Despre Ancadier: Eva LAZEA – COCHILIE CU MĂRGĂRITARE

Lucian Strochi - AncadierulANCADIERUL – o carte sfințită în care chiar litera are conotație „ades divină” și „Ca semn ceresc, o literă-i lumină”, plină de comori intelectuale și culturale, ca o carte sacră a cugetului, „Lumină lină din lumină / Umbră veche și divină”, ni se prezintă într-un veșmânt deosebit, având toate piesele valoroase – și încă altele în plus la fel de prețioase – care să întregească veșmântul, să formeze întregul. Deschizi cu evlavie – dacă ești un cititor cultivat, iubitor de artă, de lectură – acest volum editat într-o grafică somptuoasă care cadrează conținutului atât de valoros.

Scriitorul – dar mai ales poetul Lucian Strochi – ne introduce cu modestia sa caracteristică în acest tom impunător cu o „ODĂ sau mai degrabă o PREFAȚĂ despre ce este ANCADIERUL și pentru cine a fost scris”. Se vrea a fi – și chiar este – o slăvire a vieții, acest univers enigmatic nesfârșit, „Căci lumea-ntreagă nu-i decât o carte. / Cine-ar citi-o desigur că ar ști / Că versul este, dincolo de moarte.”

Viziunea poetului despre lume, cosmos, – „Când doar el tivește, tainic, universuri, / Și leagă, abil, stelele-n constații” – armonia universului și complexitatea vieții, ne este redată printr-o imaginație debordantă, prin care poetul ne dezvăluie toată măsura geniului său, relatând viața în toate ipostazele ei.

Tratează cu prisosință cele două teme vaste – iubirea și dorul – care sunt stări de sine și în sine. Și ce frumos spune poetul „Dar viața-nvie încă din cuvinte”, când până și livada „vorbește-n șoapte …”, tot mirajul vieții și al naturii, al universului, având darul de a-l fascina, „Și nu știu cum să-i spun decât iubire”.

Universul vieții este un tot, natură și ființă, dor și iubire, legat de universul infinit, până și „iarba mângâie blând cerul”, în el se regăsește ființa, omul, adică poetul, însetat de cunoaștere – „Mi-e mâna cumpăna vechii fântâni” – însetat dar nu de orice cultură, „O sete vine amarnic din bătrâni”, poetul având și un „Dor de cele sfinte, / Ochi pentru cuvinte, / Brazdă pentru minte.”

La prima atingere, pătrundere în universul poetului, poeziile par de o puritate profundă, ca înaintând să descoperim că însăși cugetarea este pătrunzătoare, o filozofie subtilă.

Mintea omului are potențialul de a fi foarte creativă în confruntarea cu dificultățile atât de variate ale vieții, cu problemele lumii. Ea poate să-l domine sau poate fi folosită ca un slujitor util, când se găsește modalitatea prin care se liniștește zbuciumul, ceea ce se face doar prin înțelegere, un simț sănătos al umorului care să ducă spre meditație, pentru că meditația aduce o inteligență ce radiază, are darul de a îmbogăți viața. Și doar o minte relaxată, creativă poate funcționa la capacitatea maximă a inteligenței sale, unice fiecărui individ, care în final îl conduce în sensul potrivit spre creativitate.

Și intuiesc că zbuciumul intern al poetului se desface în liniștea eternă, precum într-o eliberare sensibilă, blândă în curgerea versurilor. Astfel, scriitorul și omul de cultură, Lucian Strochi, a reușit să-și formeze un ochi pătrunzător și să afle reala motivație, iar mintea să-l slujească.

Cred că de-a lungul vieții, într-un anumit timp programat, viitorul om de cultură, Lucian Strochi, scriitor și poet de acum pe deplin consacrat, a spart porțile cunoașterii și a pătruns încet în acest univers – ghidat uneori de persoane dragi care i-au simțit potențialul de a se realiza și a fi recunoscut ca geniu. Sau poate și conform blestemului ursitoarelor: „Tot ce gândești, să se prefacă în cuvânt,” / „Și fiecare cuvânt să rimeze cu altul”.

Realizările, lucrările de valoare confirmă întotdeauna genialitatea unei persoane. Un geniu are o hotărâre și o dorință de cunoaștere care îl conduce spre o deschidere intelectuală uriașă. Și cu toate acestea, geniile sunt foarte modești, ei își cunosc cu precizie limitele și, înțelegând mult mai mult decât omul obișnuit, vibrează și rezonează la tot, au deschidere impresionantă – „Lumini ne-aducem din depărtare” – fiind ei înșiși emoționați de armonia și complexitatea universului și a universului vieții. Se află permanent în fața provocării de a-și depăși propriile limite – „Mintea noastră caută hotare” – pentru că omul evoluează numai prin depășirea acestor limite. În acest sens geniile au un simț al responsabilității mult mai dezvoltat – „Vrem să cunoaștem și vrem să fim vii”.

