Pentru cel care ne priveşte de afară, viaţa noastră pare grea şi poate de neînţeles.

Şi este, dar asta numai la început. Apoi te obişnuieşti cu toate. Cu mâncarea, cu programul, cu vizitele – prea rare şi prea scurte, cu gardienii morocănoşi, tăcuţi, răi şi imbecili, cu ceilalţi.

Cel mai greu te obişnuieşti cu ceilalţi. De afară, crezi că cei dinăuntru au tot timpul din lume. Dinăuntru – dimpotrivă, ţi se pare că timpul trece prea repede, că nu ai timp să le faci pe toate, să fii atent la toate lucrurile, să-ţi gândeşti gândurile. În linişte, pe îndelete, să-ţi poţi aminti totul, aşa cum a fost.

Fără să te minţi pe tine, fără să-i înşeli pe alţii.

Filmele despre noi mint. E prea multă violenţă în ele, prea multe cuvinte aruncate, strivite, scrâşnite între dinţi. Şi prea multe crime. Nu e chiar aşa. E drept că ne întâlnim prea rar, dar atunci când o facem, fiecare are ceva de povestit. În primul rând – viaţa lui.

Ne rânduim la povestit. Ne mai descărcăm şi noi sufletele.

Cel mai interesant povestesc vieţarii, adică cei condamnaţi pe viaţă. Sunt altfel decât ceilalţi, altă specie. Mai puternici, mai hotărâţi, mai neînduplecaţi. Cu adevărat răi sau poate doar înrăiţi. Nu zâmbesc niciodată.

Timpul şi întâmplările i-au împietrit. Mai întâi trupul, apoi şi inima.

Fiecare are în spate cel puţin o crimă. Aşa că, pentru ei, prea puţine lucruri mai au cu adevărat vreo importanţă. N-am văzut la niciunul dintre ei vreodată vreo lacrimă. Sunt temuţi şi respectaţi. Ar putea să profite de asta, dar ei nu cer decât să fie lăsaţi în pace. Nu se tem de nimic, nici de paznici, nici de Dumnezeu. Nu e bine să le stai în cale.

Poveştile lor te înfioară, povestesc simplu, apăsând cuvintele, fără patimă, monoton, dar faptele, întâmplările, cuvintele lor sunt teribile. Simţi că ţi se răceşte şira spinării.

Şi gardienii îi respectă, caută să nu-i întărâte inutil.

Ceilalţi vin şi pleacă, stau un an, poate doi, cel mult cinci sau şase.

O vreme, vieţarii erau despărţiţi de ceilalţi, dar acum, pentru că sunt tot mai puţini, i-au amestecat cu noi. E un fel de a spune, pentru că ei nu se amestecă cu nimeni, niciodată. Doar atunci când povestesc.

Nu povestesc altceva decât viaţa lor. Nu toată, desigur, ci numai întâmplarea care i-a adus aici. Crima, adică.

Un singur lucru nu iartă niciodată vieţarul: trădarea.

Trădarea femeii care a fost iubită de el şi care l-a iubit poate şi ea, dar care l-a înşelat.

Bărbatul celălalt mai scapă uneori, femeia niciodată. O lovitură de cuţit, răsucită, în inimă, mai rar două. Moartea e întotdeauna fulgerătoare.

Ca şi cum el nu ar vrea să se mai răzgândească cumva. Nu, a iubit-o, a iubit-o mult, sângeră încă, o mai iubeşte şi dincolo de moarte.

Nu îşi ascund crima, nici nu se mândresc cu ea.

Ridică din umeri, asta e, nu m-a mai iubit şi eu n-am putut să suport asta, vorbeşte puţin, adesea monosilabic, dar răspunde la toate întrebările, nu ascunde nimic, ce să ascunzi, e ca şi cum ţi-ai ascunde dragostea, şi dragostea e singurul lucru care îi mai rămâne. Şi mândria, dar asta e după dragoste.

Şi altă trădare, atunci când e vorba de ciripitori. Pentru ei nu există nici îngăduinţă, nici speranţă.

Vieţarul care povesteşte acum are ochi de viezure, e atât de agil, încât oboseşti repede, urmărindu-l.

Pare că el nu oboseşte niciodată. Povesteşte, aparent lent, fără să ţină cont de ceilalţi. În fond, ceilalţi nu sunt decât ochi, ochi şi urechi, n-are ochi şi pentru ei, revede totul, ea era tânără şi frumoasă şi el a crezut că o va iubi, până când moartea îi va despărţi, chiar dacă nu aveau să se căsătorească cu acte, actele sunt bune doar pentru cei care stau locului tot timpul, adică stau într-un singur loc.

Era neînchipuit de frumoasă, cu buzele ei pline şi atât de roşii, încât părea că şi le vopsea, dar ele erau aşa, de la natură, pline, fragede, proaspete, trădându-i tinereţea.

Şi trupul ei nu avea niciun cusur, era atât de mlădiu, încât părea doar un val, unul singur, un singur val, dar pus de-a-ndoaselea, adică vertical.

A crezut că o va iubi, până când moartea îi va despărţi, şi aşa a şi fost, numai că altfel de cum gândeşte preotul sau ceilalţi oameni.

Pleca tot timpul, făcea comerţ, trebuia să-şi asigure aprovizionarea, din 72 de ore, doar 12 le petrecea acasă, în rest pe drumuri, drumuri lungi, mai ales noaptea, singur, cu şoseaua care nu se sfârşea niciodată, vedea multe pe drum, inclusiv accidente, oameni disperaţi, plângând, gemând, chinuindu-se, însângeraţi, îndoindu-se în faţă de durere, sprijinindu-se pe ceilalţi, mult roşu, multe lumini, cele albastre erau cele care aduceau aproape întotdeauna moartea.

