Mov… roz… roz… mov… parcă mestecând un morcov… lila… lila… lila… lila… sonor, agresiv ca maşina Ambulanţei sau mai degrabă a Poliţiei.

Stai liniştit privind prin hublou, nu vezi, bineînţeles, nimic, nici nu-ţi doreşti asta, ai nevoie de un nucleu de condensare, să-ţi poţi aduna liniştit gândurile, vezi doar un câmp de beton, câteva piste de rulare, câteva balize, câteva dungi de vopsea albă, probabil fosforescentă noaptea, acum e abia 11 şi 25, vreo două maşini de alimentare sau…

Răsufli mulţumit, acum ai timp să te ocupi de ceilalţi, de pasageri adică, nu-i vezi pe toţi, majoritatea stau cu spatele la tine, stewardesele încă nu au apărut, aşteaptă la scară ultimii călători întârziaţi, întotdeauna se găseşte cineva care să întârzie, să vină în ultima clipă, evident că au o poveste care să justifice această presupusă sau reală întârziere, te gândeşti acum că în două ore vei fi la Atena, ai mai fost în Grecia, dar n-ai ajuns încă la Atena, nu e doar capitala grecilor, e una din capitalele lumii antice, curios, nu ţi-ai dorit prea mult această călătorie, poate şi pentru că nu ai crezut până în ultima clipă că vei pleca, câteva renunţări, amânări cu alte ocazii, te-au convins că cea mai bună filosofie e să spui că pleci undeva în străinătate, abia după ce te-ai întors de acolo, e un fel de superstiţie, nu eşti superstiţios, dar, ca întotdeauna, superstiţiile funcţionează, nu eşti singur şi asta e cel mai important lucru acum, nu e bine să fii singur într-o călătorie, chiar dacă e vorba de o deplasare cu avionul. Nu era singur şi totuşi era, celălalt invitat venise însoţit de soţie, erau invitaţi la o consfătuire privitoare la strângerea legăturilor de prietenie dintre ţările balcanice, avea o comunicare interesantă, Limba paternă, în trei versiuni, în română, în engleză şi în franceză, ideal ar fi fost să aibă şi o versiune în greacă, dar nu găsise pe nimeni care să-i traducă textul, poate că gazdele aveau să asigure o traducere simultană, veneau la consfătuire, pe lângă greci, bulgari, sârbi, albanezi, turci, parcă şi nemţi.

Decolarea, câteva probleme de rutină, legaţi-vă centurile, vă rugăm să nu fumaţi... rutină… nu se mai fumează de mult timp în avion… becuri care se aprind şi se sting în tavan sau în laterale, eşti într-un tunel luminos sau, mai degrabă, în pântecele unei balene sau al unui şarpe uriaş, fantastic, un balaur, un dragon care avea să şi zboare, şi încă la peste zece mii de metri, deasupra pământului.

Vocea pilotului, a comandantului, bărbătească, aspră, hotărâtă, în răspăr, totuşi calmă, cu unele inflexiuni blânde, adică exact ce îi trebuie pasagerului, să ştie că cel care îl conduce e cel mai bun pilot, adică cel mai sigur şi că, în mai puţin de trei ore, cu toate formalităţile, înclusiv îmbarcarea şi debarcarea, va ajunge, fără niciun fel de probleme, viu şi nevătămat, la destinaţie, stewardesele zâmbind profesional, exact atât cât trebuie, desprinderea de sol şi acea senzaţie de imponderabil, ca şi cum tu ai deveni independent, trupul tău s-ar ridica, prin inerţie, independent de urcarea avionului, priveşti în jur, nimeni nu scoate vreun sunet, nici copiii foarte mici, impresionaţi parcă de tăcerea uşor îngrijorată, uşor lugubră, nu exagerezi! a adulţilor, nu mai plâng, e o clipă de magie colectivă, de teamă absolută, chiar şi cei mai flegmatici sunt puternic impresionaţi. Aveam ceva probleme cu inima, nu foarte grave, cordul puţin mărit, o pericardită pe cale de vindecare, luam un tratament pe viaţă, cu enap, plendil, metroplolol, tertensif ; din când în când, foarte rar, de obicei la treceri bruşte de temperatură simţeam în piept, mai exact în zona atriului drept, dacă-ţi priveşti inima din faţă, stâng – dacă judeci după corpul tău, o durere suportabilă, dar destul de stânjenitoare, acolo profesorul îi găsise un colaps, îl întrebasem chiar: la dumneavoastră colaps înseamnă ce însemnă şi la noi, adică dacă ei, medicii, acordă cuvântului o aceeaşi denotaţie pe care i-o acordă un filolog, profesorul îl privise pieziş, da… şi el nu-l mai întrebase nimic. Aceeaşi dureri le resimţeam şi când pulsul era mărit, de peste 90, de exemplu. Aceeaşi durere o simţeam şi acum, intrasem uşor în panică, mai exact intrasem într-o uşoară panică, am privit pe fereastră şi am văzut un peisaj de basm: soarele răsărise, undeva în stânga, când eşti într-un avion nu ştii niciodată unde e nordul şi celelalte puncte cardinale, dar aşa mi s-a părut, că soarele se află undeva în stânga, în mod normal ar fi trebuit să fie undeva în drepta, dacă ar fi fost să mă iau după hartă.

Mi se părea că intru în conul unui vulcan activ, care nu emana încă, era doar pregătit de erupţie sau într-un cuptor de preparare a cimentului, cuptor orizontal şi circular sau într-o oţelărie. Norii erau incandescenţi, băteau mai mult în galben decât în roşu, păreau rumeniţi, atâta doar că ştiai că afară trebuia să fie probabil câteva grade sub zero, vedea doar o aripă, cea din stânga, a avionului, aripa plutea deasupra norilor, plutea lent, nici nu ai fi crezut că avionul zboară cu aproape 900 de kilometri la oră, zborul era o plutire lentă, maiestuoasă, pe deasupra norilor.

Undeva în dreapta, sus în dreapta, cerul era senin, incredibil de albastru, pur, azuriu, bleu celeste azur, culoare heraldică, uşor izizat, nu puteai să apreciezi grosimea norilor de dedesupt. Nimeni nu scotea o vorbă, se părea că toată lumea priveşte pe fereastră, aripa avionului i se părea un plug ciudat, cu brăzdarul orizontal, răsturnând brada pe o singură parte, norii adică, cealaltă parte rămânea străvezie, aşa cum era pământul de pe când lumea era mai bună, adică străveziu.

Apoi soarele a dispărut, poate s-a ridicat mult deasupra avionului şi norii au rămas albi, de un alb imaculat, un alb polar, de banchiză, pluteam deasupra aisbergurilor şi înţelegeam câte ceva din măreţia ţinuturilor arctice sau antarctice, totul era ciudat pentru că în fond zburam spre sud, iar sudul înseamnă lumină, soare, căldură.

Erai singur cu natura, virgină, pură, imaculată, uitai că te afli într-o capsulă, erai într-o capsulă a timpului, erai singur, deşi avionul avea la bord peste o sută de pasageri, mi s-a făcut brusc rău, mă sufocam, avea nevoie de aer, de oxigen, jetul subţire care venea de sus nu-mi mai era de ajuns, aş fi vrut să strig, să chem pe cineva în ajutor, am renunţat, poate pentru că mi-am dat seama că nimeni nu mă putea ajuta în vreun fel, medicamentele luate în grabă, înainte de îmbarcare, aveau să-şi facă efectul peste vreo două ore, dar atunci eu aş fi fost demult pe aeroportul din Atena, totul s-a întunecat pentru câteva clipe bune, am înţeles, dintr-un comentariu destul de confuz, că avionul a urcat mai mult decât de obicei, depăşise 11 kilometri înălţime, poate că abia acolo avea un front atmosferic favorabil, oricum depăşisem cu peste o mie de metri înălţimea de croazieră, n-am putut preciza cât timp a durat totul, am avut senzaţia că am murit şi că apoi am înviat, exagerez desigur, dar toţi cardiacii exagerează, pentru că ei ştiu foarte bine că ceasornicul din piept te poate lăsa oricând, fără veste, şi de aceea sunt ei atât de grijulii şi de panicaţi, am început să respir mai rar, dar adânc, plămânii s-au umplut din nou cu aer şi cu viaţă, sudoarea rece de pe frunte mi-a dispărut brusc, obrajii şi-au recăpătat şi ei culoarea obişnuită, tocmai la timp, pentru că am început aterizarea, aceeaşi senzaţie de imponderabilitate de la decolare, doar că acum am simţit roţile din trenul de aterizare atingând pământul, a fost o aterizare aproape perfectă, toţi au aplaudat, ajunseserăm cu bine la Atena.