Poetul Lucian Strochi, fiind o persoană cu o dorință de cunoaștere și o deschidere intelectuală uriașă spre artă și cultură – nu o spun numai eu, recunosc atâția care au venit în contact cu scrierile domniei sale, cu prelegerile la diferite întâlniri culturale și nu numai – a găsit soluții optime și timpul necesar pentru a scrie atâtea volume de proză și poezie.

Dar nu orice poezie. În acest volum „ANCADIERUL”, poetul ne face cunoscută o varietate bogată de poezie de formă fixă – cum n-a făcut-o nimeni până acum – care pleacă dintr-un colț mirific de lume și se caută pe diferite meridiane / meleaguri pentru ca într-un final, prin intermediul poetului, să se întâlnească, precum într-o tainică horă, și cu speciile românești, iar unele sunt concepute de poet.

Cu prima pagină, poetul ne invită să pătrundem în universul vieții cu toată complexitatea lui, cu multitudinea de sentimente și trăiri.

Și am intrat „cu pași aleși” ca într-o grădină măreață, ghidată de armonie, să aflu din spusele poetului că „starea de poezie” „Seamănă cu fructe galbene, coapte / Culese într-o toamnă înaltă, / Nu căutând prin văi și piscuri, / Ci doar iubind blânde, albe insomnii.”

Tot „într-o toamnă înaltă” am început o călătorie lungă pe filele volumului – care însumează trei sute șaizeci și șase de poezii – să mă întâlnesc cu: oda, gazelul, sonetul, rondelul, madrigalul, glosa, terțina, sextina, haiku, catrenul, balada, fabula, elegia – forme de poezie destul de cunoscute; și să fac cunoștință cu forme noi, precum: canțona, pantumul, ancada, lucansa, tanka, renga, tensonul, stampa, maqama, rubaiate, haiga, sigio, masnavi. La toate acestea, poetul adaugă și speciile românești: bocetul, doina, blestemul, descântecul, colindul, plugușorul, cu valoarea lor să întregească volumul.

Poetul ne dă posibilitatea să pătrundem într-un univers literar necunoscut pe deplin, mirific, care fascinează și cucerește deopotrivă, fiind vorba de valori importante ale artei cuvântului, afirmate printr-un bogat decor de creații – frumusețea cărora dezvăluie trăsăturile specifice culturii și civilizației de pe aceste meridiane / meleaguri, și nu numai – în final un volum monumental. Este un volum valoros din toate punctele de vedere, însumând calitatea efortului depus pe parcursul celor cincizeci de ani, cum ne dezvăluie poetul însuși. Mărgăritare șlefuite de un maestru iscusit strânse într-o scoică unicat – Cochilie cu mărgăritare. Să dăinuie prin timpuri / anotimpuri când „Cuvintele sunt petale de timpuri”.

Și cred că acest volum va fi integrat în circuitul literaturii universale. Este de admirat calitatea stilului artistic al poetului, și sunt convinsă că mulți scriitori și poeți vor fi influențați de opera sa.

Ce mi se pare interesant, este că acest proiect literar al poetului începe într-o perioadă când foamea biologică era la egalitate, dacă nu cumva puțin mai jos, cu foamea spirituală a sufletului, care se transforma încet-încet în lumină deschizătoare de drumuri de ieșire din beznă; datorită acestei hrane omul era mai înțelept, mai înțelegător, ținând aprinsă și lumina iubirii. Și perioada actuală când parcă omul este tot mai mult stăpânit de foamea biologică în detrimentul celei spirituale, mergând fără această lumină aprinsă, când se împietresc gândurile, uneori chiar sentimentele. Gândurile neluminate și fără o hrană spirituală bogată mi se par a fi precum pasărea cu aripi frânte, nu ajung în universul celest să se primenească, să crească în pulbere de stele și lumină. Poetul, știind toate acestea, și-a dus la bun sfârșit proiectul „Frământat de puterea cuvântului” și dorind „Un foc mai viu, să clădesc din cenușă”.

Eu mi-am întins aripile mele minuscule și am străbătut universul poetului – atât de imens – culegând mărgăritare. Apoi, în timpul cât am meditat, am selectat și înșirat modestele mele pietricele în lumina lor naturală, ca dar poetului:

POETULUI (1)

Într-un timp fără de timp, porți s-au deschis
Să intre poetu-n universul larg,
Să învingă, rareori să fie-nvins,
Fără armură, mintea fiind catarg.
Venind ca măsură, celest lumina,
Nu ca blestem, învolburate semne
S-au decantat prin timp, ghidându-i mâna,
Să construiască doar palate demne.
Atâtea forme fixe ne-a dăruit,
Punând între valve mărgăritare,
Ca într-un final să fie fericit –
Horă tainică întru sărbătoare.
Să urce și să stea pe metereze
Poezia-n lumină să dureze.

