Integrala prozei scurte: Cu ochii larg închişi
Când i-a văzut pe toţi privind în sus la ieşirea din gară, a crezut că e vorba de vreun balon sau de vreun elicopter sau oricum de un obiect zburător neidentificat poate la prima vedere.
Nimeni nu se grăbea, deşi autocarul îi aştepta chiar la ieşire, metalizat, argintiu, cu trei dungi laterale, imaginând un tricolor.
Nu, toată lumea privea în sus, în aceeaşi direcţie, admirând clădirea gării, înaltă de câteva etaje, din marmură verzuie, semănând cu sticla groasă în tăietură.
Nu era deloc obosit, deşi făcuse peste 1.500 de kilometri. Avionul decolase şi aterizase fără vreun incident, fusese senin, doar câţiva nori alburii, mai mult de circumstanţă, apoi alţi nori albi, mult mai denşi, parcă ar fi traversat ţinuturi polare, nu fusese, desigur, la pol, dar aşa îşi imagina că era acolo, printre gheţuri, printre banchize, apoi deplasarea pe un covor rulant, lung de câteva sute de metri, până la staţia T.G.V., o aşteptare scurtă, urcarea în tren şi încă o oră şi jumătate de mers.
Nu simţeai viteza trenului, totul era închis ermetic, peisajul era monoton, doar câmpie arsă, fără vreun pom, fără vreo casă, fără vreun reper.
Urcară lent în autocar, aşa cum fac vedetele, fotbaliştii în special, uşor crăcănaţi, lăsându-şi greutatea când pe un picior, când pe altul, trăgând cu coada ochiului să vadă dacă nu cumva sunt filmaţi.
Oraşul îl surprinse, se informase înainte de călătorie, dar dicţionarele erau laconice, cu informaţii destul de vechi şi prea generale, curios cât de perisabile sunt totuşi dicţionarele enciclopedice, iar profesorul care fusese în urmă cu un an aici îi declarase oarecum absent, peste umăr, a, e un oraş muncitoresc, cenuşiu, din cauza fumului de cărbune, cu o primărie totuşi frumoasă, mai ştia că era un oraş al dantelelelor, dar asta fusese în evul mediu, acum oraşul i se părea ultramodern, cu autostrăzi care se încrucişau pe pământ şi în aer, oricum mult mai mare decât s-ar fi aşteptat.
Ajunseseră destul de repede în oraşul studenţesc, străzile purtau nume de ştiinţe, erau tot soiul de indicatoare care te îndrumau spre diferite centre, laboratoare, facultăţi, hotelul era şi el neobişnuit, cu un singur etaj, dar plăcut, intim, înconjurat de multă verdeaţă.
Abia acum îi privi mai atent pe ceilalţi. Era vorba mai mult de o recunoaştere, întrucât cu majoritatea dintre ei se cunoscuse la diverse alte concursuri naţionale şi internaţionale.
Concursul era inteligent conceput, să dădeau destule medalii de aur, de argint şi de bronz, se premia practic fiecare temă, adică fiecare problemă rezolvată, exista desigur şi o concurenţă reală, dar cam toţi luau cel puţin o medalie, aşa că, atât concurenţii, cât şi oficialii erau mulţumiţi, agenţiile de presă livrau apoi prompt informaţia, delegaţia noastră a triumfat la…, s-au obţinut nu mai puţin de 8 medalii, dintre care 5 de aur…, o minciună frumoasă şi parţial adevărată, medaliile erau cât se poate de reale, numai că ele nu se dădeau individual sau pe echipe, restrictiv, cu parcimonie, ci repet, pe probleme.
Acum însă miza era serioasă, urma un concurs cu adevărat dificil, în urma căruia avea să fie aleasă Echipa Europei, era cu totul altceva, el era nefiresc de calm, avea calmul celui care nu are absolut nicio şansă, cu siguranţă va câştiga echipa gazdă, întotdeauna într-un astfel de concurs câştigă cine trebuie, adică gazdele, chiar dacă subiectele erau, măcar teoretic, propuse de toate ţările participante.
Concursul începea a doua zi, la ora 9,00 şi se gândi să se plimbe puţin prin oraş, nu, nu avea deloc emoţii, dar vroia să se dezmorţească, nu, nu se poate, dacă plecaţi în oraş, o faceţi pe risc propriu, organizatorii se simţiseră obligaţi să precizeze că oraşul e un adevărat labirint, până şi poliţia…, dar uitaseră cu cine aveau de a face, erau personalităţi accentuate, aşa că, peste un sfert de oră, evadau câţiva, încercând să ajungă în centru.