Din fericire nu mă ocupam eu de formalităţi, ci colegul meu, aşa fusese convenţia, ne-am urcat într-un autocar ultraelegant şi rapid, am mers ceva timp, cred că mai bine de jumătate de oră, aeroportul se află la kilometri buni de centrul oraşului, am schimbat apoi autocarul cu un autobuz care ne-a dus chiar în centru, la un hotel de patru stele, la doar vreo două sute de metri de clădirea Parlamentului.

Colegul mi-a spus uşor amuzat, soţia mignonă, zâmbind uşor, îl ţinea de braţ, ca pe vremea studenţiei, era tăcută, nu scotea un cuvânt, probabil era foarte timidă, nu mi-am dat seama decât acum ce frumos te-ai bronzat, ai o faţă aurie, aşa e bronzul de la munte, ţine mult mai mult decât cel de la mare, aş fi vrut să protestez, era abia la începutul lui martie, sau poate că şi el îşi dăduse seama de acest lucru, dacă spusese că bronzul de munte ţine mai mult, cine ştie.

Aveam şi un început de diabet, iar diabeticii au o culoare specifică, par bronzaţi sau poate că rămân mereu aşa, îi prinde uşor soarele şi rămân aşa bronzaţi şi iarna, m-am mai insistat, acum aveam o altă problemă, nu puteam intra în cameră, hotelierul m-a privit cu o oarecare superioritate, hotelul nostru nu are chei, ci cartele, dar, amabil, a mai adăugat, vin eu să vă arăt cum să o folosiţi, avea buza de jos uşor răsfrântă, semn de orgoliu, m-a însoţit, mărturisesc că mi-a trecut prin cap să-l umilesc şi eu, să-i dau un bacşiş, chiar consistent, apoi l-am iertat, era căsătorit cu o româncă şi vorbise frumos despre Brăila, pe care o cunoştea bine şi oricum eram răzbunat, cartela era defectă, ştiam să folosesc o cartelă, hotelierul s-a chinuit vreun sfert de oră, îi ieşiseră ochii din cap, pur şi simplu refuza să creadă că hotelul lui nu era perfect, că o cartelă putea să fie defectă, demagnetizată sau mai ştiu ce păcat să aibă, până la urmă şi-a cerut scuze şi m-a invitat la o cafea, drept despăgubire pentru timpul pierdut, a adus o altă cartelă şi totul a fost perfect mai departe, inclusiv cafeaua, tare, parfumată, potrivit de dulce.

Ai ieşit destul de grăbit, aveai întâlnire cu organizatorii, în primul rând cu Georgia, totul era atipic la ea, blondă cu ochii albaştri, de culoarea mării şi subţire, nu cum sunt grecoaicele, focoase, cu sânii imenşi, cu fundul mare şi jos, imediat ce trec de douăzeci de ani, mame perfecte pentru unu, doi, trei plozi cu părul cârlionţat, negru şi aspru ca peria, apoi numele, amintind de numele altei ţări, n-ai înţeles prea bine ce era cu ea, dacă era şefă sau doar o funcţionară în cadrul unei fundaţii, era pra târziu pentru o vizită la birourile fundaţiei, nu ştiai dacă Georgia e măritată sau nu, bănuiai că nu, avea o dezinvoltură, dar şi o disperare tipică pentru o domnişoară bătrână, altfel o excelentă camaradă, serioasă, muncitoare, tandră, feminină, fără nimic senzual, provocator, Georgia nu era singură, veniseră şi bulgarii, albanezii, sârbii, un neamţ, inevitabil blond, din Renania-Palatinat, barul se prelungea în stradă, nimeni nu avea chef de mâncare, doar câteva alune, în rest bere, foarte rece, aproape că te dureau dinţii, discuţiile începeau brusc şi se terminau la fel de brusc, erau eliptice, sincopate, se râdea mult, toţi se tatonau, erau destui cei care se vedeau pentru prima dată, tu nu ştiai mare lucru, nu ştiai nici măcar de unde vine numele de Rigas, ai crezut că e vorba de Riga, nu se prea explica de ce tocmai Riga, dar te-ai gândit atunci că era vorba de vreun tratat, congres, conferinţă în oraşul baltic, unde se hotărâseră lucruri importante, dar cel mai important lucru era spiritul de unitate şi de prietenie, cu asta erau toţi de acord, Georgia te-a luat de braţ, te-a întrebat cum ai călătorit, colegul tău era cu soţia, aşa că Georgia trebuia să fie mult mai rezervată cu el, tu erai singur, o cunoşteai pe Georgia de mai bine de un an, atunci tu ai fost gazda unui simpozion despre muzica bizantină, i-ai plimbat pe la mănăstiri, lucrurile au fost extraordinare, venise şi un prim-solist de la Atena şi de la Salonic, un cântăreţ cu o voce formidabilă, ai zâmbit, reţineai acel episod, sublim şi ridicol totodată, când tu erai într-un veceu improvizat, unde ar fi trebuit să ajungă şi cântăreţul, dar el a fost oprit în ultima clipă de stareţ şi rugat să cânte ceva şi el a înălţat un imn bisericesc impresionant, atât de impresionant, încât te-ai oprit şi tu, dintr-un soi de respect, imaginează-ţi că ţi se intonează imnul de stat, pe care tu îl auzi perfect, în timp ce stai pe tron, ce faci, îţi tragi pantalonii şi iei poziţia de drepţi, aşa şi acum, te-ai oprit, apoi când s-a terminat cântecul, ai continuat tu, la fel de sonor, băşica fusese gata-gata să explodeze, apoi a intrat în toaletă şi cântăreţul, totul s-a sfârşit cu bine, stareţul v-a invitat la masă, nu mai conta nimic, tu ai rămas însă pentru totdeauna cu scena asta, cu un cântăreţ celebru cântându-ţi în faţa unei uşi de lemn, în vreme ce tu te uşurai, la întâlnire venise şi cântăreţul, v-aţi salutat şi îmbrăţişat cu bucurie, apoi târziu, după ora două noaptea, s-a retras toată lumea, a doua zi, la nouă dimineaţa, începea conferinţa, chiar în hotelul în care fuseseşi cazat.

Ar fi vrut să nu fie primul, să asculte întâi câteva intervenţii, să-şi dea seama de nivel, se liniştise într-o privinţă, da, toate intervenţiile urmau să fie traduse simultan şi în greacă, era important, pentru că majoritatea participanţilor erau greci, Georgia îi spusese la despărţire ce fierbinte eşti, nu ştia ce să creadă, Georgia i s-a părut întotdeauna sobră, nu ar fi făcut cuiva avansuri, dar atunci de ce acele cuvinte, ce fierbinte eşti, e adevărat, tegumentele erau uscate, dar afară era cald, sigur peste douăzeci de grade noaptea, peste treizeci şi cinci în timpul zilei, încercă să-şi ia singur temperatura, nu reuşi, nu-i nimic, mâine am să caut un termometru, poate unul cu alcool, de pe vreo amintire din plastic, înfăţişând vreo cască din timpul lui Pericle sau vreo coloană greacă, dorică sau corintică.

