Într-o vreme a globalizărilor, a internaţionalizărilor (capitaliste – „sălbatice”, dar şi „multilateral dezvoltate”), a-ţi cânta Patria pare desuet, riscant, anacronic.

Dacă mai adăugăm faptul că discursul liric este ritmat şi mai ales rimat, că unele texte iau forme fixe perfecte (sonet, distihuri), volumul aflat acum în discuţie – Privegherile vulturului alb –, semnat, asumat şi trăit de Emilian Marcu pare, nu un lucru firesc, normal, de laudă, ci un gest aproape sinucigaş.

Se uită, de către unii eurofani, faptul că importanţi poeţi români au scris asemenea versuri (Mihai Eminescu, George Coşbuc, Octavian Goga, Lucian Blaga, Aron Cotruş, Ion Gheorghe, Ioan Alexandru, Adrian Păunescu etc.), că acest tip de discurs îl întâlnim la aproape toţi marii poeţi ai lumii, de la Homer încoace, că sintagmele „poet naţional” sau „poeta vates” nu sunt posibile fără sentimentul unic al iubirii de Patrie.

E drept că a existat şi o literatură română postbelică proletcultistă, rizibilă, ridicolă şi „partinică”, declarativă şi declamativă, dar versurile lui Emilian Marcu nu au nimic în comun cu această literatură-maculatură.

Ideatic, Emilian Marcu să întâlneşte însă cu mari proiecţii vizionare, precum cele ale lui Dimitrie Cantemir, Heliade, Coşbuc, Nicolae Densuşianu şi Ion Gheorghe.

Poetul are inteligenţa de a ne propune nu doar o singură patrie, ci o suprapunere de patrii, o patrie stratificată: o patrie atemporală, eternă, alegorică; o patrie a începuturilor, (Dacia, Tracia, Dacia Felix, cu un personaj-zeu – Zamolxis – drept protagonist); o patrie vizibilă, descriptivă, detaliată, pitorească, „realistă”; o patrie interioară, cu un personaj-metaforă obsedantă ajunsă mit personal (Vulturul orb); o patrie ideală; o patrie monumentală, cu un lirism patriotic diacronic şi/sau cu rezonanţe eroice.

Titlul volumului conţine un triplu oximoron: privegheri (static) – vultur (dinamic, prin zbor); vultur (privire ageră) – orb. Privegherea presupune o stare intermediară, a trecerilor, între somn şi trezie, e o stare de aşteptare lucidă, dar şi cu o componentă religioasă importantă, chiar de resemnare în faţa morţii; vulturul este stăpânitor, liber, nesupus, aflat deasupra vieţii şi a morţii. Orbirea este şi ea aşteptare, dar şi ascuţire a celorlalte simţuri.

Ca personaj liric, poetul se plasează în ipostaza de martor, domină persoana a III-a, eul liric fiind (gramatical) ocazional: Somnul meu pentru voi/Nu-i decât priveghere înaltă (Floarea aceasta de mac),p.7; Somnul meu pentru voi/Nu-i decât priveghere înaltă,/Fiecare parte din mine este un astru./Cenuşa mea ca un zid se ridică/Între mine şi tine, iubito. (Toate zborurile mele trecute…), p.43; Braţele mele, subţiri ramuri de arţar,/Culeg, din înalturi, fagurul cântecului. (Aurul cântecului se rostogoleşte pe munte…), p.65.

Dar subiectivitatea poetului duce uneori la versuri excepţionale: Distanţa dintre umbră şi corp mă doare (Trecere), p.77 sau Printre arborii înalţi – ancorate corăbii – /În lumea aceasta de verde-nvelită – /…/ Pace, pace/ Între două dobitoace…/…/ E linişte adâncă în mesteceni şi-n fagi /Se aud cercurile copacilor, uşor înmulţindu-se. (Printre arborii înalţi…),p.39, probând o senzorialitate formidabilă. Cine aude cercurile copacilor înmulţindu-se, sau simte durerea dintre umbră şi corp nu e un poet de raftul al doilea…

Poetului îi convine însă discursul neutral, sapienţial – cum e cel dintr-un elegant sonet englez: Uitând de câţi s-or pierde prin desele nisipuri,/De câţi şi-or duce umbra pe braţe spre apus,/Purtăm reci măşti ceţoase şi aură pe chipuri:/Tot dă în mugur iarba şi foc în stele-i pus.// Se lasă luna-n nouri ca-n cânt privighetoarea,/ Nisipul poartă-n braţe pe lunge plaje marea. (Se lasă luna-n nouri…) .p.8