A primit pe neaşteptate un telefon, o voce de femeie, era avertizat, vezi că aşa şi pe dincolo, era compătimit, tu te speteşti, îţi pierzi nopţile şi ea…, nu-i mai ajunge… şi măcar că…, măcar să…, o voce insinuantă, rea, se gândise întâi să n-o mai asculte, ce simplu e, să apese cu degetul pe mare pe o tastă şi gata, dar curiozitatea, asta era, curiozitatea, nu, nu era mânia că este înşelat, era doar curios să vadă cu cine este înşelat, dacă merita să fie schimbat, avea chiar o teorie, dacă s-ar fi întâmplat una cu asta, dacă i-ar fi surprins, i-ar fi spus ei, cu celălalt nu ar fi schimbat vreo vorbă, nu merita, sau cel puţin aşa credea el că nu merita, foarte bine, îţi doresc să fii mai fericită cu el decât cu mine, numai să nu te înşeli, pentru că eu te-am iubit, nu ştiu cât de mult, dar eu te-am iubit, atât de mult, atât de mult cât pot eu iubi, din tot sufletul şi cu tot trupul, uneori, când eram în maşină, se răsucea sufletul şi se întorcea spre tine, să te urmărească cum dormi liniştită şi trupul meu gemea, chemându-te şi căutându-te, te-aş fi putut înşela uşor, femei sunt pe toate drumurile, pe toate şoselele, dar eu te iubeam doar pe tine, s-a întors brusc, pe linie continuă, dintr-o mişcare, fără să se asigure, ar fi putut produce un accident, poate că ar fi fost mai bine, dar nu s-a întâmplat nimic, şoseaua era liberă, a gonit cu o sută şi patruzeci, o sută şaizeci la oră, ar fi vrut parcă să-l oprească poliţia rutieră, ca un făcut, în acea noapte nu era nimeni pe şosea, a ajuns acasă în mai puţin de jumătate de oră, l-a străfulgerat un gând, şi dacă nimic din ce-i spusese vocea la telefon nu era de adevărat, cu atât mai bine, voi dormi alături de ea o noapte nesperată şi o voi iubi mult, nespus de mult, lumina era stinsă, totul era cufundat în întuneric, poate că, într-adevăr, doarme, apoi a zărit la etaj o lumină slabă, de veioză, nu se vedea din afară, îşi amintea brusc anunţul acela din compartimentele vechi ale C.F.R.-ului, nu vă aplecaţi în afară, acum era nu vă aplecaţi înăuntru, la început a crezut că era singură, apoi şi-a dat seama că vocea aceea insinuantă, uşor răguşită, arsă de tutun şi de alcool avusese dreptate, erau doi, păreau un singur trup, ca la început de lume, trebuia să recunoască faptul că trupul părea armonios, adică părea un singur trup, i-a luminat cu lanterna, şi-a dat seama după privirea ei că ea a înţeles, într-o fracţiune de secundă, totul, dar ochii ei nu se acoperiseră de nicio umbră de spaimă ci, dimpotrivă, de mulţumire, era fericită, cu adevărat fericită, aşa cum părea că era fericită doar cu el, mai mult, ea îi cerea complicitatea, ca şi cum el ar fi fost altceva, tatăl sau fratele şi nu iubitul, bucură-te de bucuria mea, dacă m-ai iubit vreodată, aşa cum spuneai, vorbeau fără cuvinte, se priveau doar, nu mă tem de tine, pot să şi mor, pentru că mor mulţumită, am cunoscut în sfârşit bucuria, adevărata bucurie, el a ridicat, în tăcere, cuţitul, o clipă îi venise să râdă, gestul era teatral, aproape ridicol, neconvingător, ar fi vrut ca ea să se apere, să-i opună o cât de câtă rezistenţă, dar nu s-a întâmplat aşa, cuţitul a lovit sub sân, a ezitat o clipă, doamne, cât de rezistentă e pielea, n-am ştiut niciodată că e atât de rezistentă, aproape că oprise înaintarea cuţitului, apoi cuţitul a căutat inima şi a găsit-o, vârful cutiţului a ciupit vârful ventricolului stâng, s-a văzut asta clar mai apoi la autopsie.

L-a omorât şi pe el, pentru că nu s-a temut o clipă, poate că îşi imaginase că va scăpa, există o complicitate stupidă a bărbaţilor care, în cele mai multe cazuri, funcţionează, doar ea e vinovată şi atunci celălalt bărbat scapă, fuge, împleticindu-se în nădragi, sare pe fereastră, într-un cuvânt dispare, dar scapă cu viaţă, într-un fel, el nici nu există, e doar un scaun pe care îl arunci pe fereastră, dar el nu s-a temut, n-a părut surprins, uimit, stânjenit, ba chiar l-a înfruntat cu privirea, a avut curajul nebun să se arate şi el fericit şi a plătit cu viaţa, altă lovitură, la fel de precisă şi chiar mai puternică, iar el s-a predat la poliţie, a dat declaraţie după declaraţie, era mirat că ceilalţi nu îl cred, când el le spunea că totul s-a petrecut într-o tăcere absolută, că nimeni nu a scos un cuvânt, nici ei, nici el, nici măcar un geamăt, un suspin, un horcăit, nimic omenesc, nici lui nu-i venea să credă asta, dar nu înţelegea de ce insistă atât de mult poliţiştii să spună nu cum a fost, ci doar ce au declarat cei doi, ce au spus, dacă l-au rugat să-i ierte, dacă l-au provocat, ce schimburi de cuvinte au avut, de parcă, în afară de moartea celor doi, ar mai fi contat ceva, dacă regreta fapta comisă, adică faptele, adică crimele, omorul, iar el le răspundea că nu, el nu şi-a regretat niciodată vreun gest făcut, admite că a şi greşit uneori, cine nu greşeşte, dar nu a regretat niciodată că a făcut ceva sau cum a făcut ceva.

Această îndârjire a lui, lipsa oricărui regret, dar mai ales faptul că nu îi era teamă – toate acestea au cântărit greu în ochii judecătorilor.

I-au dat pedeapsa maximă, adică închisoare pe viaţă.

A renunţat să facă recurs. În fond, douăzeci de ani sau o viaţă întreagă – tot una e.

Au trecut şapte ani, o nimica toată pentru un om obişnuit, liber, o viaţă întreagă pentru un puşcăriaş.