Găsise un termometru la primul colţ de la ieşirea din hotel, îşi luă temperatura în cameră, avea într-adevăr temperatură, chiar mare, 42 de grade, trebuie să găsesc ceva împotriva febrei, s-ar putea să fie vreo infecţie gastro-intestinală, sau amigdalele, avea întodeauna problemele cu amigdalele, mai ales vara, când bea apă foarte rece, de la frigider, aşa că amigdalele erau permanent inflamate, mai avusese temperatura asta de două ori în viaţă, prima dată când era prea mic, de cel mult patru ani, nu mai ţinea minte mare lucru, decât că delirase, şi tatăl său stătuse lângă el toată noaptea, luându-i mereu temperatura şi dându-i ceaiuri sau alte lichide, ca să-i coboare cât mai mult temperatura şi a doua oară, când mergea pe stradă şi a constatat că delirează, imaginile îi jucau în faţă, ca şi cum ar fi fost beat, aşa trebuie să fie când eşti beat, nu ştia cum e când eşti beat, pentru simplul motiv că nu fusese nici măcar ameţit vreodată, se simţea însă perfect, nu-l durea deloc capul, poate că se insolase, dar când, era abia ora nouă, conferinţa începuse, venise multă lume, inclusiv ministrul ambasador al României în Grecia, o poetă şi o traducătoare de prim rang, extrem de inteligentă, iar grecii erau foarte mulţumiţi că la conferinţă participa un erou al rezistenţei, un fel de Manolis Glezos, un erou adevărat, în carne şi oase, grecii au, într-adevăr, cultul eroilor, puţinii supravieţuitori din cel de-al doilea război mondial se bucurau de o un respect extraordinar, mai mare decât cel acordat unui ministru, de exemplu, eroul părea mulţumit, zâmbea prietenos, purta o bască arsă de soare, un bătrânel pe care, dacă l-ai fi văzut într-un parc, nici nu l-ai fi observat, dar aici toată lumea se ridică în picioare şi aplaudă frenetic.

De mine se apropie un român care se stabilise la Atena, era medic stomatolog, avea nume grecesc, se căsătorise cu o grecoaică, dar avea nostalgia României, studiase în limba română, mă întrebă dacă aş fi de acord să fac o vizită asociaţiei lor care grupa românii stabiliţi în Atena, se oferi să-mi traducă textul, îi plăcuse mult ceea ce scrisesem, spre deosebire de ceilalţi, el cunoştea bine limba română şi putea aprecia exemplificările mele.

Am citit destul de egal, de sobru, aproape neutral, textul meu, prin contrast reacţia auditoriului a fost extraordinară, oamenii m-au aplaudat aproape ca pe eroul lor naţional, textul mi-a fost smuls din mână, medicul mi-a promis că va fi tradus imediat şi va fi editat de către asociaţia lor, până şi Georgia păru puţin surprinsă de reacţia participanţilor şi îmi făcu o semn de felicitare cu un singur deget.

Mi-am luat din nou temperatura, aveam tot 42 de grade, mi-a venit să râd, parcă aş fi pasăre, numai păsările au temperatura constantă a corpului de 42 de grade, cu 5 grade mai mult decât noi, oamenii, am ieşit pe stradă, am băut câteva sucuri reci, foarte bune, cred că erau naturale, după cum erau de scumpe, am intrat în câteva magazine, tarabe unde se vindeau tricouri, cuţite, măşti, curele, adidaşi, vederi, rareori câte un lucru mai deosebit, dar atunci şi preţul era pe măsură, am văzut că femeile mă urmăresc cu o oarecare insistenţă, chiar dacă erau însoţite, am crezut mai întâi că aşa se întâmplă în Grecia, nu credeam să am vreun merit personal în asta, nu eram un bărbat frumos, cel mult interesant, m-am gândit apoi că eu corespundeam unui anumit standard de frumuseţe, eram înalt, solid, orice femeie îşi doreşte puţină protecţie, poate că femeile simţeau, instinctul lor le înşeală foarte rar, că sunt capabil de tandreţe, poate că nimic din toate astea nu era adevărat, oricum mă simţeam privit insistent, prea insistent, nu vroiam să încurajez niciun gest, timpul era prea scurt, iar eu prea leneş, apoi mai era ceva, sunt genul de bărbaţi care vor ei să cucerească, nu să fie cuceriţi.

Curios, îmi aminteam foarte bine acum lucruri pe care credeam că le uitasem de multă vreme, mai mult chiar, aveam strania senzaţie că îmi aminteam de lucruri pe care nu le ştiusem vreodată, adică îmi aminteam şi nu îmi aminteam, nu îmi aminteam să fi cunoscut de pildă cutare cuvânt în greacă pe care acum constatam că îl ştiu, memoria e capricioasă, îţi joacă feste, din acest punct de vedere seamănă cu visul, memoria şi visul sunt două lucruri care nu pot fi programate, dirijate, conduse, desigur, nu tot ce îmi aminteam era important, pentru mine şi pentru ceilalţi, constatam că aveam o memoria fotografică, îmi aminteam de exemplu de numărul de haşuri pe pe frunzele de pătlăgică roşie din manualul de botanică de clasa a V-a, aşa cum apăreau ele la pagina 89, dreapta jos, reţineam şi scorurile la pauză la meciurile de baschet, ba chiar fraze întregi din diferite cărţi, inclusiv poezii pe care le citisem cândva, fără intenţia de a le reţine vreodată, nu mă deranja memoria mea fabuloasă, monstruoasă chiar, ştiam că va interveni şi uitarea, cu siguranţă că şi uitam multe lucruri, cea mai bună dovadă că uitam era faptul că nu ştiam ce anume uitasem, poate că totul nu era decât un fenomen de scleroză, memoria lungă funcţiona perfect, dar constatam că începusem să uit lucruri din cele mai simple, mă trezeam cu un obiect în mână şi nu ştiam pentru ce îl aveam în mână sau mă duceam într-o încăpere şi uitam pentru ce ajunsesem acolo.

Deocamdată rezultatul era mulţumitor, nu numai că aveam o memorie redutabilă, dar puteam conexa lucruri pe care alţii nu le-ar fi observat, legături interdisciplinare, legi care aparţineau unei ştiinţe, dar care îşi dovedeau aplicabilitatea şi în alte ştiinţe, desfăceam coaja obiectelor şi spuneam, iată, acesta e miezul, sâmburele, poate chiar adevărul.

Nu-mi mai doream să rămân în Grecia, am plecat cu două zile mai devreme decât ceilalţi, am pretextat că am treburi importante la minister, am călătorit fără nicio problemă cu avionul şi, ajuns acasă, am constatat că tot ce mi se întâmplase în Grecia se prelungea şi aici, femeile mă priveau cu aceeaşi insistenţă semnificativă, memoria mea funcţiona la fel de ireproşabil, respectul celorlalţi părea neştirbit sau chiar crescuse, eram, ceea ce se numeşte o autoritate în materie, ceea ce mă deranja puţin era faptul că oamenii păreau să-mi aprecieze mai mult memoria, pe care o considerau formidabilă, decât capacitatea mea de a conexa, de a lega lucrurile între ele, într-un cuvânt inteligenţa, aş fi vrut să vadă în mine magul, creatorul, demiurgul şi nu pe cineva care ştie multe, pentru că are o memorie mult peste medie, dar nu puteam zice şi face nimic, oamenii rămân oameni, nu-i poţi obliga să creadă în ceea ce nu cred, să vadă ce nu pot vedea.

Bărbaţii sau, mă rog, anumiţi bărbaţi nu se privesc mereu în oglindă precum femeile şi eu eram dintre acei bărbaţi pentru care oglinda nu e un obiect de strictă necesitate, aşa că nu observasem nimic neobişnuit la mine, femeile în spuneau, mai în glumă, mai în serios, ai ceva neobişnuit, nu ştiu cum să spun, ai un chip extrem de luminos, parcă întreg capul ar fi din aur, nu e lumina aceea care însoţesc sfinţii, aureola, la tine întreg chipul pare luminat, străluceşti pur şi simplu, parcă ai fi alcătuit din cristale lichide…

Febra din Grecia nu încetase, mă gândeam să o speculez literar, căutam un titlu pentru o povestire, îmi aduceam vag aminte că cineva scrisese un text, nu mai ştiu dacă era roman, nuvelă, povestire intitulat Febra de origine divină, nu-mi aminteam cine scrisese asta şi când, sau dacă măcar cineva scrisese un text cu un asemenea titlu, totuşi mi-am luat măsuri de precauţie, am încercat să schimb titlul folosind sinonime, pentru că nu vroiam să-mi trădez ideea, pentru că ideea asta era, febra de origine divină, am încercat câteva formule, febra de sorginte zeiască, febra de izvod zeiesc, febra de sorginte argintie, febra de izvod divin – totul se învârtea în jurul cozii, nu găseam nimic convenabil, aşa că am renunţat, am rămas la Febra – care e destul de enigmatic, mai ales prin forma sa de singular, încă nu eram convins că se întâmplase ceva semnificativ în Grecia, aşadar totul putea să fie doar o continuare a dorinţelor mele, am fost în Grecia, Grecia e leagănul civilizaţiei Europei, trebuie să vin cu ceva interesant, semnificativ de acolo, cu un semn, un simbol, o idee, sau în avion am avut un atac de cord, poate că eu cel de acum sunt prelungirea celui care am fost până la atacul de cord, poate că eu am murit demult, dar mi-a rămas viu spiritul, conştiinţa, poate că acum trăiesc o aventură imaterială, dar la fel de agitată şi de intelectuală, poate că, depăşind graniţa până la care divinitatea acceptă prezenţa umană, să zicem zece mii de metri, acea divinitate mă avertizase, sau mă pedepsea, nici acum nu sunt sigur că rândurile pe care le scriu în acest moment sunt ale mele sau că sunt dictate de cineva, eventual de divinitate, de Dumnezeu sau de altcineva.