Eul liric se refugiază într-un personaj propus de autor, urmându-se „recomandarea” lui E. A. Poe. Prin urmare, „eul liric” devine un „eu” „de transfer”, potrivit să fie „vocea” interioară a unei Patrii alegorice, în mai multe „tablouri”: Casa Înţeleptului mereu e deschisă,/Cum deschisă-i sămânţa-n aprilie,/Cum zborul paserii e deschis,/ Cum deschisă e sabia tăişului ei./ El, în cerşafuri de rouă-nvelit,/În cămaşa curată a Patriei/ Respiră cuvintele limbii în care gândeşte,/Respiră cuvintele eroilor tineri,/ Cuvintele-s îngheţate în gât / După ce gloanţele le-au muşcat spinarea./ Casa Înţeleptului mereu e deschisă!/ Casa lui este Patria,/ Casa lui este Focul,/ Casa lui este Apa,/ Efigia Patriei;/ Aripa de respiraţie a Eroului Tânăr./ Casa Înţeleptului, Patria Eroului Tânăr este,/ Este sămânţa cuvintelor./Sabia gândului pe frunte-i aşază cunună de lauri!/ Casa Înţeleptului mereu e deschisă,/Asemenea seminţelor în aprilie! (Casa Înţeleptului, patria), p.20; Chipul memoriei în peştera gândului,/În calda cenuşă a înserării,/ Capătă limpede contur,/ Cum floarea de lotus pe apele tulburi. (Floarea de lotus pe apele tulburi…), p.21; Şarpele Phylon, sabie de argint,/Peste privirile noastre,/Bătaia uşoară de aripi o răscoleşte. /…/Mierla, sub razele lunii, cuibar îşi adastă,/Ciugulind boabe de rouă de pe cămaşa de nuntă.(Mierla sub razele lunii), p.31; Biblicul semn mie mi se arată pe scările templului./Talpa se încinge pe jadul fierbinte./Răbdător şi molatic, cu privirea atavică,/ Intru în necunoscut,/Intru în peştera aceasta din era galactică,/În imensitatea rostirii,/În această arhitectură fără egal./ Porţile se deschid doar la o simplă rostire… (În imensitatea cuvântului…), p.34; În peştera-naltă şi adâncă a ochiului /Zidi-vor altarul unei religii necunoscute…/Trupurile noastre drept temelie vor sta. (Cenuşile noastre vor fi două stele), p.49; Urcă floarea de colţ până la cer,/Până la păsări pentru logodire./Fructul capătă carne, cu un fel de mânie/Ca un dar când aeru-i candelă-n fluturi (Urcă floarea de colţ), p.67

Două portrete alegorice, dedicate păstorului şi apicultorului sunt pilduitoare, parabolice, având mişcări şi tăceri ritualice: Vom cânta într-o dimineaţă la poalele muntelui/La poalele muntelui aburind de atâta zăpadă,/Ochii păstorului se vor înălţa ca o flacără/Vor veni ochii lui să ne vadă.//Lacrimile noastre cât capul de miel, rostogolite/Ochii păstorului, la amiază, vor veni să le vadă,/Palmele noastre vor luci până-n stele cioplite,/Numai moartea ta va mai putea să ne creadă.//Carnea noastră amirosind a răşină/ La poalele muntelui e o caldă zăpadă/Ochii păstorului parcă-i văd cum suspină;/ Lacrimile noastre, cât capul de miel, or să cadă.//Şi vom cânta la poalele muntelui în zori,/Trupurile noastre vor fi două tulpine de flori. (Trupurile noastre două tulpine), p.78 şi E linişte pe pământ, în cer e tăcere,/Umblă ţăranul, în braţe, cu stupul de miere.//Îl plimbă prin grădină şi-l mângâie,/Parcă ar vrea toată viaţa lângă el să rămâie. //Din când în când, ca pe un copil, îl mai ceartă:/ Albinele se răzvrătesc, dar îl iartă.//Ştiu că toate le face din prea multă iubire:/Le-ar purta în braţe chiar dacă ar fi mire.//Şi el, cu ceară pe mâini, pe haine, pe pleoape,/Poartă stupul cu grijă să nu cumva să îl scape.//Să nu strice somnul harnicelor necuvântătoare/Chiar dacă de greutate spatele-l doare.//Cu masca pe faţă, o sită spre-ntâmpinare, /Se crede împăratul fiinţelor zburătoare.//Le mângâie cu vorba, pipăie stupul/Simte, în faguri, unde îşi are regina chiar trupul // şi cu grijă păşeşte, spre flori, prin grădină,/ În mersul lui poticnit se închină,//În liniştea aceasta: înţeleaptă lucrare,/Ţăranul duce stupul în braţe cu multă mirare.//Albinele dorm şi visează că zboară/Şi stau liniştite în cuibarul de ceară.//Iar ţăranul din când în când le mai ceartă,/Dar se străduieşte să facă o lucrare de artă.//El duce stupul, ca pe un copil, şi se-nchină:/- Fă Doamne, ca această lucrare să fie deplină! (Rugă pentru lucrarea deplină), pp.132-133