POETULUI (2)

Aleargă visele către izbândă,
Din ochiul pur o lacrimă se frânge,
Raza de lumină din cer atinge –
Hulpave litere mai stau la pândă.
Scrie cu pana grea muiată-n sânge,
Trecutul mereu stă-n privirea blândă,
Gândul ce se-ntoarce cere osândă –
Din bolta înaltă norii știu a plânge.
Cu pas șovăitor ca de copilă,
Merge pe câmp, în palma sa umilă
Se zbat clipele înfășate-n gânduri.
Urma ce se ascunde în argilă
Pentru uni-i valoroasă în rânduri –
Sfinte ies ideile de sub vânturi.

COMOARA POETULUI

Am prins în palmă fagure cu miere.
Când scânteia în luminile din jur,
I-a dat câmpiei enigmatic contur,
Din zborul sfânt luând a lui putere.
S-a schimbat în lumina condensată
Salcâmul, teiul, floarea din câmpie,
Să pună veșmânt întru veșnicie
Pe gândul din câmpia ce-i prădată.
Coroană pe o frunte luminată
Fu ideea mai târziu așezată,
Împletită cu miresme distinse.
Mlădie DOINA spre noi se îndreaptă.
De orfice cântări slovele-s atinse,
Stă versul cu luminile aprinse.

ANCADIERUL

Pe prima treaptă ODA împletește versul
cu visul ce în ANCADIERUL este pus
să fie decât timpul mai presus
învingătorul suflet și universul.
Un an adăpostesc filele din carte
dar GLOSSA parcă urcă tot mai sus
când fiecare formă fixă s-a impus,
la un loc – mărețe „dincolo de moarte”.
LUCANSA – când orfice cântări te-mbie
să lași gutuile în a lor mireasmă,
primenește rimele-n agheasmă
și cuvintele din orice poezie.
ANCADA poleiește aripile întinse
să zboare către necuprinse sfere …
Aflăm că „Există și urcușuri și cădere”
când zborurile sunt uneori învinse.
GAZELUL pe umerii acestui mileniu
lasă hlamida doar pentru vigilență,
când orbii stau într-o veșnică absență –
un raport subtil scris de un geniu.
RONDELUL stă protejat de îngeri
să primească în taină pe poteci
vise ce vin și poți să le dezlegi –
adevăruri clare, fără plângeri.
SONETUL – un tainic cavaler englez
ce vine din vremi când se purtau scuturi,
până unde se împlinesc săruturi,
să traverseze meleagul vienez.
În toate o enigmatică măsură
ca un echilibru dintre cuvinte,
și poartă o baghetă de părinte
în artă – mai mult în literatură.

* * *

În BESTIAR – OMUL
este o „fiară ciudată”
când parcă, din el, atomul
crește și apoi îmbată
clipele. A descoperit
câte o idee măreață
și s-a lăsat încet ademenit
de menirea lui în viață.

* * *

DESCÂNTECE se leagă / dezleagă,
învăluite în șir de amintire –
clipa ce urcă sau clipa beteagă –
să poarte hlamidă de iubire.
Pe umerii împovărați de viitor,
să cânte îngerii în cor
și timpul veșnic călător –
sprijin tainic pentru creator.

TALENTUL

Cu zâmbetul pierdut o vreme,
urca pe trepte spre poeme,
făcea pe drum chiar jurăminte,
când pomii mai aveau veșminte,
să umple filele din carte,
să aibă de lumină parte
versul și „dincolo de moarte” –
paznic pe ziduri de cetate.
Ține făcliile aprinse
să fie gândurile prinse
înlănțuite-n hora sfântă
când îngerii pe umeri cântă.
Cu o baghetă fermecată,
de ritmul lin amorezată,
vrăjește litere, cuvinte,
știind să le binecuvinte.
INSPIRAȚIA
Curge, ca un fir subțire prin trahee,
din univers se aprinde – o scânteie,
călătorește ca un miracol, ori femeie,
din rază de lumină – o zeie.
Se ascunde uneori într-o apnee,
se rătăcește pe o mirifică alee,
când un anotimp feeric se încheie
se răsucește precum în ușă o cheie.

CREAȚIA

Crunt, se deschise mâna sub vânt
să prindă din zbor ultimul cuvânt,
să-l așeze pe tronul lui de gală,
într-o clipă rătăcită-n alta autumnală.
Din degete țâșniră ramuri în floare,
precum ideile noi ieșite de sub tipare,
și prinseră din văzduh boabe aurii
să lase peste petale vechi armonii.
Seva, sedusă, începu să urce din țărână
să primenească floarea ținută în mână,
când tot universul se deschide încet
să cânte simfonia prețiosului concert.
Dansau, fără veste, litere, cuvinte
purtând pe umeri noi vechi veșminte,
lumina ajusta culoarea pentru viitor
când bagheta stă în mâna unui vrăjitor.

Roman, noiembrie 2015

Eva Lazea