Cu siguranţă că ceva s-a întîmplat, nu mai eram acelaşi, noroc că eram în concediu, nu eram obligat să iau decizii, să urmez un program administrativ, birocratic foarte strict, aveam timp de scris şi iată că scriu.

Ceva se petrece cu mine, spaţiul capătă alte dimensiuni, mi se pare mai înalt, sălcile devin plopi – vorba unui poet, chipurile oamenilor se alungesc pe parcă ar fi pictate de un nou El Greco, timpul se curbează, nu mă întrebaţi cum anume sau ce înseamnă asta, cuvintele sunt prea puţine şi prea sărace în semnificaţii pentru a vă putea descrie totul aşa cum e.

Am fost la o doctoriţă, bună prietenă, bună specialistă, m-a examinat atent, timp de mai bine de două ore, apoi mi-a spus, vizibil îngrijorată, cred că ai sindromul Reye, e un sindrom destul de rar, îi afectează pe cei care depăşesc vârsta de 60 de ani, la tine s-a declanşat mai repede, pentru că ai trăit, din punct de vedere intelectual, extrem de intens, şi cum se manifestă, memoria scurtă e puternic afectată, în final vei ajunge să scrii bileţele şi să le ataşezi pe fiecare obiect, pentru că vei uita cum se numeşte, aşa ceva am întâlnit parcă la Borges sau la Gabriel Garcia Marquez sau ceva asemănător, da, dar acolo era, din fericire, vorba doar de o metaforă, aici e ceva mult mai serios, e o formă de Altzheimer, dacă vrei tu, şi nu există niciun remediu, nu, în general bolile neurologice nu prea au remedii, poţi încetini o boală, o criză, dar nu o poţi vindeca. E un proces ireversibil.

Cerem medicilor să ne spună adevărul despre o boală gravă, dar atunci când ne spun adevărul, îi urâm pentru că ni l-au spus.

Prima reacţie a fost să mă îndoiesc de diagnostic, prea îl aruncase, fără să-mi facă analize amănunţite şi ce dacă mă examinase mai mult de două ore, creierul oricum nu mi-l văzuse şi, chiar dacă l-ar fi văzut, tot nu ar fi putut descifra mare lucru, o boală neurologică trebuie examinată timp îndelungat, realizam că încerc să mă mint şi nu reuşeam deloc acest lucru, doctoriţa m-a liniştit ea, stai liniştit, boala poate dura ani întregi, nu se ştiu prea multe despre ea în general, dar tu cum de ştii, titlul lucrării mele de licenţă tocmai ăsta e: Sindromul Reye, am tăcut, am tăcut amândoi, apoi tot ea, există câteva medicamente de ultimă generaţie, chinezeşti, dar nimeni nu le-a verificat în timp, nu se ştiu prea bine efectele secundare, putem încerca, cine ştie.

Mi-a spus şi doctoriţa că am o frumuseţe nepământeană, nu ştiu dacă e un efect al bolii, mi-a spus că febra va ceda în cele din urmă, nu asta era problema, mi-a cerut să mă comport normal, deocamdată nu e vorba decât de o ipoteză, nu de o certitudine, oricum trebuie să rămân sub observaţie, nu-mi rămânea decât să mă amuz sau să mă las cuprins de disperare, am ales prima atitudine, din două motive, era o atitudine conformă cu firea mea şi era, de ce să n-o spun, mai comodă şi mai convenabilă.

Eram destul de solicitat pentru tot felul de întâlniri cu publicul, îndeosebi pentru lansări de carte şi vernisaje, părea că nimic nu se schimbase, îmi pregăteam discursul, eram un bun vorbitor, eram ascultat cu multă atenţie, primeam destule aplauze, veneam întotdeauna cu un punct de vedere inedit, interesant, pictorul sau scriitorul era şi el surprins de observaţiile mele, considerate pertinente, subtile, adevărate, se schimbase totuşi ceva, reuşeam să identific, uneori la nivel de rând, gânduri, formulări preluate, copiate, devenisem necruţător, le indicam pedant, cu un ton nepăsător, vorbeam de influenţe, de coincidenţe, de întâlnirea de spirit între creatori, de circulaţia motivelor sau chiar de faptul că mai mulţi oameni pot formula, în contexte diferite, aceleaşi enunţuri, aceleaşi idei, mai grav era la pictori, recunoşteam în tabloul expozantului tuşe străine, aici e vorba de Cezanne, aici de Ensor, tratarea din Compoziţie I este în maniera lui X, pata de culoare e din Şirato, amestecam, într-o bună şi orchestrată neorânduială, nume mari ale picturii, cu pictori de mâna a treia, dar publicul mă accepta, artiştii de asemenea, eram un nume, o autoritate şi, la urma urmelor, ce e rău în a fi detectat în opera ta urme dintr-un model celebru.

Scriam din ce în ce mai greu, nu duceam lipsă de subiecte, unele excelente, dar, odată începută povestirea sau nuvela, constatam că mă pierdeam în detalii, uitam pe unde plecasem, totul se transforma într-o imensă digresiune, frazele deveneau din ce în ce mai lungi, respiraţia era largă, dar uneori nepotrivită cu dinamismul ideii, cu intensitatea trăirii, chiar cu imaginarul propus.

Cuvintele patinau, se ciocneau între ele, rimau, sunetele păreau independente, îşi urmau parcă o logică doar a lor, în niciun caz una raţională, aristotelică, cel mult una polivalentă, o logică muzicală, aparent simbolistă, nu mă deranja prea mult asta, dar peste puţin timp aveam să fiu de nerecunoscut, aveam un stil, eram apreciat şi pentru scriitură, acum totul se pulveriza, personajele dispăreau pur şi simplu, îşi pierdeau numele, identitatea, nu mai erau personalizate, individualizate, ci vagi, contradictorii, nu mai erau purtătoarele unui mesaj coerent, flotoarele luminoase ale ideii – cum ar fi spus un cunoscut critic şi romancier englez.

A urmat apoi fenomenul de nesiguranţă, nu mai eram sigur dacă un cuvânt se scrie într-un fel sau altfel, desigur, foarte asemănător, acum independenţa nu mai era a cuvântului, ci se manifesta la nivel de fonem, de literă, n devenea m sau invers, chiar vocalele se schimbau între ele, desigur, ne jucăm cu cuvintele, trebuie să avem o atitudine ludică faţă de ele, ce elev nu va fi încântat să spună Răzvin şi Vadra în loc de Răzvan şi Vidra, dar acolo era vorba de ironie, de un joc conştient, pe când la mine lucrurile se petreceau fără voia mea, fără controlul meu şi, din când în când, fără să mai fiu conştient de acest lucru.

Acum trebuia să fac eforturi din ce în ce mai mari, pentru a afla cum se scrie corect un cuvânt relativ simplu, nu era vorba de cazurile controversate, care există în orice limbă, ci de cazuri simple, de cuvinte aparţinând fondului principal de cuvinte.