Patria ideală e una a basmului, acel basm în care obiectele se întrepătrund şi se ascund unele în altele, pentru ca puterea „zmeului” să fie ascunsă în… „două muşte”: În ochiul pământului,/odihnă-şi găseşte/ochiul bourului./ În ochiul bourului,/ doarme/ochiul vulturului./În ochiul vulturului/plânge/ochiul adormit al mierlei./ În ochiul mierlei/cântă/ochiul greierului./În ochiul greierului /înoată/ochiul de rouă./În ochiul de rouă,/copilul visează/un fluture de lumină. (În ochiul pământului),p.106.

Dar tot patrie ideală e şi aceea a cărţii, adică a unei realităţi secunde, dar adevărate şi profunde: Foşnet subţire se aude în bibliotecă,/Foşnet subtil de mătase uşoară/Până manuscrisele se deschid privirilor tale/Şi literele, una câte una, /Din rafturi, pe negândite, coboară./ Foşnet subtil de mătase-n decolorare/Se aude când literele învaţă să zboare. (Foşnetul subtil de mătase), p.120 şi Ca o bibliotecă deschisă-i câmpia/Când brusc ţăranului tânăr i se arată./Fumegă frunzele între straturi,/Între straturi de ţarină fumegă stins,/Cum cuvintele fumegă în psaltirile-nchise. (Ca o bibliotecă deschisă câmpia), p.136

De la patria ideală la cea monumentală nu e decât un pas (sau un gând): Străbunii mei sunt Patrie, pe rând,/Şi satele şi le-au luat în spate./Au coborât cu ele în pământ,/ Să-şi ducă traiul în singurătate.(Patria), p.129; Plugul trupului lui prinde brazdă curată/Când clopotul în dungă începe să bată.(O plimbare împărătească),p.130; Frate, frate,/De departe,/Ştii ce apă/Ne desparte?/Ştii ce hat/Mi te-a luat? (Doină), p.137 (poem închinat poetului Grigore Vieru); Doamna noastră limbă românească,/Doamnă noastră limbă fără spini/Peste munţi şi peste râuri crească/Vorba noastră sfântă din străbuni!/…/Doamnă limbă, scriere de mână,/Gura mea de rai în care cânt,/Eşti de-a pururi tainică fântână, /Eşti lumina noastră pe pământ. (Doamna noastră limbă românească),pp.140-141; –Dă-ne, Doamne, ce ni-i da,/Dă-ne BA SAu nu ne da,/Dă-ne RAiul mult dorit/Ce aBIA-l ţii proponit!(Cu pământ în raniţă) p.144; (să remarcăm acel ingenios şi tulburător acrostih interior: BASARABIA, pe care poetul ni-l propune nu ca pe un joc lingvistic, ci ca pe o parolă între iniţiaţi, aşa cum creştinii desenau peştele (ihtyos)!; În mormântul ciudat, ca un trup de copil/Plutind peste astre, plutind/Floarea de zarzăr se-nveşniceşte/Floarea de zarzăr îmbracă tăcerea. (În mormântul ciudat, ca un trup de copil), p.125; Deci cum să-ţi vorbesc,/Dacă floarea de vişin/Ca o fecioară mi se arată? (Ruga mea de la pietre aşteaptă), p.128;(Monumentalul se poate obţine nu doar prin grandios, ci şi prin intensitate); Sămânţa limbii din bucoavne-ncet,/Şoptind cu dor o doină pentru ţară/Prin românescul gândul daco-get /Prinde lumină caldă-n candelă de ceară. (Cuibul cuvântului…), p.149; Patria nu-i decât o cetate eternă,/O cetate cu porţile încărcate de roadă,/Zidurile ei sunt din spice şi oameni,/Numai respiraţie, numai respiraţie…/…/Patria este locul sfânt, de vecie,/Macii în floare ne-a înlumină./La poarta patriei mele, drumeţule,/Pune genunchiu-n pământ şi te-nchină.(Patria, cetatea eternă), p.150; Ninge cu lumină-n cartea de istorii,/ Ninge cu lumină ca pe-un lan de grâu./Roua-mbracă morţii cum îmbracă zorii/Sângele lor care-i cel mai amplu râu. (Ninge-n cartea de istorii),p.151 Este singurul text care practică un lirism patriotic diacronic, de basorelief în coloană spiralată, de Columnă a lui Traian, figurile istorice fiind Ştefan (cel Mare şi Sfânt), Doja (Gheorghe),Petru (Rareş), Mihai (Viteazul), Ioan cel Sfânt (Ioan Vodă cel Cumplit), Brâncoveanu (Constantin), Cantemir (Dimitrie), (Horia, Cloşca şi Crişan, – nenumiţi direct), Bălcescu (Nicolae), Cuza (Alexandru Ioan)(Ninge-n cartea de istorii),pp. 151-154