Oraşul era într-adevăr o junglă, plin de verdeaţă, ca orice junglă veritabilă, în plus cu ziduri de peste doi metri, roşii, de cărămidă, amintind de colegiile englezeşti, cu străzi extrem de scurte, care se intersectau permanent, la nici treizeci de metri una de cealaltă, aşa că, în mai puţin de două ore, toţi se reîntorseseră la hotel, pocăiţi, însoţiţi de poliţie, puţin miraţi, puţin amuzaţi, dar amânând oricum o altă tentativă.
Erau într-un perfect labirint, curios, labirintul a fost gândit şi realizat de un om şi tot el a căzut în capcana propriului său gând, ce chestie formidabilă, Dedal era un geniu, dar, ca întotdeauna, nu câştigă geniul, ci descurcăreţul, fie că e vorba de Tezeu sau de altcineva, vru să se întoarcă la probleme, ce rost mai are acum, trebuie să fiu odihnit, relaxat, limpede, poate chiar puţin ironic, jeomanfişist – oare se poate scrie şi aşa cuvântul ăsta?
Problemele erau extrem de dificile, doar trei, dar cu mai multe subpuncte, timpul de lucru era de patru ore, pare îndestulător, în realitate nu reuşeşti niciodată să termini chiar totul, intra treptat într-o altă lume nonverbală, a abstracţiilor, noi lucrăm mai mult cu simboluri, există şi sintagme matematice, rezolvă relativ uşor două probleme, a doua cu o uşoară ezitare, nu era nici acum sigur că soluţia lui era perfectă, acoperea totuşi peste 90 la sută din situaţii, simţea că mai era nevoie de ceva, de o formulă pe care nu o ştia, poate revin, niciodată nu revii, se concentră pe problema a treia, observă cu groază că nu are nicio idee, că habar nu are cum să rezolve problema, se uită pe grilă, bineînţeles că avea cel mai mic punctaj, numai aşa, ca să-ţi facă sânge rău, ceva asemănător am găsit în Thomson, m-ar ajuta şi formula lui Cebâşev până la un punct, indianul Tahore studiase cel mai mult, sistematic, tipul acesta de relaţii, din păcate trecuse mult prea rapid peste tratatul lui, crezuse atunci că a reţinut exact ce-i trebuia, aplicaţiile avea să le intuiască şi singur, avu atunci un moment de gândire sălbatică, de revoltă a fondului său nematematic, voi încerca eu altfel, rezolvă en passant şi codiţa din problema a doua, e dificil să explici ceva cuiva, când celălalt nu deţine codul, formulele, cifrele, semnele, unele inedite, propuse acum de el, îi ţâşneau din creier ca nişte aşchii de sticlă, tăioase, strălucitoare, imperfecte, imprevizibile.
Termină cu câteva secunde înainte ca acel clopot „retro”, de bronz, din amfiteatru, să anunţe sfârşitul concursului.
Concurenţii ieşiră în linişte, formau acum o procesiune, cu misionari, dar şi cu atei, dar cu toţii pătrunşi de importanţa momentelor pe care le trăiseră puţin înainte, acea formidabilă declanşare de energii, poate şi respect pentru adversari, erau pătrunşi de un nefiresc spirit gregar, ar fi vrut cu siguranţă să facă ceva împreună, să fie, măcar pentru câteva clipe, o echipă.
Din fericire nu era el vedeta echipei, din şapte echipieri el era cotat cu şansa a treia, un botoşănean, roşcat ca un irlandez şi o bănăţeancă ambiţioasă, cu plete lungi, rebele şi negre erau favoriţii, obţinuseră cele mai bune rezultate interne, erau cei mai galonaţi la precedentele concursuri, aşa că el fu lăsat în pace, putea să-i privească detaşat pe ceilalţi, acum concurenţii redeveneau concurenţi, deveneau adică umani, le ardeau ochii, li se zbăteau venele de la tâmplă, îşi frecau inconştient mâinile, intrau într-o stare de agitaţie nefirească, vorbind prea mult şi prea tare, forţându-se să pară veseli, de aici şi impresia de fals care domina coridoarele şi parcul interior.