Din scrisul meu dispăruseră, pe rând, numeralele, pronumele; adjectivele erau prezente din ce în ce mai rar, în schimb abundau substantivele şi verbele, iar prepoziţiile şi conjuncţiile se specializaseră într-un asemenea hal, încât puteam vorbi de o virtuozitate pe care mi-o constatam uimit, dar pe care nu mi-o dorisem. Îmbogăţeam limba schimbând categorile gramaticale, substantivizând, foloseam cele mai insolite prefixe şi sufixe, limba pe care o foloseam suna destul de straniu, foloseam o variantă a limbii sparge, dar limba pe care o foloseam era încă perfect inteligibilă, chiar dacă topica, sensul, accentul şi chiar intonaţia erau schimbate, siluite, întoarse, stilul meu era curios, deopotrivă arhaic şi ultramodern, putea chiar să placă unora, în niciun caz mie.

Ar fi trebuit să scriu poezie, numai poezie, în primul rând pentru că poezia nu se mai scrie cu cuvinte, ci cu sintagme şi, în al doilea rând, pentru că poezia suportă orice abatere de la normele gramaticale, pentru că are stilistica sa proprie, care nu e, în niciun caz, gramaticală.

Mi-am luat un concediu medical, nu mai reţin diagnosticul, dar îmi permiteam să stau acasă aproape trei luni, ceea ce nu era un lux, ci o necesitate, vorbeam din ce în ce mai greu, pentru a vorbi coerent acum trebuia să mă folosesc de citate sau să fiu paremiologic, să vorbesc în proverbe, unii mai credeau că e vorba de o ironie, de faptul că nu eram satisfăcut, ca orice artist veritabil, de performanţele interne ale limbii şi atunci apelam, fie la formulele consacrate, fie la proverbe sau alte formule sapienţiale, fie că vorbeam un idiom din ce în ce mai personal, ca să nu spun ininteligibil.

Încă nu mă temeam de cuvinte, îmi păstram respectul faţă de cuvânt, cuvântul e o ezitare a naturii, cuvântul spus e refuzul altei rostiri bla bla bla, refuzam să mă consider un înfrânt, conştientizam acum, mai mult ca oricând, că nu făcusem altceva, timp de aproape patruzeci de ani, decât să mă lupt cu cuvântul, îl biruisem uneori, dar nu-l învinsesem, cu adevărat, niciodată.

Tăceam din ce în ce mai mult şi probabil că tăcerile mele erau destul de expresive, pentru că prietenii mă considerau din ce în ce mai înţelept şi nu cred că o făceau din complezenţă.

Tăcând, puteam să mă gândesc la multe lucruri, să-mi chem în ajutor cuvinte şi imagini, simboluri, amintiri semnificative, mici istorii cu conţinut contradictoriu, paradoxal, vag moralizator, zîmbeam uşor, permanent, mă gândeam nu la ce aş fi putut spune, ci la virtualităţi, la câte modalităţi ai pentru a spune acelaşi lucru sau, în funcţie de interpretare, la câte sensuri se ascund într-o sintagmă, într-un simbol, uneori într-un cuvânt.

Fusesem căsătorit, dar soţia murise în urmă cu câţiva ani, răpusă de o boală de piept. Se stinsese brusc, fără chinuri prea mari, demn, aşa cum trăise o viaţă întreagă.

O iubisem mult şi, dacă îmi reproşasem ceva, era faptul că nu îi spusesem şi nu îi arătasem mai des acest lucru, că nu petrecusem cu ea mai mult timp, că mă risipisem pentru alţii, poate cedând unui orgoliu ascuns de a fi respectat, lăudat, chiar omagiat.

Începusem să mă privesc tot mai des în oglindă, cineva îmi retuşase iscusit chipul, lungindu-mi uşor nasul, estompându-mi primele riduri, acentuând imperceptibil senzualitatea buzelor şi expresivitatea ochilor, aşa încât semănam şi nu semănam cu mine, eram mult mai frumos acum, mai aproape de un profil perfect, dar şi mai expresiv, rămânea însă un mister de ce femeile se simţeau atrase de mine, aproape irezistibil atrase, eu nu făcem niciun efort pentru asta, poate din spaimă, poate de urât, poate din dorinţa de a nu dormi singur, le găzduiam câte o noapte, nu mă interesa neapărat să facem dragoste, eram prea uscat pentru asta, niciodată nu am pus sexul pe primul plan, cert e faptul că aproape în nicio seară nu mai dormeam singur, eram ca o haltă, femeile veneau şi plecau, nu mi se părea că plecau mulţumite sau nemulţumite, oricum evitam să primesc a doua oară aceeaşi femeie, poate din teamă, poate dintr-o superstiţie nemărturisită, am întrebat-o odată pe una dintre ele, mi s-a părut mai intelectuală, de ce a venit la mine şi mi-a răspuns pentru că fascinezi, ai atracţia pe care o are un bec asupra unui fluture, mă înspăimânţi, deci nu mă iubeşti, nu, nici vorbă, curios, nu am fost trist, ci mulţumit, nu-mi doream să rănesc pe cineva, un suflet de femeie adică, femeile sunt imprevizibile, sufletul lor cred că e mult mai complex, mai complicat decât cel al unui bărbat.

Mă vedeam din când cu doctoriţa, a fost singura femeie din preajma mea care nu a dormit o noapte la mine, ce rost are, de ce să stricăm o prietenie reală, ce satisfacţie am avea dacă…, mai bine aşa, nu era căsătorită, nu-i ştiam istoria reală, poate una banală prin repetiţie, fusese îndrăgostită de un coleg, acesta o părăsise, murise, plecase în străinătate, orice variantă era posibilă şi ea se hotărâse să nu mai încerce o altă variantă, poate alta, la fel de banală, timpul trecuse peste ea, mereu amânase, ezitase, apoi a realizat că e prea târziu pentru ea să încerce să-şi întemeieze o familie, sau, cel mai simplu, se simţea mai bine aşa, lumea s-a schimbat, a dispărut cultul familiei, familia nu mai e celula societăţii, acum oamenii îşi rezolvă altfel decât prin mariaj problemele. Şi apoi nu e deontologic ca o doctoriţă să aibă o relaţie intimă cu un pacient, curios, dar aşa şi era, eu eram pacientul ei.

Din când în când deliram, delirurile mele erau blânde, nu erau coşmaruri, ci vise, toate începeau cu momentul zborului, cu tunelul acela oranj prin care treceam, eram într-un esofag de şarpe boa, uriaş, destul de rigid, ca şi cum ar fi fost interiorul avionului, cu deosebirea că în faţă era deschis, puteam să-i văd capătul, de aici şi un liniştitor sentiment de siguranţă, urcam mereu, lent, îmi dădeam seama că urcam după unghiul înclinat al scaunul, era clar, eram într-un avion sau într-un tren, sau în ceva asemănător cu un montagne-russe, cerul, aerul avea o limpezime incredibilă, deşi era uşor irizat, o descompunere incompletă a luminii albe în spectru, aşa cum se întâmplă cu particulele de apă când stropeşti cu furtunul în grădină şi soarele străluceşte puternic, numai că acum irizate nu erau particolele de apă, ci de aer.

Eram nefiresc de calm, nu mă deranja ascensiunea, pentru simplul motiv că nu mă aşteptam la o cădere şi, chiar dacă ea s-ar fi produs, eram atât de departe de pământ, încât căderea mea ar fi fost un zbor, un zbor planat, de pasăre, însăşi căderea darul divin ca orice plăcere refuzată de toţi, refuzată de toţi, mai puţin de mine, pluteam între două lumi, nu ştiam dacă sunt treaz sau visez, dacă tot ce se întâmpla era real sau virtual, oricum sentimentul era măreţ, unic, nimic nu se compara cu asta, mă dematerializam, există, n-am ştiut până atunci acest lucru, o bucurie a dematerializării, a despărţirii de trup, semn că suntem totuşi de origine divină, nu mi-au plăcut niciodată comparaţiile, dar ceea ce trăiam acum era asemănător cu dragostea platonică, mult mai pură şi mai intensă decât dragostea carnală, poate şi pentru că rolul instinctului e mult diminuat.