În rest, peisajele pot interioare, cum sunt imaginile din acest frumos sonet englez: De mult ce-aştept să curgă nisipul din clepsidră,/Omătul peste pleoape s-a-ncins, uşor, uşor/ Că timpul, pe meninge, se scurge, blândă hidră,/Şi frunzele pe umbră de prăvălire dor.// Pe strune de vioară, un cântăreţ tot ţine,/Cum şarpele veninul, speranţa ta-n declin./Tot înfrunzeşte lemnul în tainice suspine,/ Cum candela sub iarbă pe regnul opalin.//Nisipul se prelinge sfielnic, fără grabă,/Printre clepsidre, parcă ne-ar cântări-n abis…/Omătul, peste pleoape, începe-ncet să fiarbă/Că rugul amintirii pe tâmple s-a prelins.// Şi frunzele pe umbră de prăvălire-s toate/Ca nunta noastră-n care tăceri or să se-arate. (Cum şarpele veninul…), p.9, sau formulările aforistice, paradoxale: Amintirea, iepure tras de moarte spre Înviere (Sublimă-ntâlnire în zodia Peştilor), p.76

Patria vizibilă, descriptivă, detaliată, pitorească este de o extraordinară diversitate, câmpurile semantice fiind unice pentru un (singur) volum de versuri. Emilian Marcu ne prezintă, realist şi pedant, prin epură, peisaje aparent dintre cele mai comune, dar de o varietate formidabilă. Fauna e reprezentată de animale precum: lupul, linxul, mistreţul, unicornul, gorgona, licorna, mielul, calul, felina, oaia, iepurele, bivolul, viezurele, zimbrul, ţapul, copita (sinecdocă); prin păsări: vulturul, porumbelul, privighetoarea, cuibarul, pana, aripa, ouă, (toate prin sinecdocă) pajura, mierla, lebăda neagră, lişiţa, pasărea-liră, dropia, cocoşul de munte, cocorul, prepeliţa, fenixul; reptilele prin: reptila, şarpele, balaurul, dragonul; peştii prin: peşti, mreana, cleanul, cega, peştii-jandarm; insectele prin: albina, furnica, viespea, greierul, fluturele, licuriciul; alte nevertebrate: hidră, vierme, limax – o adevărată Arcă a lui Noe! Flora e prezentă şi ea halucinant: brusturul, mătasea broaştei, iarba, copacii, frunza, mărul, bradul, sămânţa, trandafirul, ramurile, stejarul, ghinda, inul, liana, laurul, lotusul, meiul, boaba, salcia, trestia, floarea, fragul, trifoiul, grâul, cornul, mesteacănul, fagul, viţa de vie, arţarul, macul, lintea, rădăcina, planta, floarea de colţ, salcâmul, socul, tulpina, cimbrul, cucuta, măselariţa, crinul, gutuiul, altoiul, spinul, feriga, strugurele, menta, arinul, castana, pinul, orhideea, zarzărul, mălinul, vişinul, cireşul.