Se acomodase, lucra mecanic, era scump la vorbă, ceilalţi se fereau din calea lui, poate că gândeau cam aşa: cine a ucis şi nu o dată, ci de două ori, poate ucide oricând, ce mai contează pentru un vieţar încă o viaţă, părea blând şi supus, rar, foarte rar, când cineva reuşea să-l enerveze, devenea de temut, era un arc, o fiară, mişcările lui erau mai rapide decât ale ochiului, uluitor de rapide, n-ai fi avut nicio şansă, o dată se distrase, le arătase ce forţă avea, îndoise un ban ţinându-l între trei degete, îl îndoise atât de tare, încât a trebuit să-l îndrepte cu ciocanul, şi dacă ar fi fost o beregată – spuse abia surâzând, nu întrebător, ci aşa, ca o simplă remarcă, aruncată nepăsător şi ceilalţi se înfioraseră, îţi dădea senzaţia că muşchii săi erau de oţel, că nu l-ai fi putut ucide, că nimeni şi nimic nu l-ar putea doborî, acum lucra la şanţuri, părea neobosit, reuşea să-şi facă, aparent fără vreun efort vizibil, norma şi doar norma e calculată în aşa fel ca aproape nimeni să n-o poată face, de fapt el ar fi putut lucra mai lent, ceilalţi primeau o zi şi jumătate, poate chiar două zile la zi, pentru ei asta conta enorm, numai că, pentru el, asta nu avea nicio importanţă, nu putea trăi două vieţi deodată într-una singură, o viaţă e o singură viaţă, şanţurile erau în afara zidului penitenciarului, nimeni nu ştia pentru ce erau săpate acele şanţuri, dacă urma să se mai adauge un zid, sau cineva vroia să introducă cabluri subterane sau cine ştie de ce, bineînţeles că era supravegheat, un paznic înarmat la trei deţinuţi, paznicii ar fi tras fără somaţie, de asta era foarte sigur, nimeni n-ar fi riscat o evadare, ajunsese la postul 14, cel mai nordic post şi cel mai ferit, ascuns între salcâmi uriaşi, asta era bine, era destul de răcoare, nu avea niciun merit, lucrase bine şi terminase traseul de la postul 7 la postul 14, urma să-l ocolească şi pe acesta şi apoi să să întrepte spre postul 10, îi scăpa logica numerotării posturilor, probabil că exista vreo logică în această numărătoare, santinela din gheretă era un blonduţ, cu o mustaţă rară, tot blondă, încât flăcăul părea şi mai tânăr decât era în realitate, acela îl privise de vreo două ori, pieziş, fără curiozitate, poate chiar admirându-i munca, precisă, ritmică, chiar elegantă, naturală, apoi se întoarse cu spatele, vorbind mai mult prin semne decât cu cuvinte cu o fată la fel de blondă, la prima vedere ai fi crezut că sunt fraţi, semănau foarte bine, apoi îşi dădu seama că nu, se iubeau, erau atât de îndrăgostiţi unul de celălalt, încât nu mai aveau ochi pentru altceva, pentru altcineva, nu se temeau nici de faptul că ar fi putut fi surprinşi de vreun control, organizarea era ca în armată, exista o patrulă de control, un gardian-şef şi alţi doi gardieni, treceau din post în post, să vadă dacă nu se întâmplă ceva neobişnuit, bineînţeles că nu se întâmpla nimic neobişnuit, dar în penitenciar erau reguli vechi pe care nu prea le înţelegea nimeni, dar pe care le respectau toţi, uitaseră de el, se priveau intens, fără să-şi vorbească, ea se apropiase mult de gheretă, la vreo trei metri, bineînţeles că încălcau regulamentul, dar ce mai conta, se întrebă dacă ea era o iubită de acasă, adică de la flăcău din sat sau o cucerire recentă, ea trecuse din întâmplare pe stradă prin dreptul postului şi îl văzuse şi se plăcuseră, oricum ei se iubeau, încercă să-şi închipuie ce avea să urmeze mai departe, dacă se vor căsători sau nu, dacă totul nu era decât o dragoste de o vară, el lăsase chiar arma sprijinită de peretele din interior, de lemnul vopsit în verde al gheretei, pentru a avea mâinile libere, îşi făceau semne, mai mult nu îndrăzneau, adică ea nu înaintase atât de mult, încât să urce şi ea în gheretă, deşi ar fi încăput amândoi în ea, mai ales dacă s-ar fi sărutat, zâmbi, era complicele lor într-un fel, continua să sape, dar acum cu mai puţin spor, apoi se întunecă brusc, aşa cum se întâmplă uneori cu cerul vara, e senin, apoi într-un sfert de oră cerul se acoperă de nori negri, vântul se porneşte, fulgerele cad, se porneşte şi vijelia, aşa era şi el, nu-l mai bucura bucuria lor, dimpotrivă, cei doi erau atât de îndrăgostiţi, atât de lunatici, de rupţi de tot ce era în jurul lor, încât din două salturi i-ar fi putut ucide pe amândoi, cu hârleţul, găsise chiar, pe când săpa, şi un cuţit, mai exact o baionetă, ruginită, bineînţeles, dar el ştia cum s-o facă să taie precum briciul, cei doi uitaseră complet de el, asta îl enervă, din două salturi le-aş putea lua gâtul, în fond el nu era decât un ucigaş, fusese condamnat pe viaţă pentru că ucisese, şi nu o dată, ce mai contau acum două vieţi, gândea încet, năclăit, dar teribil, de ce să-i ucidă, poate pentru că el nu mai era acum decât o fiară şi ei intraseră cu inconştienţă în zona lui de siguranţă, îi încălcaseră teritoriul, orice animal devine fiară, atunci când pătrunzi în teritoriul său, pentru că nu mai are nicio şansă, mai mult, ei se iubeau, şi, dacă el nu mai avea dreptul la dragoste, nici ei nu s-ar fi cuvenit să-l aibă, i se părea că cei doi se ştiau priviţi, îi făceau însă în ciudă, se rugă totuşi în gând să treacă cineva pe acolo, să-i despartă, să-i scoată din vrajă, să-l scoată şi pe el din păcat, din vrajă, din mânia aceea teribilă, de neînţeles, soarele bătea tot mai tare, mai avea puţin de săpat şi s-ar fi găsit şi el la umbră, la umbra unui salcâm uriaş, aşa însă soarele îi cădea drept în creştet, îi fierbea tot sângele, îl auzea chiar bolborosind, îi înnebunea gândurile, gândurile lui păreau nişte muşte înnebunite de sânge, nu le puteai alunga, ce simplu ar fi fost acum, ascuţea baioneta ruginită de o piatră, cu grijă, fără zgomot, fără să fie văzut, intrase acum într-un unghi mort, nu se temea, ar fi ascuns lama aceea ucigaşă într-o clipă, cum de se brodise să găsească în pământ acea baionetă, de ce tocmai el şi tocmai atunci, se vede că e un semn, nu era credincios, dar acum gândi că este un semn al diavolului, ar fi putut încerca altceva, să evadeze, cu două lovituri dibace de hârleţ şi-ar fi tăiat lanţurile de la mâini şi de la picioare, celălalt paznic înarmat era departe, probabil că se retrăsese şi el la umbră, s-ar fi putut mişca în voie, cunoştea bine terenul, îl studiase cu atenţie, tocmai în acel punct era liziera unei păduri, în stânga, ar fi putut alerga uşor vreo trei sute de metri, ar fi traversat pe urmă lesne un râu, râul fiind aproape secat acum vara, apoi ar fi trecut printr-un depozit de lemne, s-ar fi furişat într-o livadă de pruni, iar de acolo ar fi putut ajunge la şosea sau la calea ferată, apoi ar fi încercat să ajungă undeva la graniţă, ar fi riscat, dar ar fi încercat să treacă prin apă, ştia să înoate foarte bine, chiar pe sub apă, atât de liniştit, încât nimeni n-ar fi observat că cineva înoată, înota ca o vidră, era sigur că ar fi reuşit, dar nu asta îl preocupa acum, ci îndrăgostiţii, îl înnebuneau, simţi cum sângele îl inundă, urcând de la inimă spre creier, fără să mai treacă prin vene şi artere, îl inunda aşa, ca un val care îl cotropea pe dinăuntru, privirea i se tulbură, văzu roşu şi negru, aşa ceva simţise doar atunci când iubita îl înşelase şi el o ucisese fără vreo ezitare, fără vreun regret, îşi imagină acum altceva, el făcea saltul, reuşea să-l imobilizeze pe flăcăiaşul cel blond, să-l ameţească cu o lovitură, apoi să-l lege cumva şi cu ea să facă dragoste, era sleit de atâta aşteptare, aproape că uitase că mai poate iubi, iubirea lor îi treziră şi lui simţurile, desigur alţii, ceilalţi ar fi spus că e viol, poate că asta şi era, ar fi vrut să-i vadă lui ochii, în timp ce se drăgostea cu fata, nu ştia de ce, dar era sigur că era fată mare şi mai ales durerea ei, uimirea ei, descoperirea pentru prima oară a unui bărbat, a ceea ce înseamnă un bărbat, poată că în final s-ar fi destins şi ea, poate că i-ar fi plăcut, femeile, mai ales, nu-şi pot domina simţurile, chiar violate, tot încearcă o bucurie, poate că nu era aşa, dar el putea să creadă că aşa era, ce-ar fi urmat mai departe, l-ar fi dezlegat şi pe el şi l-ar fi obligat să facă şi el dragoste cu fata, asta nu ca să se apere sau să spere că fata îl va ierta, că cei doi, simţindu-se şi ei întrucâtva vinovaţi, să treacă totul sub tăcere – nimic din toate acestea, ar fi vrut să se bucure privindu-i, poate că era într-adevăr bolnav, putred, murat de obsesii, cele mai multe sexuale, poate că cei doi, umiliţi şi uniţi în durere, s-ar fi iubit apoi toată viaţa sau, dimpotrivă, s-ar fi despărţit tot atunci, în acele clipe, nemaisuportându-şi umilinţa, cine ştie.