În plus, uitasem de febră, nu mă mai deranja, uitasem complet de ea, ultima dată când îmi luasem temperatura aveam aproape 43 de grade, imposibil – ar fi spus cineva, greu de grezut – ar fi apreciat alţii, dar corpul uman e plin de surprize, ascunde atâtea energii, încât cifrele-standard sunt date de multe ori peste cap, eu, de pildă, avusesem cândva valoarea trigliceridelor de 10 ori mai mare decât maxima normală, într-o altă situaţie cineva avea un colesterol atât de mare, încât ar fi trebuit să fie mort şi totuşi persoana nu era nici măcar imobilizată la pat, aşa că de ce nu s-ar putea ca şi temperatura să aibă asemenea valori, ar fi fost amuzat să-mi pun sub braţ un termometru de mercur, etalonat la 42 de grade, probabil că la temperatura mea ar fi explodat, s-ar fi dat peste cap, asta îmi amintea de o întâmplare din copilărie, mă născusem cu o greutate foarte mare, de peste cinci kilograme şi jumătate, asta se întâmplă la diabetici, dar mama era perfect sănătoasă, încântaţi, medicii mi-au spus căpitanul şi nu mi-au mai ataşat acea brăţară care se pune în general nou-născuţilor, în ideea de a nu fi confundaţi, în cazul meu acest lucru era practic imposibil, eram de două ori mai mare şi mai greu decât ceilalţi, când împlinisem un an, aveam aproape 16 kilograme, mama m-a dus la spital pentru o răceală, roşu în gât sau cam aşa ceva, medicul m-a pus pe cântar, copiii de până la un an sunt cântăriţi de fiecare dată când sunt consultaţi, numai că acel cântar nu era decât până la 10 kilograme, aşa că pârghia sau un alt mecanism al cântarului s-a rupt pur şi simplu, şi atunci medicul i-a spus mamei, pe jumătate supărat, pe jumătate încântat, cum, ăsta e copil bolnav, ăsta e un bolovan, ia-ţi cucoană copilul de aici şi du-l la o expoziţie, nu la medic, aşa arată un copil bolnav şi mama n-a mai spus nimic, probabil şi ea pe jumătate încântată că are un asemenea flăcău, care dă peste cap cântarele, nu ştiu dacă deliram din cauza febrei sau din cauza Sindromului Reye, am încercat să aflu ce e cu el de prin tratate, dar am renunţat, i-am spus doctoriţei că aş fi preferat să am Sindromul Marfan, măcar aş fi fost mai deştept, precum acel faraon ce impusese vremelnic monoteismul în Egipt, iar doctoriţa mi-a spus serioasă, Sindromul Marfan nu este decât un caz particular al Sindromul Reye, aşteptam momentul când voi ajunge să comunic cu mine însumi prin bileţele, lucrul acesta aproape că mă amuza, m-am gândit din nou la Borges şi la Gabriel Garcia Marchez, cu personajele lor, când cu o memorie absolută, când personaje atinse de o amnezia totală, important e că nu uitam cuvintele, dimpotrivă, reţineam, fără voia mea, sute de alte cuvinte, inclusiv cuvinte din limbi străine, avem senzaţia că aş fi putut învăţa într-un singur an, cu relativă uşurinţă, şase-şapte limbi, acum limbajul meu era un amestec de cuvinte româneşti, greceşti, latine, frantuzeşti, englezeşti, germane, ruseşti, japoneze, turceşti, ungureşti, sârbeşti, olandeze, italiene, spaniole, vorbeam într-un jargon îngrozitor, îi era greu oricui să mă poată urmări, singura mea scuză era faptul că nu doream să epatez pe nimeni, pur şi simplu îmi venea mai uşor să folosesc o expresie într-o limbă şi o alta în altă limbă, nu eram ceea ce se numeşte un poliglot, dar reţinusem sute de cuvinte din peste 20 de limbi, foloseam un fel de esperanto, pentru că adesea derivam cuvintele sau le schimbam categoria lor gramaticală, sunt conştient de faptul că m-am întors la cuvânt, recunosc că este cea mai mare obsesie a mea, că un limbaj specializat, cum al fi cel folosit de medici, îmi producea singura umilinţă reală pe care o încercasem vreodată în viaţă.

Începusem să uit destule lucruri, primul lucru pe care l-a pierdut a fost timpul, nu-l mai stăpâneam, nu mai puteam spun cu certitudine ce oră anume este acum, două sau trei după-amiaza, apoi am început să încurc zilele, nu mai ştiam dacă suntem în nouăsprezece, douăzeci sau douăzeci şi unu, apoi dacă e marţi sau miercuri, asta mi se mai întâmplase şi înainte, dar mult mai rar şi numai atunci când eram în concedii, evident ştiam în ce lună şi în ce an mă aflam, dar începusem să încurc timpurile, adică indicativul rămăsese acelaşi, un mod cu acţiune reală, numai timpurile o luaseră razna, nu mai ştiam dacă pentru o întâmplare sau alta să folosesc imperfectul, perfectul simplu, perfectul compus sau mai-mult-ca-perfectul, nu mai ştiam concordanţa timpurilor, mai exact momentul când s-a produs cutare sau cutare eveniment, acolo eroarea putea să fie chiar de ani, simţeam că aveam nevoie de mult mai multe timpuri decât cele şapte ale indicativului, timpuri noi, plasate, încastrate între perfectul compus şi mai-mult-ca-perfectul, între perfectul simplu şi perfectul compus şi mai ales între imperfect şi perfectul simplu, mi se părea acum suspect că există timpul imperfect şi care este un timp al trecutului, trecutul e întotdeauna perfect, dacă trece în prezent e altceva, altă realitate, după cum şi viitorul nu poate fi maculat cu trecutul, ar trebui să existe şi un alt timp al viitorului care să se refere la o acţiune viitoare care să aibă loc după o altă acţiune care să fie la prezent, îmi aduc aminte că un prieten îmi răspunsese la întrebarea de ce nu traduci din elină, limbă pe care o stăpânea bine, nu am echivalenţe, elinii aveau, de exemplu, 19 diateze pasive, nu ştiu dacă mi-a spus asta ca să mă impresioneze, m-a impresionat, de vreme ce, după atâţia ani, pomenesc acest lucru, cum poţi să traduci o asemenea bogăţie de nuanţe într-un singur timp, mod, diateză, nu m-am gândit prea mult, dar gramatica noastră şi altele desigur sunt pline de inexactităţi, de aproximaţii, mă gândeam cât de inexact e să vorbim de persoana I plural, adică noi, persoana I nu este decât una singură, eu, persoana I plural e o altă realitate, noi înseamnă de fapt eu plus tu, adică e o persoană a IV-a, după cum voi înseamnă tu şi tu, adică persoana a V-a şi aşa mai departe, uit mereu că am un posibil cititor, că acest cititor, adică tu, poţi să ai o instrucţie medie, nimic jignitor în asta, că nu eşti obligat sau chiar nu poţi să ştii toate capcanele dintr-o limbă, de exemplu, că, dacă mai vreau să fiu urmărit, trebuie să-ţi spun ceva interesant, lumea e sătulă de teorii, fapte, nu vorbe, adevărul că acum acţionam tot mai puţin, instinctiv mă protejam, stând în aşteptare riscam mai puţin, dar poate că şi aventura mea poate interesa pe cineva, cine ştie.