În faţa unei asemenea diversităţi ar păli până şi Sadoveanu, autorul unor unice şi fastuoase descrieri.

Dacă mai adăugăm şi câmpul semantic al naturii, al geologicului, respectiv: peştera, muntele, marea, nisipul, plaja, omătul, izvorul, canionul, harta, tărâmul, bulboana, potopul, roua, ţărâna, câmpia, ploaia, ninsoarea, drumul, granitul, zăpada, ropotul, fulgerul, lutul, frigul, frunza, meandrele, gheaţa, abisul, ţărmul, şisturile, sarea, ceţurile, imensitatea, promontoriul, mineralul, râul, cărarea, vadul, apa, labirintul, piscul, promoroaca, nămolul, stânca, prăpastia, gresia, piatra, diamantul, troianul, bruma, răşina, dealul, creasta, prundul, hatul, glia, dumbrava, rediul, mărgeanul, gheţurile, aurul, argintul, uraniul, oţelul – înţelegem că poetul a alcătuit un mozaic din sute de cuvinte, oferind o imagine de neuitat a unei patrii posibile.

Patria se definea (mai ales în Evul Mediu) prin unitate: de limbă, de religie, de cultură şi tradiţii, de administraţie şi de armată. Ne-am convins că limba e manevrată aici cu iscusinţă, lexicul este foarte bogat şi nuanţat; limbajul religios este şi el extrem de divers, poetul folosind termeni precum: candela, mătăniile, Domnul, zeul, giulgiul, rugul, icoana, sfântul, credinţa, îngerul, crucea, lumina, nunta, templul, biblicul semn, mirtul, logodna, iluminarea, diadema, pacea, Araratul, Sinaiul, Cogaionul, Carpatul, magicul, clopotul, lumânarea, mireasa, mirele, lacrima, mielul, catedrala, jertfa, Tainele, Pilda, parabola, misterul, revelaţia, altarul, religia, iubirea, inelul, focul, desăvârşirea, fecioara, libaţia, sihastrul, pelerinul, aura, Creatorul, crucificarea, fumul, tămâia, Christos, clopotniţa, parfumul, veninul, otrava, paradisul, mormântul, biserica, mitropolia, marama, schitul, Sfânta Treime, odăjdiile, sipetul, leprosul, deşertul, prescura, cununia, grădina, doliul, psaltirea, canonul. Omul – depozitarul culturii şi al tradiţiilor este analizat anatomic şi fiziologic, folosindu-se adesea sinecdoca, metafora, comparaţia, epitetul, alegoria, personificarea, hiperbola, utilizându-se următorii termeni din câmpul semantic al omului: trupul, carnea, ochiul, pleoapa, meningele, gândul, glezna, sângele, sărutul, genunchiul, palma, visul, lacrima, urechea, lobul, memoria, umerii, plânsetul, şoldul, talpa, rana, umbra, oasele, pieptul, haina, vocea, respirarea, privirea, fruntea, dansul, somnul, gura, mâna, bătăturile, coapsele, guşa, capul, gâtul, făptura, găvanele ochilor, chipul, orbitele, unghia, păstorul, vânătorul, ţăranul, mama, tatăl, degetul, omoplatul, buricele degetelor, creştetul, sânii, drumeţul, cântăreţul, pântecul, arterele, melcul urechii, inima.

Culmea culturii, regina ei, rămâne Poezia şi ea cu un câmp semantic semnificativ: poem, cuvânt, versuri, strofe, nume, muzică, mesaj, slovă, manuscris, poezie, bibliotecă, pergament, literă, carte, semne, simboluri, desene, filigran, tipar, bucoavne.

Într-un anume sens, administraţia se confundă cu Patria şi atunci putem remarca în discursul poetic termeni precum: templu, pridvor, casă, foc, apă, erou, glorie, poartă, cetate, ţăran, plug, bazilică, acropolă, davă, popor, oraş, castru, străbuni, turn, matca, limbă, părinţi, graniţă, hartă, hat, strajă, pământ, oameni, steaguri, vatră. În fine, pentru armată, avem cuvinte îndeosebi pentru arme şi „intendenţă”: cuţit, sabie, tăiş, glonţ, tobă, bici, lanţ, cenuşă, chingi, corăbii, grindă, zid, săgeată, cort, cheie, şiş, tron, trâmbiţă, punte, ţeastă, sarcofag, obuz, jerbe, sicriu, mască, bandaj, armă, goarnă.

