călătoria. Am avut fericirea, nesperata şansă, incredibila şansă de a întâlni un trib total necunoscut.

Ei îşi spuneau tubucus, iar noi le-am spus, bineînţeles, tot aşa.

Tubucusii erau vânători iscusiţi şi foarte buni pescari. Dormeau în colibe, mai multe colibe, vreo zece la număr, formând o aşezare, căreia ei îi spunea dera, ceea ce am înţeles mai târziu că însemna atât aşezare, casă, cât şi zece.

Bărbaţii îşi spuneau hum, iar femeile – hom, care însemna, de fapt, unu şi respectiv una.

Limba lor era extrem de simplă, un bărbat căsătorit se numea humhom, iar o femeie măritată homhum. Familie, acasă se spunea homdera. La suliţe spuneau aruru, la săgeţi doar aru. Vânător se numea, aţi ghicit, humaruru, sau humaru. Pentru apă foloseau cuvântul vara, iar pentru barcă, avara. Pescar se spunea, fireşte, humavara. Pentru băiat foloseau cuvântul hu, pentru fată – ho, pentru bătrân – huhum, pentru bătrână – hohom.

Dacă era vorba de moarte, tubucusii inversau cuvântul, pronunţându-l astfel. Astfel, dacă murea un bătrân spuneau muhuh, o bătrână –mohoh, un bărbat –muh, o femeie –moh, un băiat –uh, o fată –oh.

Prada se numea cus. Dacă era vorba de o pradă de pe pământ ea se numea cusaruru sau cusaru, după cum erau ucise de suliţă sau de săgeată. Prada din apă se numea evident cusavara, fie că era vorba de un peşte, un şarpe de apă sau de o reptilă.

Nu am stat decât două zile la ei, mi-au scăpat, desigur, destule nuanţe, dar ceea ce am reţinut, am reţinut bine. Şi scrisul lor era ciudat, un amestec de pictograme, ideograme, dar şi litere sau silabe, totul fiind extrem de logic şi de simplu.

Bărbatul era reprezentat ca într-o pictoideogramă folosită la toaletele din aeroporturi, femeia la fel, atâta doar că triunghiul era cu vârful în jos, sugerând altceva decât fusta. Apa era o linie şerpuită, o barcă pe apă – o linie şerpuită dublată într-un loc.

Nu ştiam că au o scriere proprie, dar am văzut un bătrân tatuat aproape în întregime, în patru culori, albastru, roşu, alb, negru, fiecare culoare însemnând altceva şi anume albastru – bucurie, viaţă, întâmplări norocoase, roşu – tristeţe, necaz, accident; negru era folosit pentru întâmplări trecute şi era subliniat cu o linie albastră sau roşie după cum întâmplarea fusese considerată norocoasă sau nu, iar albul era pentru întâmplări ce se vor petrece, un fel de viitor anterior, dacă am înţeles bine.

Am uitat să spun că principala preocupare a tubucusiilor era tatuajul. Pentru ei tatuajul era totul: film, televiziune, carte, teatru, biserică, istorie, geografie, poezie, filosofie, matematică.

Mi s-a explicat că pot reconstitui întreaga lor istorie studiindu-le mumiile. (Ei nu le spuneau aşa, dar eu am uitat termenul).

Un singur membru al tribului era ales pentru a deveni hartă, cronică pictată, ziar, memorie.

Tatuajul se făcea de sus în jos, într-o spirală continuă şi, la sfârşitul fiecărei zile, cel ales, numit Daba, suferea o mică operaţie, pe pielea lui consemnându-se cele mai importante evenimente din acea zi, din viaţa tribului.

Într-o peşteră se aflau câteva zeci de mumii rotitoare, înfipte în pari, perfect conservate.

Dacă vroiai să afli ceva despre tubucusi, despre istoria lor, despre gândurile lor de viitor, nu trebuia decât să roteşti mumia în jurul axului propriu şi aflai tot ce te interesa.

Tribul dura de prin preajma anului 1.300 sau cel puţin acesta era anul în care începuseră să-şi scrie, pe piele, istoria.

I-am întrebat ce se întâmplă dacă pielea unui om se… termină, adică nu mai ajunge pentru evenimentele care sunt mai numeroase decât suprafaţa pielii… şi tubucusii m-au privit mirat, neînţelegându-mă.