Intră acum la umbră, trunchiul salcâmului era nefiresc de negru şi de răcoros, îşi sprijini o clipă obrazul stâng de scoarţa copacului şi se simţi liniştit şi răcorit, făcu un zgomot, aşa, ca să-i atragă atenţia flăcăului că el e acolo, să-l liniştească, dar flăcăul nu-l auzi sau se făcu doar că nu-l aude, în fond, ce poate să facă un deţinut legat, încătuşat la mâini şi la picioare, să fugă, unde să fugă, poate că santinela nu gândea aşa, dar aşa credea el că gândeşte santinela, poate că flăcăul cel blond nici nu îl auzise, lovi cu baioneta în hârleţ cu îndârjire, spre surpriza lui, flăcăul nu îi spuse nimic, deşi acum văzuse bine baioneta, ci îl întrebă moale, dacă vrea ceva, apă sau altceva, asta îl scoase pentru o clipă din minţi, dacă dau drumul primului plan, atunci ăsta şi-a meritat soarta şi moartea, nu ştia dacă flăcăului i se făcuse milă de el, ar fi fost cumplit să fie aşa, mila este cel mai înjositor sentiment, pentru că presupune obligatoriu că cel căruia i se face milă se simte superior celuilalt sau poate că avea generozitatea îndrăgostitului care, dacă el e fericit, ar vrea ca toată lumea să fie fericită, dacă nu cumva era un nătâng care nu-şi dădea seama ce arme ucigaşe are el în mână sau poate că flăcăul îl dispreţuise, şi ce dacă el are o baionetă, eu am o puşcă şi, dacă face o mişcare necugetată, îi înfig un glonţ între umeri, sau îi zbor creierii, numai că aşa gândea el, nu santinela, aşa că rosti greu, cleios, aş vrea puţină apă, atunci fata sări, uşor, veselă, vrând să se facă utilă, vrând să-şi justifice într-un fel, în acest fel prezenţa ei aici, într-o zonă interzisă, îi dau eu apă, luă o cană plină din căldarea de lângă stâlpul gheretei şi veni fără frică spre el, întinzându-i cana, el întinse mâna, dar nu ajunse la cană, atunci fata se apropie şi mai mult, santinela dechise pe jumătate gura, să zică ceva, s-o avertizeze, renunţă, de spaimă, gândindu-se poate că frica era numai a lui, ar fi putut s-o prindă de braţ şi s-o tragă spre el şi apoi să-i ţină baioneta în dreptul gâtului şi să-i ceară cu glas aspru, răguşit din cauza emoţiei, arma santinelei, dacă nu-mi dai arma, îi iau gâtul şi apoi te omor şi pe tine, cine ştie ce s-ar fi întâmplat, dar flăcăul nu se arătă cuprins de emoţie, urmărind doar cu ochii ficşi scena, poate că acum vede un tigru la doi metri de el, în sfârşit se teme de mine, vede primejdia, abia acum îşi dă seama de cât a greşit, dar, incredibil, îl auzi, e drept cu o voce uşor tremurată, vrei un senviş, spusese asta firesc, de parcă ar fi fost tustrei la un picnic, la un picnic, aşa, între prieteni, el bău apa, era, într-adevăr, foarte rece şi bună, nu, mulţumesc, nu mi-e foame, Dumnezeule, unde am ajuns, m-am făcut de râs, n-o să pot povesti asta nimănui, niciodată, pentru că nimeni nu m-ar crede şi, dacă m-ar crede, atunci ar crede despre mine că sunt fraierul fraierilor, mototolul mototolilor, cum ar izbucni în râs şi tu nu ai zis şi nu ai făcut nimic, alţii ar fi visat ani întregi să aibă ocazia asta, apoi fata, privindu-l uimită, dar deloc înfricoşată, îl întrebă curioasă: ce-ai păţit, te doare, ce ai făcut, referindu-se propabil la perechile de cătuşe, dar el simţi că e prea mult, se hotărî să le-o reteze, aşa că îi spuse fetei, mai aspru decât s-ar fi cuvenit, am ucis doi oameni, apoi, nu ştia de ce, se simţi nevoit să se justifice în faţa ei, ea, adică cea ucisă, era iubita mea şi m-a înşelat, îi dăruisem totul, o iubeam nespus, dar ea m-a înşelat, i-am surprins şi i-am ucis, iar fata se întristă şi-i spuse încet, gânditoare, cât de greu ţi-a fost, apoi mai adăugă, nerăzgândindu-se totuşi, deşi nu e bine să iei viaţa cuiva, nimănui, e un dar de la Dumnezeu, iar el rămase ca prostit, doamne, dacă o fată nevinovată îmi dă, chiar şi pe jumătate, dreptate, nu mă mai pot amăgi, nu sunt o fiară, ci un biet căţeluş, aşa că îmi merit cu adevărat soarta.

Se îndepărtă de ei, poate că ei merită să trăiască şi să se iubească, cei doi mai schimbară câteva vorbe, probabil îşi dădură din nou întâlnire, adică el îi comunică data, ora, postul, adică unde urmau să se întâlnească, bineînţeles că nici el nu ştia foarte sigur toate acestea, dar ce nu se poate afla în schimbul unui pachet de ţigări, ar fi putut fi judecat pentru că divulga un secret de serviciu, chiar un secret militar, dar dragostea trece peste secrete, peste regulamente şi îndrăgostiţii au o inconştienţă a lor care îi salvează adesea, poate şi pentru că nimănui nu i-ar trece prin cap că el ar fi fost capabil de aşa ceva.