Dar o Patrie se regăseşte şi în heraldică şi Emilian Marcu utilizează destui termeni dintr-un limbaj atât de tehnic cum e cel heraldic: scut, pecete, blazon, hlamidă, steag, armură, balaur, schiptru, efigie, cavaler, voievod, dragon.

Patria începuturilor este şi ea o sumă de patrii, de la cea monumentală, la cea mi(s)tică. E o patrie ciudată, monoteistă şi cu o singură voce, de monolog adresat: Numai patriei tale tu te poţi închina/Zice Zamolxis, numai patriei tale,/Genunchii tăi numai pentru icoana ei/Să simtă ţărâna uşor cum îi îmbracă. (Umerii tăi poartă…), p.14; Nu e muntele Ararat, nici Sinai/Şi nici muntele Athos acesta nu este, /Printre lacrimi strigase Zamolxis /Ci pavăza Daciei Felix – lupul cel alb/Pe care, cu mâinile mele, pe steag l-am cioplit/ Ci muntele magic, Carpat / Cogaion întru ducerea lumilor noastre prin lume… (Elegie), p. 40; Casa voastră e-nvelită în cântec/Cum peştii, de râu sunt înveliţi şi de pâclă…/ Casa voastră în cântec se scaldă/ Cum peştii în apele râului/Oglinzi aburinde de apă./Stupii, munte de miere/Viţa de vie atât de-ncărcată…/Străjuie casa de veşnicie scăldată (Zamolxis către poporul dac…), p.41; Dar iată: Zamolxis în straie de in/Jumătate-i plăcere, jumătate e chin// Jumătate-i lumină, jumătate e noapte,/Lacrima-n chip de şarpe-l străbate.// Ouăle lui ca o flacără îl cuprind, îl pogoară/Până Zamolxis peste noi, e un munte de ceară//Jumătate e chin, jumătate-i plăcere,/ Zamolxis rănile şi le îmbracă în miere,//Dar, iată, trece Zamolxis în straie subţiri / Şi dacii, pentru moarte, se îmbracă în haine de miri! (Zamolxis în straie de in…), p.84

Ceea ce interesează cel mai mult în acest volum, rămâne însă Patria interioară, obţinută prin „transfer”, Zamolxis devenind, osmotic, „vulturul orb” după o „domnie” bicefală: Zamolxis cu vulturul orb stăpânesc această singurătate. (În haine de miri), p.6

