Despre Eliade: O fotografie veche de 14 ani…

Mircea-EliadeCu O fotografie veche de 14 ani…, intrăm în alte zone şi dimensiuni ale fantasticului. Pentru prima oară avem un obiect fantastic atât de clar exprimat, fotografia fiind media aritmetică, imagistic şi fantastic vorbind, între tablou şi oglindă.

Fotografia fixează” prezentul, fiind în viitor un martor al trecutului.

Oglinda nu are viitor, ea funcţionează doar la prezent, atâta timp cât durează oglindirea.

Tabloul, prin durata execuţiei, presupune mai multe timpuri, între altele şi timpul execuţiei şi, oricum, înseamnă şi o abatere de la model, o interpretare, aşa încât orice tablou este, tocmai datorită personalităţii artistice a pictorului, un fals, o abatere de la real.

Dimpotrivă, fotografia e însuşi realul, surprins la un moment dat.

Abia când e vorba de fotograme, când e vorba de film, de mişcare, fotografia înseamnă şi iluzie.

Datorită capacităţii sale extraordinare de a surprinde realul aşa cum e, fotografia e martor şi probă într-un proces.

Toate aceste lucruri au fost luate în calcul de Eliade atunci când s-a decis să atace o problemă atât de spinoasă şi de delicată cum ar fi dispariţia lui Dumnezeu, idee fantastică în sine. De fapt, în povestire e vorba de mai mult: de apariţia unui nou Dumnezeu, a unui nou sfânt, de o intruziune, de data aceasta brutală, nu insidioasă sau osmotică, a sacrului în profan.

E vorba şi aici de mai multe labirinturi.

În primul rând de unul temporal: Dumitru, protagonistul povestirii vine după 4 ani să mulţumească unui dr. Martin pentru un miracol. Prezentul este trimis în trecut, prin povestire:

Am fost pe aici acum patru ani. Ca să vă spun drept, venisem din greşeală…”

Dumitru se află în labirint, greşind mereu:

Credeam că are să fie un festival al asociaţiilor culturale baltice. (…) Festivalul avusese loc cu o săptămână mai înainte şi eu nu ştiusem. Mă înşelasem cu o săptămână. Citisem afişul şi nu observasem data.”

Uşierul (scena aminteşte de o celebră parabolă a lui Kafka – În faţa legii ) e şi el confuz, încurcând timpurile şi întâmplările:

-Îmi aduc foarte bine aminte, reluă uşierul. Coruri şi grupuri de copii cu clopoţei… Ba nu, mă înşel. Copiii ăştia cu clopoţei, despre care vorbesc, au fost aici cu o altă ocazie. Tot un festival…”

Căutarea şi găsirea dr. Martin e o rătăcire în labirint, numai că acum e vorba de confuzia dintre nume, persoane, atribuţii, scena devenind pe jumătate absurdă, pe jumătate fantastică. Birocraţia are şi un compartiment pentru miracole. Dialogul şi scena sunt kafkiene şi orwelliene:

-Şi acum, îl întrerupse Dumitru, pentru că m-au adus din nou treburile pe aici, m-am gândit să trec să-l văd şi să-i mulţumesc. Pe doctor Martin, vreau să spun…

Uşierul clătină hătărît din cap.

-Dânsul n-a fost la festival. Poate vreţi să spuneţi doctor Williams. Dânsul se ocupă de lucrurile astea, întruniri şi festivaluri. Veniţi cu mine, adăugă îndreptându-se spre o uşă laterală. Să nu plece, că tocmai s-a terminat consiliul…

Ajunşi pe coridor, uşierul grăbi brusc pasul.

-Nu că aş avea ceva contra, începu Dumitru ţinându-se după el, dar, vedeţi, eu venisem pentru doctor Martin. Marele predicator şi taumaturg. Venisem să-i mulţumesc pentru miracol…

Uşierul se opri şi întoarse mirat capul.