Apoi m-au făcut să înţeleg că suprafaţa pielii era suficient de mare, că faptele care se repetau erau marcate ca atare, prin simboluri, de exemplu naşterea unui băiat, o vânătoare reuşită, moartea cuiva din membrii tribului; cel ales, daba trăia mult, erau membrii aceleiaşi familii şi trăiau peste şaptezeci de ani, longevitate impresionantă, aproape dublă faţa de cea a celorlalţi membri ai tribului.

O dată pe săptămână, bătrânul era urcat pe o roată, asemănătoare oarecum cu o roată a olarului şi învârtit uşor.

Astfel era citit ca o carte de către toţi membrii comunităţii.

Îmi aduceam aminte de scutul lui Achile, de broasca ţestoasă magică a chinezilor, de elefantul tatuat al indienilor, de legendele cu copaci pictaţi sau stânci sculptate ale atâtor popoare vechi.

Nicăieri însă nu întâlnisem, nu auzisem de aşa ceva, ca un om să fie harta, cronica pictată, memoria unui neam.

Lucrurile erau, în fond, mult mai complicate. Dacă se producea o eclipsă de soare, atunci cel care tatua pe daba căuta o aluniţă, dacă era vorba de ceva legat de peşteră, tatuajul se făcea în preajma gurii, dacă era vorba de casă, de aşezare se tatua zona din jurul buricului.

Şi totuşi lectura era clară, artiştii respectau principiul spiralei, nu mă întrebaţi cum reuşeau să facă acest lucru, doar trei artişti se ocupau de cel ales, de daba, opera lor era cu adevărat genială, cu nimic mai prejos decât opera lui Dante sau a altui geniu al umanităţii.

Artiştii aceştia erau deopotrivă pictori, poeţi, muzicieni, căci semnele lor, am aflat, puteau fi descifrate şi ca un adevărat portativ, i-am spus lui Pedro Alvaro că aş vrea să mai rămân, măcar două săptămâni, sunt momente când cred că visez, că mă aflu într-un delir continuu, că nu voi mai vedea niciodată asemenea frumuseţi, Pedro mi-a spus că mă înţelege, dar trebuie să-l înţeleg şi eu pe el, ceilalţi trebuie să-şi urmeze drumul, el avea răspunderea morală a întregului grup, dacă vreau să mai rămân, se va strădui să-mi trimită o şalupă, eu trebuia să fiu exact la locul de întâlnire, exact la ora zece, îşi privi ceasul, da, la ora zece dimineaţa. Eu urma să filmez şi să fotografiez totul, cu siguranţă că totul era extrem de interesant, lumea ştiinţifică va fi cucerită de…, Pedro se auzi strigat, îşi ceru scuze şi ieşi, reluăm discuţia după prânz. Dar lucrul cel mai interesant dintre toate era faptul că tot ce se consemna în cele patru culori, tot ce se tatua, toate pictogramele, ideogramele, literele, simbolurile se modificau permanent, căci omul, cel ales, daba, avea obligaţia (sau plăcerea) să se plimbe cam două ore zilnic, iar muşchii, poziţia corpului, a membrelor, a capului, expresia feţei, transpiraţia, ridurile, modificau permanent desenul, mărind sau micşorând anumite însemne, detalii, ceea ce făcea ca desenul sau textul să aibă, de fiecare dată, în fiecare clipă, alte valori, cu totul alte valori. Ceea ce credeam eu la început că era o suită a dabei, suită formată ca urmare a respectului pe care i-l purtau sau ca o protecţie firească, daba fiind, fără îndoială, cea mai importantă persoană a tribului, a aşezării, nu era decât o ceată de învăţăcei, care încercau să descifreze toate mesajele care apăreau şi dispăreau atât de rapid, nu ştiu cum să explic prea bine, era ca şi cum pe un balon de cauciuc ai scrie un mesaj şi apoi cu mâinile ai modifica forma şi dimensiunile balonului umflat, deformându-l, scrisul sau mesajul modificându-se şi el. Numai că aici era vorba de un fenomen mult mai complex, erau desene, scrieri, simboluri, culori, practic textul sau mesajele erau infinite. De obicei noi avem un singur text căruia ne străduim să-i găsim mereu semnificaţii noi. Aici textul, desenul, culoarea se modificau permanent şi efortul era să găseşti o singură, dar cât mai fidelă, semnificaţie, decodare.