Doctoriţa avusese dreptate, ajunsesem să comunic cu mine prin intermediul bileţelelor, o vreme, poate o lună această modalitate de comunicare a funcţionat perfect, numai că din nou a intervenit timpul sau poate uitarea, nu mai ştiam când anume scrisesem un bileţel care îmi denumea un obiect sau care îmi amintea că trebuie să fac cutare acţiune, aşa că am început să folosesc un cod de culori, am respectat ordinea spectrală, rogvaiv adică, cu roşu îmi notam urgenţele, cu verde, albastru sau violet lucrurile care erau de mai mică importanţă sau care trebuiau făptuite în viitor, o vreme a funcţionat perfect acest cod, apoi am început să uit culorile, nu mai ştiam nici cum se numesc şi nici semnificaţia pe care le-o atribuisem, în mintea mea se adunau frânturi de povestiri, vise, întâmplări despre care nu ştiam dacă au fost imaginate de mine, fuseseră trăite de mine, li se întâmplaseră altora sau fusese scrise, rescrise, transcrise în nu ştiu ce povestire celebră sau aproape anonimă, mă angajam în proiecte gingantice, îmi propuneam un Lexicon al limbii dace, pe care pretindeam că l-am găsit într-o bibliotecă veche a franciscanilor, aşadar o operă de ficţiune şi de erudiţie deopotrivă, vroiam să alcătuiesc o monografie despre Nicolae Milescu Spătarul, o antologie a poeziei de formă fixă din literatura universală, şi alte câteva proiecte pe care le-am uitat, mă linişteam într-un fel, eram conştient de faptul că totul era fragmentar, că nu puteam duce nimic până la capăt, tatăl meu fusese odată categoric, cei care nu termină o treabă începută sunt neisprăviţi, eu gândeam altceva, în fond un scriitor trebuie să fie oglinda veacului său, iar veacul nostru este un veac blestemat, al permanentelor începuturi, al citatelor, al colajelor, al fragmentărilor de tot felul, câţi oameni se pot lăuda că au finalizat ceva într-o singură zi, mereu intervine ceva, mereu eşti întrerupt, chiar atunci când vorbeşti la telefon, nu poţi nici măcar să-ţi rosteşti liniştit monologul, celălalt te va întrerupe, dar nu pentru a intra în dialog cu tine, ci pentru a-ţi propune monologul lui, suporţi o vreme, îl asculţi o vreme, apoi îl întrerupi şi tu, nu poţi vedea un film în întregime, pentru că intervine reclama, întrebarea copilului, soneria, vizita scurtă a vecinei, telefonul, nu-ţi găseşti pentru tine nici măcar un sfert de oră liber, nu poţi citi o carte, fără să nu te întrerupi de câteva ori, uneori întreruperile sunt de zile întregi, vrei să ieşi din casă, eşti sufocat de intimitatea obiectelor din casă, ai vrea să te plimbi, dar tocmai acum se porneşte o ploaie torenţială, renunţi la plimbarea pe jos şi te urci într-un automobil, mai strâmt, mai inconfortabil, mai periculos decât camera ta. Aşa că renunţi, renunţi permanent, renunţi să mai ai grijă de tine, eşti obligat să ai grijă de alţii, nu ştiu cum se face, dar mereu alţii au nevoie de ajutorul tău material, moral, fizic, mereu sunt copii şi bătrâni, handicapaţi sau nu, dar care au o justificare, legătura de sânge, de neam, tu eşti cel puternic, tu trebuie să ai în vedere…, tu trebuie să ai grijă, mereu trebuie care îl înlocuieşte pe a fi, a avea, a trăi.

Da, viaţa e formată din aşchii, e un film montat, nimeni nu-şi poate permite să trăiască liber, fără niciun fel de constrângeri.

Să surprinzi toate aceste adevăruri parţiale, să le uneşti într-un mănunchi, să comunici celorlaţi un mesaj coerent şi unitar, să le dai o lecţie de viaţă şi de înţelepciune – ce voluptate!

Constat că mă părăsesc pe rând simţurile, văd tot mai prost şi culorile au devenit terne, mate, tot mai cenuşii, sunetele le aud parcă printr-o pâslă grea, înfundat, ca nişte lovituri îndepărtate de tobă, gustul s-a inversat mai întâi, adică atunci când ar fi trebuit să am senzaţia de amar, eu o aveam pe cea de dulce şi invers, dar totul nu a ţinut decât vreo două săptămâni, după asta n-am mai simţit nimic, nu mai simt nici dureri fizice, decât dacă sunt deosebit de violente, poate doar acea durere periferică, de care tot vorbesc medicii, mă simt ca anesteziat, nu mai simt presiunea şi de aici nesiguranţa cu care trebuie să acţionez asupra obiectelor, pot sparge un pahar pentru că abia îl ating şi atunci îl scap pe jos sau, dimpotrivă, îl strâng cu atâta forţă, încât acesta cedează şi eu mă rănesc, multe sunt senzaţii noi şi de aceea nu vi le pot descrie, m-a părăsit şi mirosul, asta am descoperit-o alăltăieri, când am mai constatat şi că de acum încolo, nu am de ce să mă mai amăgesc, lumea va fi pentru mine o lume a griurilor, aşa cum vedeam cândva la televizorul zis alb-negru, mi-a mai rămas totuşi noaptea, atunci, în vis sau chiar treaz fiind şi închizând ochii, revăd culorile, la fel de pure ca odinioară, sunt culori paradisiace, peşti din Marea Barieră de Corali, argintii, aurii, albaştri, galbeni, roşii, în general peşti cu doar două trei-culori, dar atât de măiestrit potrivite, încât orice maestru al picturii ar rămâne încântat să le surprindă pe pânzele sale, sau lumea cristalelor prismatice cu lumina frântă în mii şi milioane de nunţe, sau lumea de sus, grădina edenului, cu păsări minunate, din care recunosc doar fazanii, păunii, papagalii, pasărea-liră, pasărea-paradisului, dar mai sunt sute şi sute de alte specii, cu mult mai frumoase, copaci ciudaţi, de parcă palmierul s-a altoit cu cedrul, salcâmul cu salcia, arţarul cu zada, plopul cu cireşul, nucul cu prunul, şi fiare ciudate, imaginaţi-vă zebre care au dungile negre colorate, sau elefanţi albaştri, rinoceri purpurii, girafe incendiate, arzând în galben şi roşu, pe care doar un singur pictor le-a mai văzut, într-o frântură de vis şi de tablou, marele Salvador.

Am uitat să scriu, într-un fel e mai bine, oricum scriam foarte greu, caligrafiind fiecare literă şi întrebându-mă, aproape ezoteric, ce literă e şi de ce o scriu, am găsit pe cineva care să noteze tot ce vreau să scriu şi să spun, e o femeie, doar atât, bine, am mai spus, atunci când tac, poţi să faci şi un menaj uşor, adică să găteşti sau să încălzeşti mâncarea, să speli câte ceva, dar asta la o lună, să mai ştergi praful, a acceptat uşurată, oamenii sunt foarte suspicioşi atunci când le ceri ceva neobişnuit sau prea uşor, aşa consideră ei, acum mă simt formidabil, pot povesti orice, nu ştiu dacă toate obsesiile, metaforele, gândurile mele vor ajunge la tine, dar ce importanţă mai are, cineva le-a auzit, femeia poartă un nume curios, Zâna, aşa te cheamă sau aşa ţi se zice, aşa mă cheamă şi aşa mi se zice, e extrem de conştiincioasă, notează tot, sper să pot să-mi revăd manuscrisul, foile cad albe precum frunzele, mi se pare că eu stau într-un copac alb cu frunze albe, sunt o pasăre şi vorbesc sau cânt sau plâng sau râd altei păsări şi frunzele-foi cad pe jos, în largi volute, impresionate de povestea mea.

Îmi pune mâna pe frunte, ai febră, cred că ai peste patruzeci de grade, ar trebui să-ţi iau tempetatura, degeaba, tot timpul am febră, de ani de zile, tac, nu ştiu de când durează totul, mă gândesc uşor amuzat la faptul că Zâna a trecut de la persoana a doua plural la a doua singular, probabil pentru că ceea ce îi spun eu sunt intimităţi şi participanţii la o intimitate se simt nu doar solidari, ci şi egali între ei, am renunţat să-i mai povestesc ceva, în fond aceste ultime imagini, sunete, cuvinte sunt doar ale mele, zestrea mea, în plus Zâna narează foarte frumos, o ascult cu încântare, a trecut peste toate inhibiţiile şi îmi povesteşte lucruri destul de intime, de pe vremea când era fetiţă, unele surprinzătoare, altele previzibile, la început povestea şi se oprea la un moment dat, contrariată de faptul că nu-i răspund, că nu reacţionez la ceea ce îmi povesteşte, eu o liniştesc, tocmai pentru că mă interesează, sunt atât de cuminte, nu vreau să te conturb, acceptă cu greu explicaţia mea, ar vrea să fie poate întreruptă, e greu să vorbeşti cu o mobilă, fără reacţie, eu trebuie să-i par un fel de reportofon, o întreb brusc dacă îi place de mine, dacă mă găseşte frumos, o, da, îmi răspunde la fel de brusc, cu o sinceritate nefardată, altfel n-aş fi acceptat să vin la tine şi să-mi povesteşti, nu mă tem de bărbaţi, cât mă tem de vorba lor, vorba e ca şarpele, de învăluie pe neştiute şi, dacă te-a prins, nu-ţi mai dă drumul, zâmbesc, Zâna e o frumuseţe frustă, rustică, cu siguranţă că îi par ciudat, prea complicat, prea sofisticat, prea nehotărât, îmi vine să-i spun, între noi nu e doar o diferenţă de gen, ci şi de specie, renunţ, sunt convins că nu mă va înţelege, paradoxal, dar nu din vina ei, abia acum încep să simt bucuria lucrurilor simple, aşa cum un om, care a băut toată viaţa vin sau alte băuturi alcoolice, spre sfârşitul vieţii, descoperă gustul unic al apei proaspete de izvor.