Se întoarse la lucru, îşi inspectă propria lucrare, de fapt examina zidul închisorii, amestec de cărămidă, de mortar şi de tencuială gri, stropită, crăpată pe alocuri, îl fotografia, îl scana, nu se ştie când îmi vor trebui toate aceste imagini, nimeni nu mi le va scoate din cap, aşa cum nu puteau să-i scoată din minte imaginea unui ghepard pe care îl văzuse, copil fiind, la grădina zoologică, ghepardul alerga permanent, neobosit, de-a lungul grilajului, a gardului de sârmă, gard perfid, ce-i ofera iluzia libertăţii, ghepardul încerca din când în când gardul, căuta o gaură în acel gard ciudat, de oţel şi de aer, să se poată strecura pe acolo, să se elibereze, să fugă spre pădurea pe care o vedea la doi paşi, alerga neostenit, ceasuri întregi, nu renunţa niciodată, nu se resemna niciodată, avea credinţa că se va întâmpla într-o zi o minune, că va găsi până la urmă o spărtură în gard, trebuie să existe o spărtură în gard, alerga îndârjit, întărâtat, plin de speranţă şi această încredere neobişnuită, inexplicabilă a fiarei i se transmisese şi lui, era doar un copil pe atunci, de nici 12 ani, nu ştia, desigur, că odată va fi şi el în locul fiarei, că va alerga şi el după libertate, că va fi la fel de tenace ca fiara pe care n-o putea îmblânzi nimic, nici măcar mângâierile îngrijitorului care putea crede că a îmblânzit oarecum fiara, pentru simplul fapt că o hrăneşte şi o adapă zilnic, acum era în situaţia acelei fiare, aflase în această zi un lucru extrem de important pentru el şi acume că mai poate iubi, că era totuşi un om, plin de patimi, putea urî şi iubi, putea ierta sau condamna, aşa că, acum, după şapte ani, se gândi să evadeze, îi mai veni pe ecranul memoriei alte imagini pe care le văzuse chiar în penitenciar, urmărea jocurile olimpice şi văzu un săritor în înălţime cum îşi măsura cu privirea paşii, fiecare pas, când ajungea aproape de ştachetă, ridica brusc privirea, de parcă important nu ar fi fost saltul, săritura, zborul, ci potriveala paşilor, la milimetru, asta era cu adevărat important, el trebuia să gândească perfect evadarea, trebuia să-i iasă perfect paşii, avea de partea lui timpul şi faptul, extrem de important, că doar el ştia când va fi momentul, surpriza pentru ceilalţi trebuia să fie totală, totul trebuia perfect calculat, mai important i se părea acum ce va face atunci când va fi dincolo de zid, majoritatea celor care evadează reuşesc în prima parte, dar sunt prinşi în cel mult două zile, se relaxează, se refugiază pe la părinţi sau rude, caută să ajungă în localitatea natală, sau se adăpostesc prin păduri, el nu trebuie să facă asemenea greşeli, nu, dimpotrivă, el va căuta să se refugieze în mulţime, va trebui să caute un oraş mare, să se amestece printre trecători, nimeni nu face razie pe un bulevard supraaglomerat, se gândise chiar să se mai întâlnească cu fata, dacă ar fi fost posibil, s-o surprindă singură şi să-i spună doar atât, ştiu că iubeşti, că eşti îndrăgostită, dar nu ai cumva vreo soră sau vreo verişoară ca tine, ar fi sunat totul ca o golăneală, dar poate că ar fi mers, cine ştie, în şapte ani se schimbă multe, în oraşul său nu s-ar fi putut reîntoarce, pentru că ar fi fost uşor recunoscut, nu putea să se folosească de vreo ocazie sau să călătorească cu trenul pentru că şoselele şi trenurile ar fi fost suprevegheate, era aproape mulţumit, era cineva, un vieţaş, o persoană foarte importantă, poza sa avea să fie publicată în toate ziarele, aşa că toată poliţia avea să-l caute, să-l hăituiască, să încerce să-l prindă, nu prea ştia cum se va produce primul contact cu oamenii, cu oamenii liberi, ăştia sunt o altă specie – spusese cu îndreptăţire un coleg, poate că el ar fi mirosit a puşcăriaş, poate că anumite gesturi sau vorbe îl vor trăda, adormea brusc, visând de fiecare dată că este o fiară, un ghepard, un tigru, o panteră neagră, alergând mereu de-a lungul zidului, a gardului de oţel şi de aer, încercând mereu şi mereu o spărtură în el care să-i permită evadarea.

Se îndepărtă de postul 14, de santinela blondă şi se întreba de ce anume santinela nu raportase că el avea o baionetă, dacă nu cumva exista între ei o înţelegere nescrisă, eu nu spun nimic despre tine, tu nu spui nimic despre mine, baioneta contra fata, libertate contra iubire sau poate că flăcăiaşul nu dăduse prea mare importanţă armei ucigaşe sau lăsase pe alţii să observe, să raporteze, să ciripească, să-şi facă datoria. Muncea mult şi bine, asta îl menţinea într-o condiţie fizică excelentă, atâta doar că muncea mai mult cu braţele şi prea puţin cu picioarele, aşa că, în secret, reîncepu să facă exerciţii pentru picioare, te antrenezi de parcă ar vrea să evadezi – rânjise Ştirbu, dar el îl privise crunt, încât rânjetul celuilalt îngheţă, de parcă şi-ar fi cufundat capul în azot lichid, am vrut să fac o glumă, sunt lucruri cu care nu se glumeşte, scuză-mă, iartă-mă, a fost o prostie, noroc cu cuvântul ăstă, cum să nu ierţi pe cineva care recunoaşte că e prost, aşa că trecu, şi el şi ceilalţi, peste acest incident, continuând însă se se antreneze, noroc că lucra acum singur şi îşi putea folosi orice pauză pentru alergări pe loc, era convins că ar putea alerga acum şi în proba de maraton, oricum era sigur că nimeni nu ar fi rezistat să-l urmărească în alergare vreo douăzeci de kilometri.

Şanţul pe care îl săpa înconjura mai bine de jumătate din clădirile penitenciarului, ajunsese acum să lucreze cu faţa spre altă pădure, în dreapta, o pădure curioasă, amestecată, molizi, fagi, arţari, pini, câţiva cireşi sălbatici şi chiar mesteceni, destul de deasă, care să întindea până hăt în depărtare, pe o lungime de câţiva kilometri, nu-i vedeai niciunul din capete, poate că nu era decât o fâşie de protecţie, deşi pădurea nu părea chiar atât de tânără.

Tresări, văzu în faţa sa postul 5 şi în gheretă un chip cunoscut, santinela blondă, flăcăiaşul, se vede că am noroc, atunci când dau de un loc mai retras, mai plin de verdeaţă, mai răcoros, să dau de el, poată că acum mi se va împlini visul, de dată asta nu-l mai iert, trebui să recunoască că data trecută ezitase şi pentru că s-a gândit la ce va păţi flăcăiaşul, îl simpatiza, aproape că îi era drag, dar aici şi acum nu e loc decât pentru o singură iubire, dacă vroia să reuşească, trebuia să se iubească numai pe el, altfel era pierdut, orice ezitare i-ar fi fost fatală, aşa că se întristă puţin, ce să-i faci, flăcăule, asta ţi-a fost soarta, trebuia să ne întâlnim încă o dată, prima dată te-am iertat, a doua oară nu se va mai întâmpla asta, chiar dacă tu nu m-ai turnat, nu ai reclamat că port o baionetă, se gândi că ar fi bine dacă nu va fi obligat totuşi să-l omoare, să-i ia gâtul, dacă pot să nu-l omor, atunci nu-l voi omorî, depinde şi de el, dacă va reacţiona, dacă va încerca să mă împuşte sau va încerca să-i alerteze în vreun fel pe ceilalţi, atunci voi fi obligat să-l ucid, alertarea se făcea printr-o bătaie repetată într-un obuz gol, de alamă, două bătăi lungi, două scurte, energice, aşa cerea la regulament, era curios dacă fata avea să vină din nou, dacă mai continua povestea de dragoste, dacă fata se gândea că, venind, îi făcea flăcăului viaţa mai uşoară, adică prezenţa ei, vorbele ei urmau să-l facă să creadă că timpul trece mai repede, aşa cum trece la cei care fac armata, celebrul A.M.R., adică au mai rămas, adică zilele care mai sunt până la eliberare, ei îi spuneau liberare, fata sosi şi ea într-adevăr ferindu-se, era o porţiune de câmp deschis pe care ea trebuia s-o străbată, zona, fâşia aceea destul de îngustă avea un statut ciudat, era interzisă numai în anumite zile, dar localnicii nu se mai oboseau să afle care erau acele zile şi atunci ocoleau întreaga zonă, drumul se lungea cam cu jumătate de kilometru, probabil că santinela îi spusese să vină pe acel drum, dar fata nu-l ascultase pe flăcău, poate pentru că era prea îndrăgostită şi ar fi vrut să ajungă cât mai repede la el, sau poate că vroia să-l vadă chiar de departe, dacă ar fi luat-o pe drumul ocolitor, n-ar fi putut face asta, îşi aminti de legenda meşterului Manole, o învăţase la şcoală, îl impresionase hotărârea Anei de ajunge la Manole prin ploaia de spume, cum n-a mai fost alta pe lume, îi plăcuse asta, ar fi vrut să aibă şi el o iubită, o nevastă, un suflet care să-l iubească atât de mult, încât să vină la el printr-o ploaie de spume cum n-a mai fost alta pe lume, asta gândise el chiar de pe atunci, nu avea decât 13 sau 14 ani, acum fata blondă aducea mult cu Ana, poate că o chema chiar Ana, poate că va afla cândva cum o cheamă, venirea fetei îi schimba într-un fel planul, îl făcea chiar mai uşor, numai că el nu se putea hotărî ce să facă cu cei doi, să-i ia ostateci, cel puţin pentru o vreme, să-i lege, să-i imobilizeze, să-i ucidă, să-i oblige să vină cu el, erau atâtea soluţii, toate posibile, numai că el trebuia să aleagă una singură, pe cea mai bună, adică pe cea mai sigură pentru el. Simţea o cocleală în gură, pe buze, poate că şi sufletul e amar, îşi înăbuşi un suspin, oftă totuşi adânc, să se umple plămânii cu aer, îndrăgostiţii aveau din nou ochi doar pentru ei, acum lucrurile se schimbaseră faţă de postul 14, erau mai feriţi de cei care ar fi privit dinspre penitenciar, ascunşi de câţiva plopi neobişnuit de groşi, dar vulnerabili dinspre pădure, între pădure şi postul 5 era o fâşie destul de lată de câmpie, timpul trecea, soarele părea o cruce de aur imensă, răstignindu-se în imensul azuriu al cerului, pârjolind totul, alungând la umbră oameni şi fiare, orice vieţuitoare.