-Pentru miracol? repetă el. Atunci nu-i doctor Williams. Dumneaului e cu activitatea socială şi culturală. Trebuie să fie doctor Taubes. Dar dânsul nu vine la birou decât dimineaţa…

-Dar doctor Martin? Întrebă sfios Dumitru. Eu pe el voiam să-l văd.

-Nu mi-l aduc aminte, făcu uşierul, scărpinându-se distrat pe creştet. Ce fel de om e?

-Ah, începu Dumitru cu fervoare, întinzând larg braţul, e ca un profet! Înalt, frumos, cu sprîncenele negre şi groase şi nişte ochi înflăcăraţi. Vorbeşte cu foc şi inspirat.

-Nu ştiu cine ar putea fi, făcu uşierul. Poate cineva din comitet. Haideţi cu mine, că acum s-a terminat şedinţa.”

În faţa comitetului, Dumitru încercă să le reamintescă celor zece bărbaţi” miracolele petrecute cu patru ani în urmă:

Venisem pentru festival, când, deodată, văd cum încep miracolele. Bolnavi de tot felul stăteau în rând, care mai de care mai bolnav – bolnavi de inimă, de astmă, de reumatisme – şi prin rugăciune şi concentrare se vindecau unul după altul, se vindecau văzând cu ochii.”

Miracolul vindecării Teclei, soţia lui Dumitru se face având ca nucleu de condensare fotografia, iar ca procedeu telepatia:

„„Nu e pentru mine, i-am spus, e pentru soţia mea, Tecla. Suferă îngrozitor de asmă. Puteţi face ceva pentru ea?” Eu nu pot face nimic, mi-a răspuns. Dar Dumnezeu e atotputernic. Ai vreun lucru de-al ei?” Am o fotografie”, i-am spus. Şi am scos fotografia asta… (…)…a strigat: Femeia asta tânără şi frumoasă suferă şi se ofileşte. E departe de noi. Cât de departe?” m-a întrebat. Să cam fie la două mii de mile”, i-am răspuns. Şi atunci doctor Martin şi-a împreunat mâinile…”

Urmează demistificarea şi demitizarea doctorului Martin, despre care Dumitru, care îl adora perifrastic ilustru predicator şi taumaturg. Doctor Martin, cel care vindecă prin concentrare şi rugăciune şi, cu ajutorul lui Dumnezeu, face miracole în atâtea sfinte biserici…”, află că nu era nici doctor în teologie şi nici n-avea vreo putere taumaturgică. Mai mult: nu era nici un om cinstit şi cu frica lui Dumnezeu…”

În plus, numele său este Duguy sau Dugay. (Din nou e vorba de valorile simbolice şi fantastice ale numelor: Dumitru, Dugay sau Duguy au în nume o particolă, o silabă – du”, ce aminteşte de Dumnezeu).

Întrerupt, Dumitru continuă să povestescă, deci să refacă miracolul:

Doctor Martin mi-a spus: Du-te liniştit acasă şi mulţumeşte lui Dumnezeu pentru marea sa îndurare. Soţia dumitale a fost vindecată…”

De fapt, aşa cum sesizează just însuşi Dumitru, era vorba doar de o părticică din miracol”: întinerirea Teclei avea să depăşească miraculosul şi să împingă povestirea într-un fantastic pur, existenţial.

Întâlnirea lui Dumitru cu doctor Martin e aparent dezamăgitoare.

Acesta i se prezintă lui Dumitru, cu identitatea impusă de penitenciar, de comitet:

„ …numele meu nu e Martin. Mă numesc Dugay.”

În plus, Dugay (sau doctor Matin- motivul dublului) nu-şi recunoaşte miracolul, nici receptorul, beneficiarul miracolului:

-Frumoasă fată, spuse fără interes Dugay, aşezând fotografia pe masă. Nu s-a schimbat deloc. Cred că făcea parte din cor la Syracuza…”

Aceste recunoaşteri false, aceste retractări-confirmări măresc impresia de fantastic, aici fiind vorba fie de un fantastic în trepte sau de un fantastic evantai, fiecare secvenţă amplificând ambiguitatea, confuzia atât de dragă creatorului de fantastic.