Aş vrea să dorm, aş vrea să fiu singur, dar Zâna se face că nu înţelege, nu vrea să mă lase singur, poate că instinctul ei de animal tânăr i-a spus ceva ce eu nu pot pricepe, nu pot totuşi s-o dau pe uşă afară, îi spun doar că s-ar putea să adorm pentru câteva clipe, nu-i nimic, am destulă treabă de făcut, închid ochii, numai în copilărie mai încercam asta, adică mă făceam că dorm, închideam strâns ochii, dar nu dormeam, mama îşi dădea seama de asta şi îmi vorbea firesc, de parcă aş fi fost cu ochii largi deschişi, o întrebam, dar de unde ştiai că nu dorm, pentru că aveam ochii închişi, da, dar atunci când nu dormi, ochii îţi joacă în cap, ca şi cum ai urmări ceva, după asta îmi dau seama că nu dormi, mult mai târziu am aflat că poţi să dormi şi mişcarea ochilor să urmărească imaginile unui vis şi să pară că nu dormi, mă simt privit şi nu vreau să deschid ochii, Zâna mă priveşte, apoi începe un basm, curios, credeam că ştiu toate basmele, sunt surprins, e un basm cu totul nou şi totuşi un basm, cu mari eforturi recunosc o funcţie din cele descoperite de V.I. Propp, funcţia de interdicţie, acum adorm cu adevărat, ultimele cuvinte ale Zânei le aud sfârâite, ca trecute pe un fus.

Mov… roz… roz… mov… parcă mestecând un morcov… lila… lila… lila… lila… sonor, agresiv ca maşina Ambulanţei.

Stai liniştit privind prin hublou, nu vezi, bineînţeles, nimic, nici nu-ţi doreşti asta, ai nevoie de un nucleu de condensare, să-ţi poţi aduna liniştit gândurile…

Curios, nu ţi-ai dorit prea mult această călătorie, poate şi pentru că nu ai crezut până în ultima clipă că vei pleca, câteva renunţări, amânări cu alte ocazii te-au convins că cea mai bună filosofie e să spui că pleci undeva în străinătate abia după ce te-ai întors de acolo, e un fel de superstiţie, nu eşti superstiţios, dar, ca întotdeauna, superstiţiile funcţionează, nu eşti singur şi asta e cel mai important lucru acum, nu e bine să fii singur într-o călătorie.

Vocea pilotului, a comandantului, bărbătească, aspră, hotărâtă, în răspăr, totuşi calmă, cu unele inflexiuni blânde, adică exact ce îi trebuie pasagerului, să ştie că cel care îl conduce e cel mai bun pilot, adică cel mai sigur şi că, în mai puţin de trei ore, cu toate formalităţile, înclusiv îmbarcarea şi debarcarea, va ajunge, fără niciun fel de probleme, viu şi nevătămat, la destinaţie, stewardesele zâmbind profesional, exact atât cât trebuie, desprinderea de sol şi acea senzaţie de imponderabil, ca şi cum tu ai deveni independent, trupul tău s-ar ridica, prin inerţie, independent de urcarea avionului, priveşti în jur, nimeni nu scoate vreun sunet, nici copiii foarte mici, impresionaţi parcă de tăcerea uşor îngrijorată, uşor lugubră, nu exagerezi! a adulţilor, nu mai plâng, e o clipă de magie colectivă, de teamă absolută, chiar şi cei mai flegmatici sunt puternic impresionaţi. Aveam ceva probleme cu inima, nu foarte grave, cordul puţin mărit, o pericardită pe cale de vindecare, din când în când, foarte rar, de obicei la treceri bruşte de temperatură simţeam în piept, mai exact în zona atriului drept, dacă-ţi priveşti inima din faţă, stâng – dacă judeci după corpul tău, o durere suportabilă, dar destul de stânjenitoare. Aceeaşi dureri le resimţeam şi când pulsul era mărit, de peste 90, de exemplu. Aceeaşi durere o simţeam şi acum, intrasem uşor în panică, mai exact intrasem într-o uşoară panică, am privit pe fereastră şi am văzut un peisaj de basm: soarele răsărise, undeva în stânga, când eşti într-un avion nu ştii niciodată unde e nordul şi celelalte puncte cardinale, dar aşa mi s-a părut, că soarele se află undeva în stânga, în mod normal ar fi trebuit să fie undeva în drepta, dacă ar fi fost să mă iau după hartă. Mi se părea că intru în conul unui vulcan activ, care nu emana încă, era doar pregătit de erupţie sau într-un cuptor de preparare a cimentului, cuptor orizontal şi circular sau într-o oţelărie. Norii erau incandescenţi, băteau mai mult în galben decât în roşu, păreau rumeniţi, atâta doar că ştiai că afară trebuia să fie probabil câteva grade sub zero, vedea doar o aripă, cea din stânga, a avionului, aripa plutea deasupra norilor, plutea lent, nici nu ai fi crezut că avionul zboară cu aproape 900 de kilometri la oră, zborul era o plutire lentă, maiestuoasă, pe deasupra norilor. Undeva în dreapta, sus în dreapta, cerul era senin, incredibil de albastru, pur, azuriu, bleu celeste azur, culoare heraldică, uşor irizat, nu puteai să apreciezi grosimea norilor de dedesupt. Nimeni nu scotea o vorbă, se părea că toată lumea priveşte pe fereastră, aripa avionului i se părea un plug ciudat, cu brăzdarul orizontal, răsturnând brada pe o singură parte, norii adică, cealaltă parte rămânea străvezie, aşa cum era pământul de pe când lumea era mai bună, adică străveziu. Vocea Zânei, feminină, aspră, hotărâtă, în răspăr, totuşi calmă, cu unele inflexiuni blânde, adică exact ce îi trebuie pacientului, să ştie că cel care îl supraveghează e cel mai bun medic, vraci, taumaturg, adică cel mai sigur şi că, în mai puţin de trei ore, cu toate formalităţile, înclusiv îmbarcarea şi debarcarea, va ajunge, fără niciun fel de probleme, viu şi nevătămat, la destinaţie, stewardesele zâmbind profesional, exact atât cât trebuie, desprinderea de sol şi acea senzaţie de imponderabil, ca şi cum tu ai deveni independent, trupul tău s-ar ridica, prin inerţie, independent de urcarea avionului, priveşti în jur, nimeni nu scoate vreun sunet, nici copiii foarte mici, impresionaţi parcă de tăcerea uşor îngrijorată, uşor lugubră, nu exagerezi! a adulţilor, nu mai plâng, e o clipă de magie colectivă, de teamă absolută, chiar şi cei mai flegmatici sunt puternic impresionaţi.

Mov… roz… roz… mov… parcă mestecând un morcov… ţine un morcov, e crud… e legumă… ai nevoie de vitamine…. lila… lila… lila… lila… sonor, agresiv ca maşina Ambulanţei.

Stai liniştit privind prin hublou, nu vezi, bineînţeles, nimic, nici nu-ţi doreşti asta, ai nevoie de un nucleu de condensare, să-ţi poţi aduna liniştit gândurile…

Li-la… li-la… li-la… li-la… sonor, agresiv ca maşina Salvării.

Lucian Strochi