Doar el părea un animal ciudat, o cârtiţă care săpa mereu, apropiindu-se prudent, extrem de încet, dar sigur de o ţintă, ca şi cum ar fi fost o felină, un animal de pradă, gată să facă saltul ucigaş spre victimă.

Fata părea toropită de căldură, se refugiase în spatele gheretei, mai exact în umbra subţire pe care o arunca pe pământ stâlpul gheretei, gesticula totuşi destul de anergic, protesta, se vede că flăcăul încerca s-o alunge, nu pentru că nu i-ar fi fost dragă sau că nu i-ar fi făcut mare bucurie şi plăcere venirea ei, ci pentru că nu putea să o protejeze de soarele perfid, poate că îi spunea să plece şi să revină ceva mai târziu, el avea să intre din nou în schimb pe seară, acum tocmai avea să-i vină schimbul, văzu chiar cei trei paznici care formau o mică grupă apropiindu-se, era schimbul, era gardianul-şef de pază, schimbul său şi încă un gardian care tocmai ieşise din alt post, îi cunoştea pe toţi, se pare că fata înţelese în cele din urmă şi se grăbi să dispară în pădure, fără să ştie dacă fusese văzută sau nu de ceilalţi, şi dacă ar fi fost văzută, tot nu s-ar fi întâmplat mare lucru, cel mult gardianul-şef ar fi spus aşa ca să spună, vezi să nu se mai întâmple, dar asta pe un ton neconvingător, exista acea solidaritate secretă a bărbaţilor, îngăduinţa pentru o întâlnire ca aceasta, ce era rău în asta, se apropia tot mai mult de postul 5, ceilalţi nu se grăbeau să facă schimbul, fumau, acum fumau toţi, pentru că toţi aveau dreptul să fumeze, flăcăiaşul pentru că ieşise din schimb, celălalt, schimbul lui, pentru că urma să intre în schimb, al treilea, pentru că ieşise şi el din schimb, iar gardianul-şef, pentru că el era şef şi nu avea cine să-i facă observaţie şi pentru că ceilalţi fumau şi ei, fumau şi schimbau câteva impresii, nu discutau desigur politică, doar ceva despre vreme, despre sport, despre concediul care se apropia vertiginos, acum îi auzea bine, era curios dacă vreunul dintre ei avea să-i zică ceva, se întâmplase un lucru inexplicabil la prima vedere, nu mai era păzit, nici el, nici ceilalţi vieţari, noul comandant hotărâse să eficientizeze totul, ce rost avea să păzeşti nişte oameni încătuşaţi la mâini şi la picioare, mai ales că posturile erau destul de dese, încât niciun deţinut nu ar fi putut scăpa de supravegherea unei santinele, chiar două, dacă lucra la jumătatea dintre posturi, ceilalţi gardieni ocupându-se de alte treburi, administrative, se amenaja un corp nou, se schimbaseră câteva din documente, din tipizate, trebuiau oameni pregătiţi şi la birouri, el aflase asta destul de greu, dar aflase, se părea că totul, inclusiv timpul, curgea în favoarea lui, nu, ceilalţi nu aveau ochi pentru ei, el era doar un vierme, nu merita nicio privire, niciun cuvânt, chiar o înjurătură, asta îl îndârji şi mai mult, vierme, auzi, vierme, turba, apoi se linişti, nimeni nu mi-a zis asta, eu cred că ei cred despre mine asta, poate că sunt prea prinşi în discuţia lor, era sau nu aşa, nu avea cum s-a afle, oricum, în cel mult 16 ore, avea să fie liber, era hotărât să aştepte schimbul blonduţului, avea să înceapă a două zi la patru dimineaţa, adică exact peste două schimburi, primul la ora 20, al doilea, adică cel care îl interesa, la 4, el urma să înceapă săpatul pe la 6 şi un sfert, la ora asta probabil că fata nu va sosi încă, un lucru totuşi aflase, fata avea să vină totuşi, poate că ar fi fost bine ca evadarea să o încerce pe la 11, să vadă, încă nu-şi precizase toate detaliile. Era hotărât să încerce, în fond ce i s-ar fi putut întâmpla, aproape nimic, doar printr-o mare neşansă ar fi fost împuşcat, în rest un regim ceva mai aspru timp de o lună, poate două, dar şi respectul uriaş din partea celorlalţi, chiar gardienii l-ar fi privit cu alţi ochi, e bărbat, orice bărbat trebuie să încerce măcar odată să evadeze, altfel nu e bărbat, ci curcă plouată, dar el era hotărât nu numai să evadeze, ci chiar să reuşească, adică să fie liber, se pregătise şapte ani pentru acest moment, cu siguranţă că îşi va găsi libertatea şi liniştea până la capătul vieţii, amin.