Nu-l îmboldi curiozitatea să se ducă până la bibliotecă şi să caute tratatul lui Tahore, ce rost mai avea, aproape că îşi uitase propria demonstraţie, lucrase ca în transă, cred că asemenea momente le încearcă doar poeţii, zâmbi uşor, interesantă e includerea teoriei fractalilor, e puţin riscant, puţin forţat, dar demonstraţia rămânea elegantă, suplă, ca o sabie de samurai, nu ştia de ce se gândise tocmai la o sabie de samurai, dar la o sabie de samurai se gândise, îşi mai aduse aminte şi de versurile unui poet contemporan: în mână ţin un trandafir sau spadă / sau altfel spus un evantai de sânge, tocmai asta era, trandafirul e fractalic, are involt, spada e logica pură a actului, a atmanului, vedea devenirea, pas cu pas, a demonstraţiei, era vorba de aprecieri infinitezimale, zâmbi din nou, de data asta conducătorului grupului, avea acum timp şi de el, discutase, se vede, şi cu ceilalţi, adică cu favoriţii, era mulţumit sau cel puţin aşa părea, botoşăneanul şi bănăţeanca nu-l dezamăgiseră nici de această dată, oricum nu se vor întoarce acasă cu mâna goală, tu cum ai mers, bine, cred că am făcut tot, şi problema a treia, şi problema a treia, profesorul avea în mâini câteva hârtii, tremura uşor, abia perceptibil, hârtiile erau pline de scheme, parcă suntem o echipă de baschet şi el, antrenorul are pregătită o variantă de rezervă, o schemă care să-i facă praf pe adversari, acum surâse subţire, ce ai aplicat, o variantă proprie, am aplicat ceva din Thomson, Cebâşev şi îndeosebi Tahore, pe el m-am bazat cel mai mult, şi pe teoria fractalilor, erau câteva spaţii care nu puteau fi acoperite şi definite altfel, văzu că profesorul nu-l putea înţelege, nu-l putea urmări, murmură ca pentru sine, să sperăm că va fi bine, apoi se îndepărtă şovăitor, nu-şi dăduse prea bine seama dacă paşii profesorilor erau şovăitori sau doar umerii, ţinuta, bine că nu i-am spus de sabia de samurai, de trandafir şi de evantai, atunci chiar că nu ar fi înţeles absolut nimic, ultima remarcă o făcu nu orgolios, ci trist, foarte trist, de ce în momentele cele mai sublime suntem mereu singuri şi trişti, sau poate că aprecierea mea e un reflex adolescentin, cine ştie.
Avusese dreptate: botoşăneanul şi bănăţeanca primiseră punctaje extrem de înalte, nouăzeci şi şase şi nouăzeci de puncte, erau pe locul doi şi trei, după un rus, ruşii ăştia încurcă întotdeauna lucrurile, când sunt europeni, când asiatici, se bagă peste tot, el era penultimul, de fapt, la un asemenea concurs orice punct contează, între primul şi ultimul clasat e o diferenţă infimă, am depus contestaţie în numele tău, la ora 12 va trebui să fii prezent, ţi se rejudecă teza, primele două probleme au fost perfecte, şi la a treia ai punctat ceva, nu prea mult din păcate, atunci a fost sigur că va câştiga, era clar că nici ceilalţi n-au înţeles nimic, îl traversă o umbră de spaimă, dar dacă voi uita demonstraţia, şi-a dat brusc seama că sărise peste vreo doi paşi, adică făcuse câteva simplificări, eu ştiu despre ce e vorba, ei mai puţin, profesorul îl privi ciudat, crezi că ai făcut bine, acum era altceva, antrenorul îl privea ca pe un animal fantastic, despre care nici nu-şi închipuise că există şi totuşi se găsea în faţa sa, viu şi natural, îi veni să strige, lume, lume, aşa ca la circ, atunci când eşti învitat să intri în cort, să vezi minunea, femeia cu barbă şi iedul cu şase picioare şi omul cu ochi de bou şi care nu poate vorbi, pentru că are jumătate de limbă de bou şi jumătate de falcă de bou şi numai jumătate de limbă şi de falcă de om, lume, lume, începea spectacolul.
Erau profesori din toată Europa, printre ei şi un laureat al Premiului Nobel pentru fizică, nu ştia cum se rătăcise printre ceilalţi matematicieni, oricum erau somităţi, câţiva academicieni, adevărate vedete, apăreau adesea pe coperta I a unor publicaţii de succes, nu doar de specialitate.
Îl primiră şi priviră curios, contestaţiile în asemenea concursuri sunt extrem de rare, aproape că ieşiseră din uz, de ani de zile nu mai depusese cineva o contestaţie, cum te simţi, încercă un membru din comisie să socializeze cu candidatul, era ca un acuzat care trebuie să demonstreze că el a comis crimele în serie în faţa unui juriu binevoitor, care ar fi mai dispus să facă o excursie undeva într-o insulă pustie, aşa îi veni să spună, gândi, dar nu spuse asta, cred că am rezolvat bine problema, membrii zâmbiră condescendent, mai rămâne să ne convingeţi şi pe noi, vă atragem atenţia că, în primă instanţă, deci era o instanţă, avea dreptate, nu ne-aţi convins.