„Vulturul orb” este o sintagmă mult prea încăpătoare pentru a încerca acum decodări simbolice: Evident, vulturul orb poate fi şi poetul aflat, asemenea demonului lui Lermontov, într-o maiestuoasă, panoramică şi existenţială plutire: La poalele tronului pulbere fină,/Vulturul orb în genunchi se închină//Penele lui, de tristeţe ucise, /Poartă o bibliotecă de poeme nescrise.//Vulturul orb, de cenuşi îngropat /În genunchi se închină la ochiul plecat./…/Şi din când în când, câte-o albă pană-n cădere/ scrie pe cer un poem despre Înviere.//La poalele tronului, din pulbere fină,/ Poemului încă nescris vulturul orb se închină. (Poemul, vulturului orb se închină) p.5 (distihuri admirabile, solemne); În purpură învelit şi în fire curate de iarbă,/Cu aripile arzânde de ploaie,/Trece vulturul orb peste această împărăţie/Pregătită să-l primească în sine./…/Zborul lui precum ploaia se aude/ Sunând peste pojghiţa nopţii/ Ca un plânset de sfânt în bătrâne icoane. (În purpură învelit…),p.15; O respirare de gând în aburii tari/Vulturul orb duce cu sine-n înalturi,/ De sub marea cea mare, tăcerea-mplinită./…/Vulturul orb, acolo-n afunduri,/Fulgerului i se închină. (Învăluită în aburii tari…)p.30; O lume fantastică, rostuită pe munte,/ Aşteaptă vulturul orb în cochilia de var,/ O lume fantastică aşteaptă/Logodirea lui cu licorna. /…/ În bulboanele fără sfârşit, în fântânile minţii,/Vulturul orb abia de se întrupează pe sine. (O lume fantastică), p.35; Mustul fragilor ne îmbracă în roşie haină,/Precum sângele mielului de rouă-nvelit./Lanul de fragi îşi poartă aroma /Ca o sabie peste gurile noastre. /…/ Pe munte sub policandre de lună/Tufele de fagi vulturul orb /În chingile cerului vor să-l supună/precum sângele mielului de rouă învelit. (Mustul fragilor ne îmbracă…), p.36; Fără de vrajă-n amurg/Doarme Vulturul orb./Puii lui trec cu teamă/Dintr-o vânătoare-n cealaltă. (Fără de vrajă…), p.37; În templul acesta din lemn de arţar/Cu flori de arţar luminând la ferestre,/Intră vulturul alb. Umbra lui se dilată/Asemenea ochiului înainte de moarte.//Mai departe-i de minte, mai aproape-i de voi/ Umbra mea – zice vulturul orb,/ Umbra mea ca un clopot /Sună peste atâtea vânători ireale. (În templul acesta…), p.42; Virginală dimineaţa – mireasa vulturului orb –te va primi ca pe mirele viselor sale./…/ Zamolxis , în zori va veni, va veni…/lacrima, cât capul de miel, fluturândă pe zale/ Vulturul orb va purta în orbitele-i goale. /…/Catedrala de iarbă, în zori,/Trupul cântăreţului orb, al vulturului orb,/Ca pe-un miel, ca pe-o fructă bogată,/Ca pe-o jertfă îl va primi.(Strigăt), p.46; Ochiul vulturului orb uşor se roteşte/ca într-un cuibar de trei veacuri făcut./…/Vulturul orb începe-n memorie vânătoarea/până ouăle se sălbăticesc de atâta lumină/În această neasemuită aventură. (Ochiul vulturului orb uşor se roteşte), p.48; Un arbore nins, peste marea libaţie,/Se-ndăltuie-n zborul vulturului orb/…/Când arborele nins, când arborele nins/Este icoana unui înger în planare uşoară!/ (Un arbore nins, peste marea libaţie…), p.54; Trece vulturul orb dintr-o vreme-n cealaltă,/Ca un sfânt pelerin printr-o catedrală de iarbă./Puii lui în fântânile florilor coboară,/Somn presărând peste tronul lui numai spaimă./…/Trece vulturul orb,/Dintr-o vânătoare-n celaltă,/Până ochii lui, ca doi peşti,/La picioare încep să se zbată. (Trece vulturul orb şi aşteaptă…), p.61; Printre stâncile-acestea şi aceste prăpăstii,/Printre şisturile asprelor gresii,/Drumeţule, vulturul orb ne arată /Drumul fără de pulbere al Creatorului. /…/ Drumeţule, vulturul orb ne arată /Drumul fără de pulbere prin aceste o mie de semne. (Drumul fără de pulbere al Creatorului…), pp.62-63; Vulturul orb cuprinde în sine/Aerul şi cuţitele sângerând de lumină. (În această supremă mişcare de aripi…), p.69; Pacea zidită între două drumuri de ziuă – / Vulturul orb le cunoaşte din era galactică,/Din era de lut a luminii… (Ochii lui două opaiţe fumegânde…),p.70; Vulturul orb,/Penele lui, ca un cort de argint, /Ca o trâmbiţă vestitoare de paradă/Cu trupul zideşte temelia davei acesteia…/Stâlp milenar se face,/După numărătoarea exactă a lacrimilor. (Penele lui ca un cort de argint…),p.72; Până acolo e Tracia,/Zamolxis arată spre inima lui,/ Până acolo unde vulturul orb/Bucăţi se împarte, drept hrană, la pui. (Până acolo e Tracia…), p.79; Vulturul orb în armură îşi face/Tainic şi cald cuibar (Vulturul orb în armură…), p.80; Ca un dac tânăr cu iubire de grâu/Trece Zamolxis desculţ prin câmpie/Fruntea lui amiroase a cetină arsă/Hainele-i albe şi proaspete îl mângâie. (Cât trupul nostru…), p.83; Fără de viaţă şi fără putere/Zace vulturul orb şi ochii vâscoşi / Albinele îi astupă cu miere//Fără de viaţă doarme sub seară/Vulturul orb/În fulgere învelit ca-ntr-o blândă cămaşă. (E locul de ierburi străjuit…), p.86; Vulturul orb, cântăreţului orb i se-nchină,/genunchii lor ca două flori de salcâm dau lumină (Vulturul orb, cântăreţului…),p.91; Vulturul orb, trestia aceasta de aur…/Şarpe găuri cioplite cu multă migală/Fântâna în ele uşor se revarsă/Cântecul urcă spre cer/Urcă la stele-n aceste zăpezi zburătoare./…/Capul vulturului ca un steag/Tremură-n zori./ Omoplaţii tăi scârţâind ca un fel de descântec/Semnul acestui Hristos aşteptă Vulturul orb cu spaimă…//Aripa lui/Asemenea unui pian uriaş/Ridică la stele melancolia poetului. (Trestia aceasta de aur…),p.92; Şi parcă-i atâta ninsoare la tine-n privire/ Şi vulturul orb îşi este pururi mire…(…şi parcă e schiptrul…), p.95; Fulgerarea mea se amână – /cântă vulturul orb în amiază – /până lacrima, până lacrima/de atâta preaplin va fi trează…/…/Fulgerarea mea, aşadar se amână – vulturul orb în amiază cuvântă – /până lacrima, până lacrima/ fi-va lemnul acestui altar care cântă..//masca pe chip se subţie uşor,/nu sunt vulture, nu sunt vulture,/sunt muntele acesta de dor… (Masca pe chip se subţie uşor), p.96