Dumitru poartă fotografia vrăjită (aici e de fapt adjectivarea fantastică!) permanent, ca pe un talisman ciudat, care nu apără, ci confirmă, prezentând-o tuturor ca pe o probă de necontestat a miracolului.

Dugay proclamă dispariţia, retragerea şi chiar moartea lui Dumnezeu (ideea aceasta va fi reluată în mai multe scrieri de Eliade):

Dumnezeu s-a retras din lume, a dispărut. Pentru noi, oamenii, e ca un mort. Putem spune, fără umbră de nelegiuire, că Dumnezeu a murit, pur şi simplu, pentru că nu mai e cu noi, nu ne mai este accesibil. S-a retras, s-a ascuns undeva.”

Dugay devine amnezic (amnezia – altă temă predilectă în scrierile ulterioare ale lui Eliade!) şi Dumitru e obligat să-i explice autorului miracolului, miracolul însuşi:

-Este îngrozitor să-ţi pierzi memoria! Exclamă. Mi-e peste putinţă să-mi amintesc.

– Păi n-aţi văzut-o niciodată, explică Dumitru. Ea nu era în biserică. Rămăsese acasă, la două mii de mile. Vă adusesem doar fotografia.”

Lucio, un ajutor a lui Dugay sesizează aparenta greşeală a lui Dumitru de a folosi timpurile trecutului, în vreme ce fotografia închide în ea un prezent continuu:

-Dar tot aşa arată şi acum, în fotografia asta, îl întrerupse Lucio. De ce vorbeşti, atunci, la trecut? Aici, în fotografia asta, timpul n-a trecut. Fata asta, din fotografie, n-a îmbătrânit.”

Fantasticul tocmai de aici provine: prin faptul că fotografia şi-a fixat prezentul său continuu şi în personajul pe care îl reprezintă şi asta în două trepte: mai întâi aducerea personajului la vârsta din poză, practic întinerirea Teclei cu zece ani şi apoi îngheţarea timpului, Tecla rămânând perpetuu la vârsta de nouăsprezece ani, vârsta din poză. E ceea ce încearcă, cu dificultăţi enorme, să explice tuturor Dumitru:

„ …după miracol, adică acum patru ani, mai exact: câteva luni după miracolul de la Biserica Mântuirii, ea, Thecla, a început să semene cu fotografia asta, care, acum, când vă vorbesc, e veche de paisprezece ani !… Vasăzică: atunci, în biserică, aveam la mine o fotografie veche de zece ani şi cu această fotografie veche de zece ani a făcut doctorul Martin miracolul, iar acum, când vă vorbesc, este aceeaşi fotografie, dar e veche de paisprezece ani! Vasăzică, chiar presupunând că s-a vindecat de astmă prin sugestie, dar ce facem cu fotografia?

Pentru că atunci, deja atunci, acum patru ani, era o fotografie veche de zece ani! Înţelegeţi ce vreau să spun? întrebă el cu un suprem efort.”

Dugay transferă calităţile şi funcţiile sale (spirituale, se înţelege) lui Dumitru, într-o atmosferă de concert rock, de campanie electorală, tipic americană:

-Un făcător de minuni este un sfânt. Or, prietenul nostru Dumitru, pe care reflectorul are să vi-l arate într-un moment, nu numai că şi-a vindecat soţia de astmă, dar a întinerit-o cu zece ani. Sau cu paisprezece ani, după o altă versiune. Acest nou sfânt, Sfântul Dumitru, este omul pe care vi-l arată acum reflectorul…”

Dugay continuă, în stil şi ritm de D.G. sau de prezentator de candidaţi pentru Senatul U.S.A.:

-…E vina noastră, care am ştiut de Dumnezeul adevărat şi nu l-am mărturisit. Aşa cum e Dumitru, cu credinţa lui naivă, idolatră şi vană e mai aproape de Dumnezeul adevărat decât noi toţi. Şi tot el are să-l vadă cel dintâi, când Dumnezeul adevărat îşi va arăta din nou faţa nu în biserică, nici în universităţi, ci se va arăta pe neaşteptate, deodată, aici între noi, poate pe stradă, poate într-un bar, dar noi nu-l vom recunoaşte şi nu ne vom mărturisi pentru El…”

Dumitru nu acceptă transferul” propus de Dugay şi, iluminat, sărac cu duhul” închide cercul, retransformându-l pe Dugay în doctor Martin:

-Vorbeşte doctor Martin, şopti. Vorbeşte înflăcărat şi sincer, ca un profet…”

Povestirea are un ce al ei straniu, poate şi din cauza schimbării de perspectivă, Dumitru şi România fiind văzuţi cu ochi anglo-saxoni sau americani, de foarte departe.

Neobişnuită pentru Eliade e şi agitaţia umană, viermuiala, Eliade preferând în general o anume rarefiere, tocmai pentru a introduce mai bine, şi imagistic sacrul în profan.

Povestirea nu i-a plăcut prea mult lui Eugen Simion:

O fotografie veche de 14 ani , mai slabă literar decât altele, are meritul de a formula clar tema scriitorului (retragerea divinităţii din lume) şi de a sugera, printr-o ficţiune epică cât se poate de simplă, un caz de renaştere spirituală într-un individ de rând.” 1

În schimb, Gheroghe Glodeanu îi dedică nu mai puţin de şase pagini din capitolul Ieşirea din timp ca artificiu fantastic”, din cartea sa dedicată poeticii fantasticului lui Mircea Eliade.

Interesante sunt în primul rând trimiterile comparatiste (la Maestrul şi Margareta, romanul lui Mihai Bulgakov, la Creanga de aur a lui James George Frazer, la Miracolul secret a lui Jorge Luis Borges.) 2

Lista ar putea fi mult mai lungă: să amintim numai trei alte lucrări, punând, între altele, aceleaşi probleme cu scrierea lui Mircea Eliade –Un veac de singurătate a lui Gabriel Garcia Marquez, Magicianul lui Fowles şi Războiul sfârşitului lumii a lui Mario Vargas Llosa.

Glodeanu subliniază caracterul exotic” al povestirii:

De altfel, aceasta este una din puţinele creaţii ale prozatorului a cărei acţiune se desfăşoară într-o ţară străină şi nu în ţinutul miraculos al Patriei. Textul propune o inversare a punctelor de vedere. Dacă în creaţii precum Nopţi la Serampore sau Maitreyi India reprezintă un ţinut exotic, în stare să trezească prin ineditul ei interesul cititorului, în nuvela O fotografie veche de 14 ani această funcţie este îndeplinită de tărâmul paradisiac al originilor. Privind lucrurile din perspectiva americanului, România constituie o regiune exotică, căreia depărtarea îi conferă o aureolă mitologică.”3

Ne întrebăm dacă nu cumva această schimbare de perspectivă nu conţine o ironie, un protest mai mult sau mai puţin mascat împotriva globalizării, a americanizării lumii.

Desacralizarea lui Dumitru ar fi, din punct de vedere ironic, o sacralizare. Iată comentariul-răspuns al lui Lucio:

-Dar de ce spuneţi că întârziase pe drumul mântuirii? întrebă unul din tinerii care se aşezase de curând în jurul mesei.

-Pentru că n-avea acces la o limbă universală., explică Lucio. Cum să faci cultură cu interjecţii arhaice şi vocabular de parohie danubiană? Şi atunci, cum să te mântui dacă n-ai acces la spiritul universal, dacă nu posezi o limbă universală? Dar, din fericire pentru el, procesul de transfigurare prin cultură a început. Mai cu forţa, mai cu binişorul, prinde din ziare şi reviste o limbă universală, limba americană. Începe să muşte din ea, să mestece şi să înghită până ce se umple bine cu ea.”