Am rămas printre tubucusi două săptămâni. Daba a fost fotografiat centimetru cu centimetru, filmat în toate poziţiile, din toate unghiurile.

Urma ca, odată ajuns acasă, să încerc să pun cap la cap totul, fotogramă cu fotogramă, reconstituind istoria nemaipomenitului trib tubucus, aşa cum N.A.S.A. procedează cu o planetă sau un satelit natural, după ce respectivul corp ceresc a fost filmat de o staţie, un satelit sau un laborator specializat. Din păcate, au venit însă inundaţii mari, apele au cucerit teritorii uriaşe, tubucusii s-au retras într-o noapte, e drept, după ce m-au avertizat că vin apele, am pierdut totul, toate aparatele, toate filmele, toate proviziile, am reuşit, după aproape douăzeci de zile să fiu salvat, oarecum întâmplător, de echipajul uni elicopter militar, eram supt de apă, deshidratat, flămând, cu minţile aproape rătăcite.

Am fost dus la un spital din Belem, un spital excelent echipat şi cu un personal medical extrem de drăguţ, mi s-a spus ulterior că am delirat continuu două săptămâni, mai exact şaisprezece zile, vorbeam tot timpul de oameni-cărţi, de oameni-tablouri, de daba, care trebuie să fie vreun vrăjitor, de tribul necunoscut al tubucusiilor, aşa ceva nu se poate, din 1959 nu s-a mai găsit niciun trib necunoscut în Brazilia, chiar dacă Brazilia e un adevărat continent, iar Amazonul cel mai mare fluviu din lume, totul se datora cu siguranţă malariei, e foarte bine că mi-a mai scăzut febra, voi, oamenii de ştiinţă şi când deliraţi, deliraţi în domeniu, mi-a spus zâmbind doctoriţa Fernanda Gerais, zâmbeam şi eu, mai aveam un as în mânecă, pe prietenul meu Pedro Alvaro Marquez, plus ceilalţi zece membri ai expediţiei, nu ştiam atunci, aveam s-o aflu peste aproape o lună, nu ştiam că întreaga expediţie condusă de Pedro îşi găsise odihnă veşnică în apele liniştite şi verzi ale Atlanticului, avionul care îi ducea spre Lisabona se prăbuşise cu 165 de oameni în ocean, la doar vreo sută şi ceva de kilometri de coastele Braziliei.

Am ajuns în ţară la mai bine de jumătate de an după începutul expediţiei. Am încercat să public câteva articole despre Daba în reviste de specialitate. Am fost refuzat elegant, respectiva temă nu intră în vederile redacţiei noastre, am scris ulterior parlamentarilor, Academiei, prietenilor lui Pedro Alvaro Marquez. Peste tot o conspiraţie a tăcerii, cel puţin suspectă. Am fost refuzat până şi de revistele literare, deşi fusesem îndrumat spre ele, poate ironic, redactorii reproşându-mi că proza respectivă e greu încadrabilă, nu e nici operă ştiinţifică, nici beletristică, nici operă de popularizare. Am ajuns până acolo încât am început să mă întreb eu însumi dacă am fost vreodată în Brazilia, dacă i-am întâlnit pe tubucusi, pe Marele Daba. Dacă nu cumva totul nu e decât rodul unui delir sistematic, a unei fixaţii.

Un prieten îmi spune: ca să câştigi un proces, trebuie să deţii probe incontestabile. Pe când tu nu deţii, din păcate, absolut nicio probă. Ceva totuşi poţi să faci: să scrii tot ce-ţi aminteşti, cât mai fidel. Poate că, cineva, peste ani, va redescoperi tribul tubucusilor. Şi atunci ţi se va face dreptate.

Iar Marele Daba va redeveni un arhetip al umanităţii, un erou, o enciclopedie, o filă dintr-o cronică.

Am început să scriu despre Marele Daba. Merge greu. Prin boală, prin febră, memoria mea a fost bombardată. Imaginile arse, distruse.

Închid ochii. Uneori, într-un colţ al bibliotecii mele, asemeni unei statui sculptată în lemn exotic, acoperit de mii de semne ce curg în spirală, Marele Daba îmi zâmbeşte, misterios şi victorios.

Tribul tubucusilor rămâne în continuare necunoscut. Ca o nesperată victorie a memoriei şi a spiritului veşnic liber.

Lucian Strochi