Vulturul orb începe-n memorie vânătoarea /până ouăle se sălbăticesc/în această neasemuită aventură. (Ca într-un cuibar…), p.99; Vulturul orb – războinic în sfintele-i pietre-nvelit – /priveghează trecerea/dintr-o poiană-n cealaltă, /acum, când se zbate amurgul,/sângerând sub secera lunii. (Cocoşul de munte mai trece…),p.108; Frunzele de laur pe fruntea ta/asemenea rănii, zidi-se-vor./…/Frunzele grele de laur/zvârcoli-se-vor pe fruntea ta./Puii de vultur/sub ele-şi vor trage/harta unor vânători viitoare/ca pe o proaspătă piele de bivol. (Frunzele de laur…), p.100; Vulturul orb în biserică intră/Până icoanele îl binecuvântă.//În loc de vânătoare, el ştie /Că poartă un manuscris/Dintr-o carte de lut – Poezie! (În loc de vânătoare…),p.111

Simbolistica vulturului este impresionantă. Vulturul e legat de Zeus, de Iisus, de sfântul Ioan, de Cezar, de Napoleon (acesta alege vulturul în locul leului, atunci când trebuie să opteze pentru un simbol imperial), de soare, de fulger, de cruce, de tată, de rege al păsărilor, simbol heraldic (vulturul cu două capete este simbolul puterii absolute), simbolul vânătorilor şi al agricultorilor, pasăre-tutelară, iniţiatorul şi psihopompul.

Iată de ce Emilian Marcu îşi „trădează” simbolul său tutelar (leul) în favoarea vulturului.

În textele volumului, vulturul orb va fi cartea, evanghelistul, plânset de sfânt, sclav al fulgerului, logodnicul licornei, gândul autocreat, victimă, sunet, cânt, timp, cântăreţ orb, vânător, trecere, metamorfoză, vizionarul, profetul, porumbelul sfânt, porumbelul păcii, trâmbiţă, Ziditorul, Apărătorul, sacrificiul suprem, lumina, fluierul, steagul, pianul, mirele, muntele de dor, războinicul, sfântul.

Adică însăşi Patria care se contemplă pe sine. Adică alegoria unei Patrii interioare.

Vulturul e, într-un fel, creator de patrii. Pentru că Roma începe cu vulturi, iar cântecul tot din vultur se trage: Pulbere fină de aur sub stele de aur, /Zidită în cer ca o poartă / Din multpreasfinteletransilvanii/…/Cântecul tras peste munţi, de un vultur,/Cum îşi trage ţăranul cămaşa pe trup. (Călător în acest început…),p.68

Privegherile vulturului orb este un volum patriotic exemplar, iar Emilian Marcu ne convinge că poemul patriotic e mai mult ca oricând în actualitate.

Lucian Strochi