Fantasticul politic e mascat (camuflat) de alte transfigurări fantastice.

Comentariul lui Gheorghe Glodeanu mai conţine cel puţin trei observaţii interesante. Prima se referă la valoarea simbolică a cifrelor:

Începutul ni-l prezintă pe Dumitru, omul de la Dunăre, revenind la un topos sacralizat după o absenţă de patru ani. Cunoscând valoarea simbolică pe care scriitorul o acordă cifrelor, putem afirma că numărul nu este ales la întâmplare. Fiind vorba de o biserică, numărul patru simbolizează infinitatea punctelor cardinale sugerate de cele patru braţe ale crucii, dar şi aspiraţia spre totalitate, la absolut.” 4

A doua observaţie se referă la funcţia hazardului, generator şi el, în anumite situaţii (de exemplu în cazul repetiţiei) de fantastic:

Experienţa inedită a personajului stă sub semnul hazardului. Dumitru are convingerea că vine să participe la un festival al Asociaţiilor Culturale Baltice, dar în locul festivalului, asistă la extrordinarul spectacol dat de doctorul Martin, care vorbea înflăcărat şi sincer ca un profet…” Legendarul cavaler de la curtea regelui Arthur, Parsifal, porneşte în căutarea Graalului şi are revelaţia miracolului datorită unei întîmplări. Asemenea celebrului său predecesor, Dumitru are revelaţia sacrului tot printr-un incident neprevăzut. El încurcă data de pe afiş cu şapte zile şi această întârziere va avea urmări semnificative.” 5

În fine, observaţia asupra finalului povestirii:

Finalul rămâne şi de data această ambiguu. Eliade nu îşi duce niciodată ipotezele până la capăt, nu oferă certitudini, ci rămâne întotdeauna în sfera sugestiilor, cel obligat să opteze pentru o soluţie cât mai plauzibilă fiind însuşi cititorul.” 6

Fără a fi o sinteză, povestirea e punctul de plecare al câtorva obsesii dezvoltate în alte povestiri şi romane fantastice ulterioare: amnezia, cazul celui sărac cu duhul”, îngheţarea timpului, tinereţea fără de tinereţe”, însoţirea fantasticului de straniu şi / sau miraculos, nevoia de spovedanie, de dialog, imposibilitatea de a fi coerent până la capăt, labirintul oferind mereu şi mereu deschideri-capcană etc.

Dar, dincolo de toate, O fotografie veche de 14 ani rămâne importantă pentru sugestiile şi pentru dimensiunile pe care fantasticul temporal le capătă aici.

Eliade însuşi sublinia valoarea şi singularitatea fantasticului său:

„…am comentat ceea ce aş îndrăzni să numesc concepţia mea despre literatura fantastică. Şi care se deosebeşte bunăoară de cea a romanticilor germani, a lui Edgar Allan Poe sau a lui J. L. Borges. Ar fi inutil să încerc a o rezuma aici. Destul să amintesc că e solidară de concepţia mea despre gândirea mistică şi universurile imaginare pe care se fundează, universuri paralele lumii de toate zilele şi care se disting în primul rând printr-o altă experienţă a timpului şi a spaţiului.” 7

Lucian Strochi


Note

  1. Eugen Simion. Scriitori români de azi. Bucureşti, Editura Cartea Românească, vol. 2, 1976, p.325
  2. Gheorghe Glodeanu. Mircea Eliade. Poetica fantasticului şi morgologia romanului existenţialist. Bucureşti, Editura Didactică şi Pedagogică R.A., 1997, pp. 134-139
  3. idem, p. 134
  4. ibidem, p. 135
  5. ibidem, p. 135
  6. ibidem, p. 139
  7. Mircea Eliade. Cuvînt înainte. În: În curte la Dionis. Bucureşti, Editura Cartea Românească. Ediţie şi postfaţă de Eugen Simion, 1981, pp. 9-10