Mâncase în silă, stomacul meu îşi aminteşte că a fost cândva şi delicat, se hotărî să doarmă cât mai bine, am nevoie de fiecare strop de energie, ei sunt mulţi, antrenaţi, dispun de mijloace, au logistică, îl încântau toţi aceşti termeni pe care îi deprinsese în ultimul timp, nu era un om leneş în gândire, cel mult incult, dar şi incultura, ca şi cultura, sunt termeni extrem de relativi, dacă îţi poziţionezi exact adversarul, dacă nu îl consideri superior sau inferior, ci exact aşa cum este el, atunci succesul e pe jumătate asigurat, era atât de încordat, încât nu se mai obosea să gândească ceva coerent şi original, ci folosea clişee, stereotipii, mintea mea trebuie să fie şi ea liberă, trebuie să mă concentrez doar asupra unui lucru, poliţiştii, gardienii au mintea leneşă, odihnită, şi tocmai de aceea reuşesc să-i învingă pe evadaţi, pentru că au mintea odihnită, nu trebuie să gândească prea mult, numai exact cât trebuie şi ce trebuie, cred că un rechin sau un crocodil nu ştiu prea multă filosofie şi între un filosof şi un măgar ar prefera măgarul care are o carne mai suculentă, mai fragedă decât cea a omului, prostii, am început să bat câmpii, nu trebuie să-mi alunece gândurile la măgari, filosofi, crocodili sau rechini, măsoară-ţi paşii şi fii atent la săritură.

Se sculă aparent greoi, fără chef, deşi inima îi cânta, se zbătea nu neliniştită, ci încântată, trebuie să simulezi, numai cine simulează câştigă, astăzi joc o partidă unică, pe care trebuie neapărat să o câştig, se încolonă, apoi se îndreptă spre unelte, aşteptă docil verificarea, dacă cătuşele erau în ordine, ar trebui să ne verifice şi dinţii, îi veni să zâmbească, se îndreptă alene, călcând în lateral, aşa cum merg marinarii, puşcăriaşii, beţivii şi în general cei care nu-şi pot menţine echilibrul sau sunt împiedicaţi să meargă ca toţi ceilalţi.

Rămase într-un fel singur, doar în paza blonduţului, care nu păru nici bucuros, nici trist că îl vede.

Fata încă nu venise, avea să vină cu siguranţă, ieri sigur nu se certaseră, blonduţul devenise acum mai grijuliu, începea să-şi protejeze iubita, iubirea, deveni ceva mai prudent, semn sigur că se gândea la ceva serios, la o relaţie de mai lungă durată, poate o căsătorie, era prea devreme, doar şase şi jumătate, nu avea, desigur, niciun ceas la îndemână, dar se antrenase îndelung în celulă şi acum putea să-ţi spună cât e ceasul, cu o eroare de doar câteva minute, la şapte voi încerca, blonduţul privea în zare, spre pădure, de acolo urma să-i apară fata, un fulger greu îl lovi pe neaşteptate, ca şi cum l-ar fi lovit un clopot uriaş, văile vuiră, pădurea fremătă de parcă s-ar fi strecurat în ea o tornadă sau măcar o vijelie, nu mai văzu nimic, mai simţi doar cum sângele îi cade în picături fierbinţi pe mâini, pe picioare, doamne, m-a ucis, m-a lovit cu hârleţul, văzu încă un fulger, scurt, dar puternic, urmat de huruitul tunetului şi apoi nimic, pâslă, întuneric, cald şi rece şi apoi nimic, ca şi cum nici nu s-ar fi născut, ca şi cum ar fi adormit brusc, preschimbat în piatră sau în ţărână.

Îl lovise puternic, scurt, dar cu latul, deşi mişcarea plecase pentru o lovitură ucigaşă, se răzgândise însă în ultima clipă, îi cruţase viaţa, deşi ştia că avea să sufere un timp pentru evadarea lui, anchete, interogatorii lungi, destituire, poate şi o condamnare.

Porni într-o goană nebună spre pădure, nu pentru că s-a gândit că îl vede cineva, ca să-l vadă cineva ar fi însemnat ca tocmai atunci comandantul sau altcineva să privească exact în acea direcţie printr-un binoclu, ori asta însemna o probabilitate de unu la un milion, poate şi mai bine, dar vroia să se verifice, să se încălzească, greul urma de acum încolo, reuşise să scape de lanţul de la picioare, cel de la mâini îl deranja mai puţin, în pădure scăpă şi de lanţuri şi de cătuşe, se mira, era chiar îngrijorat că totul a mers atât de uşor, hârleţul era minunat, baioneta formidabilă, aruncă totuşi în râpă hârleţul, nu mai avea nevoie de el, cineva va trebui să-l plătească, e pe inventar, eu nu, îi venea să cânte, să râdă în hohote.

Undeva mult în spate, se auzi un strigăt, se căutau între ei culegătorii de ciuperci, căută un vad pe unde pădurea era mai tânără şi mai deasă, mergea mai greu, dar pericolul să fie văzut de cineva era infinit mai mic, în schimb el putea să-i vadă pe toţi, drumul forestier era înălţat, cu vreo doi metri, vedea uşor pe oricine ar fi mers pe acel drum, tresări, nepăsătoare, liniştită venea fata, o urmări câţiva zeci de metri, apoi îi căzu în spate, să nu scoţi un sunet, că te tai, ea se întoarse brusc, dar la fel de liniştită, deşi gâtul aproape îi atinse tăişul baionetei, a, tu erai, m-ai speriat, ai evadat, nu-i aşa, ştiam eu, de cum te-am văzut…, rămăsese năuc, ea era mai mult mulţumită, decât supărată şi deloc speriată, ce vrei să faci, ezită, cred că aş vrea să mergi cu mine, era o situaţie neprevăzută, dacă fata ar fi ajuns la blonduţ, probabil că s-ar fi dat imediat alarma, pe când aşa avea în faţă aproape cinci ore, dar ce să facă cu fata, ea vorbea şoptit, dar fără întreruperi, de când te-am văzut, am ştiut că eşti bărbat adevărat şi că nu vei suporta să stai o viaţă în cătuşe, că vei încerca să scapi cât mai repede, când ţi-am adus apa, am ştiut că vei fi al meu, deci nu te-ai temut deloc de mine, ba da, pentru că nu eram sigură că tu mă poţi înţelege, bine, dar… flăcăul, te-ai prefăcut că-l iubeşti, nu, îl iubesc şi pe el, numai că pentru el simt cu totul altceva decât pentru tine, nu eşti fată sau femeie ca să poţi înţelegi, tu eşti pentru mine bărbatul, tatăl, protectorul, pe când el e copilul pe care trebuie să-l protejez, cum te cheamă, Ana, de ce mă întrebi, şi spui că eşti fată, te vei convinge curând de asta, asta dacă nu cumva eşti prea stătut, ca să te mai iubeşti cu o femeie, primea lovituri direct în cap una după alta, s-ar fi aşteptat la orice, chiar la un viol, numai la asta nu, ea preluase total iniţiativa, nu, nu era curajul disperatului sau al timidului, era altceva, trebui să admită că femeile gândesc altfel decât bărbaţii, au o logică întoarsă sau palalelă cu a noastră, aproape că îl speria liniştea ei, sau poate că avea un gând ascuns, aşa cum avusese într-un fel şi el, găsiră o hrănitoare pentru cerbi, aproape neatinsă, rămasă încă din iarnă, cu paie uscate, îşi făcură acolo cuib, şi se iubiră, ea era într-adevăr fată, el părea stânjenit, de parcă ar fi făcut pentru prima oară acest lucru, îi căută insistent faţa, ar fi vrut să o vadă, muşcându-şi buzele sau pălind, sau închizând ochi, de încântare sau de ruşine, dar nu se întâmplă nimic din toate acestea, ea îl privi tot timpul liniştit, cu ochii larg deschişi, albaştri, imenşi, când termină, prea repede, ea îl spuse, alb, ca vorbind de departe, de sus şi de departe, fără vreo ironie, dar necruţător, nu-i nimic, altă dată, cu altă femeie îţi va fi mai bine, ai uitat dragostea, ai uitat cum se iubeşte, da, răspunse oţărât, dar tu de unde le ştii pe toate, că doar ai fost fată mare, da, dar nu uita că orice fată e o femeie şi înţelepciunea noastră e în primul rând a trupului şi noi ştim mult mai multe despre dragoste decât un bărbat şi e normal să fie aşa, pentru că noi dăm viaţă, cu trupul şi în trupul nostru, noi suntem păstrătoarele seminţei, acum sămânţa ta e în mine, dar ce vei face cu băiatul…, mă voi iubi şi cu el, dar cu el e altceva, mă voi căsători, dar cred că acum am rămas grea, noi ştim să alegem sămânţa, când să alegem sămânţ, ea trebuie să fie puternică, pentru ca pruncul să fie şi el puternic, îmi vine să cred că visez, ştii, am crezut o clipă că încerci cu mine un vicleşug, că vrei să mă ucizi, poate cu baioneta, să îmi adormi simţurile şi apoi să mă ucizi, de ce aş fi făcut-o, nu m-am temut niciodată de tine, numai că trebuie să înţelegi că eu te-am redat lumii acesteia, că acum eşti om întreg, că de acum încolo poţi iubi şi tu liniştit o femeie, orice femeie, şi acum, du-te, fii liber şi fericit şi nu întoarce capul înapoi, încearcă să mă uiţi cât mai repede, spune-mi numai dacă l-ai ucis ca să poţi scăpa, şi dacă l-am ucis, nu ştiu de ce, dar nu cred, pur şi simplu nu cred că l-ai ucis, dacă nu l-aş fi ucis eu, m-ar fi ucis el, el ştia că tu vei încerca să evadezi, dar era hotărât să nu tragă în tine, după cum nici tu nu vroiai să-l ucizi, a ştiut că vrei să evadezi, când ţi-a văzut baioneta, dar mi-a spus că lucrurile care trebuie să se întâmple, se vor întâmpla, aşa cum vor ele, nu cum vor oamenii, spune-mi cum s-au petrecut faptele, căci ceva trebuie să se fi petrecut, l-am lovit cu hârleţul, cu latul, nu cu muchia, l-am lovit destul de tare, dar nu cred că l-am omorât, cel mult l-am lăsat în nesimţire, bine atunci, eu mă grăbesc, să văd dacă îl pot ajuta cu ceva, iar tu du-te de-acum, ca să nu-ţi pară rău de ziua de azi.

Se despărţiră de parcă s-ar fi întâlnit întâmplător pe o potecă din pădure două cunoştinţe şi şi-au dat doar bineţe şi au schimbat câteva vorbe, el plecă mai întâi, fără să se uite îndărăt, apoi fata, el auzindu-i paşii încă multă vreme, neştiind dacă erau paşii ei adevăraţi sau doar amintirea lor strecurată otrăvit în mintea lui.

Blonduţul se trezi într-un târziu, după aproape trei sferturi de oră şi dădu alarma. Fu dus de urgenţă la infirmerie, apoi la spital, i se făcu chiar o tomografie, pentru că fusese lovit zdravăn la cap, rana era destul de urâtă şi nu se ştia cât de tare fusese lovit şi dacă nu avea să rămână cu sechele.

Fu condamnat, dar cu suspendare, pentru că rana fusese destul de urâtă şi nimeni nu putu să spună că între el şi evadat ar fi fost vreo complicitate, cel mult o neglijenţă din partea lui, dar şi a altora. Se făcu şi o anchetă internă, dar, în cele din urmă, lucrurile se potoliră, ca şi cum n-ar fi fost.

El se angajă ca bodyguard la o firmă de pază şi se căsători cu Ana peste două luni.

Evadatul fu dat în urmărire generală, dar era vară, nimeni nu avea parcă chef de prea multă alergătură, aveai impresia că toate se făceau formal, se zvonea că evadatul ar fi ajuns cu bine în străinătate, cu siguranţă că acesta fusese gândul lui de la bun început, aşa că degeaba îşi mai risipeau forţele.

Renunţară aproape să-l mai caute, când, într-o dimineaţă, un cioban îl găsi mort, la marginea unei poieni, între nişte tufe de zmeură. Avea o rană la piept, puţin în stânga sternului, exact sub ultima coastă.

Se sinucisese sau îl ucisese cineva, asta nu s-a putut stabili nici măcar la autopsie. Arma crimei, o baionetă fu găsită după îndelungi căutări într-un pârâu care curgea leneş prin apropiere. Nu erau alte urme de violenţă. Până la urmă conveniră cu toţii că era vorba de o sinucidere. Mai ales că în buzunarul drept de la pantaloni se găsise un bilet, cu un continut destul de enigmatic, care suna cam aşa: „Ana, ai avut dreptate. Numai că nu poţi fi cu adevărat liber niciodată. Acum m-am eliberat. De mine, de tine, de ceilalţi. Şi plătesc ceea ce trebuia să plătesc. Îmi pare rău că am luat două vieţi, îmi pare bine că nu am luat alte două vieţi.”

Biletul nu era semnat, dar se aprecie că scrisul era al lui.

Aşa trebuia să fie.

Autorităţile n-au aflat niciodată cine era acea Ană, întrucât mortul nu avea nicio rudă, apropiată sau chiar îndepărtată, cu acest nume. Apăru bineînţeles şi un comunicat intern care evidenţia „eforturile depuse de autorităţi, abnegaţia, profesionalismul…” şi care se încheia, destul de sec, cu o relatare privitoare la motivul sinuciderii. „Simţindu-se înconjurat de către forţele nostre şi fiind în imposibilitate de a mai scăpa, …s-a hotârăt să se sinucidă, fiind conştient că se va întorce după gratii, urmând să-şi ispăşească pedeapsa de condamnat pe viaţă. Semnat ss indescifrabil”.

…Moartea lui a fost însă un şoc pentru noi. Credeam, speram că scăpase, că era liber. Îl credeam undeva în străinătate, într-o ţară însorită, savurându-şi băutura preferată, Cuba libre, la umbra unui palmier, alături de o blondă cu picioarele perfect strunjite şi atât de senzuală, încât toţi bărbaţii îşi întorceau aproape reflex capul după ea. Ceilalţi oameni nu pot pricepe cât de mult îşi doresc ceilalţi deţinuţi ca unul dintre ei să reuşească să evadeze.

Dacă evadarea unui singur prizonier e o reuşită, înseamnă că oricare dintre ei ar putea evada şi ar putea reuşi. E o chestiune de moral, nu de simpatie.

…Şi apoi el pleacă nu doar cu visele lui, ci ale tuturor. Iar visele celor rămaşi după gratii, vise de oameni liberi, le permit să evadeze virtual în peisaje exotice, să bea băuturi fine, să întreţină şi chiar să iubească cele mai rafinate femei, să adoarmă pe o plajă însorită, să asculte doar murmurul valurilor şi ţipătul scurt, aproape un chiot, al pescăruşilor.

Cereţi unui puşcăriaş să vă povească un vis şi veţi vedea că e acesta, cu foarte mici modificări.

…M-am întrebat multă vreme care era numele lui, adevărat sau măcar porecla.

Cât despre mine, cred că aţi înţeles că eu sunt santinela blondă.

Lucian Strochi