Începu să vorbească odată cu ploaia, ploia torenţial, în rafale, la început membrii erau mai atenţi la sunetele destul de bizare, de contorsionate ale ploii, decât de demonstraţia sa, erau şapte, doar trei îl urmăreau cu toate atenţia, mai ales un belgian mărunţel, semănând uimitor cu compatriotul său, celebru şi fictiv, Hercule Poirot.
Vorbea calm, era atent până şi la pauzele de respiraţie, cezura şi cenzura, deviza asta nu era un simplu joc de cuvinte, vorbi aproape o oră şi jumătate şi simţea că i-a cucerit.
Fu poftit politicos afară, urmând ca membrii comisiei să se pronunţe în cel mult zece minute.
Era singur, de ce atâta orgoliu, poate că acum am câştigat, poate că eu am fost singurul care am văzut soluţia, una din „n” soluţii posibile şi ce e cu asta, nu se schimbă nimic, cele zece minute trecură nefiresc de repede, poate că nici nu fuseseră zece minute, fiecare membru ţinea să se pronunţe, trei din ei se declarară de la început că erau depăşiţi de problemă, adică de soluţia propusă, oricum admirau ingeniozitetea şi coerenţa soluţiei, al patrulea încercă să spună că soluţia i se păru destul de eclectică, de altfel numele evocate aici erau ale unui englez, unui rus şi unui indian, dar că se supune majorităţii, al cincilea – dimpotrivă, era uimit de precizia şi logica de fier a candidatului, – concurentului – îl corectă imediat cineva, oricum e profund, poate că ar trebui ca asemenea probleme să fie propuse cât mai des la asemenea concursuri.
Al şaselea încercă să verifice pas cu pas demonstraţia şi, uimitor, reuşi în cele din urmă, după ce fusese ajutat discret şi neesenţial în două rânduri de către concurent.
Ultimul vorbi preşedintele comisiei, care ţinu o laudatio splendidă, de parcă avea să-i fie decernat premiul Pitagora sau cine ştie ce alt premiu din matematică, comparabil cu premiul Nobel sau Cervantes.
Cuvintele profesorului rimau şi intrau în ritm cu ploaia care nu ostenise nicio clipă în tot acest timp, profesorul i se adresa când direct, cu aprecieri uluitoare, sau cel puţin aşa i se păreau lui, când indirect şi atunci comentariul său se referea la şansa lor, a membrilor comisiei de a admira un tânăr geniu, nicicând nu se mai întâmplase aşa ceva, ca o întreagă comisie de evaluare să nu poată corecta teza unui concurent, atât de profundă, de înaltă, de surprinzătoare, de uluitoare şi de originală era soluţia aleasă, se întrebau dacă nu cumva e un act de magie sau de hipnoză, oricum rezultatul era clar, câştigase concursul cu maximum de puncte, adică 100, câştigase premiul şi pentru cea mai interesantă rezolvare a unei probleme şi era primul ales în echipa Europei.
Tot în premieră, o echipă obţinea premiul I având echipierii plasaţi de locurile I, III şi IV.
Profesorul îl aştepta nerăbdător, îl strânse în braţe, îl sărută puţin teatral, zgomotos pe obraji, era multă presă în jurul lor, apoi îi mărturisi, ca o supremă recunoaştere a valorii sale, eu nu am înţeles nimic din toată demonstraţia ta, ţi-am citit teza de trei ori, poate că odată, când vei avea timp, îmi vei explica, apoi zâmbete, felicitări, îmbrăţişări, multă veselie, falsă sau sinceră, totul se terminase, se puteau întoarce acasă liniştiţi, el cu trei medalii de aur, ceea ce era, într-adevăr, extraordinar.
Lala, bănăţeanca, fata cu plete lungi, rebele şi negre, care nu îl învrednicise nici măcar cu o privire piezişă până la acest concurs – şi se întîlniseră, slavă Domnului, de câteva ori până atunci! – îi acorda acum toată atenţia, nu era, desigur, nimic frivol în asta, nimic sexual, era pur şi simplu o admiraţie sinceră, pur intelectuală, dar de ce nu se întâmplase acest lucru şi înainte, îi propuse un parteneriat, vorbea repede, aproape mecanic, îi zâmbi, îi mulţumi, îi răspunse diplomatic, deci evaziv, voi examina cu toată seriozitate problema, botoşăneanul strânse doar din umeri, aşa a fost să fie, mi se putea întâmpla şi mie, aşa e, când e să ai şansă, voia să pară nepăsător şi nu era, în avion Lala îl mai trachină, ce ai să-mi mai spui, îmi place teribil numele tău, are în el două note muzicale, aceleaşi, iubitul tău te poate cânta şi încânta, nu ştiu al cui a fost meritul alegerii, nu vroia să fie ironic, avea nevoie doar să fie singur, era extrem de obosit şi îi era pur şi simplu somn, dormea din picioare, dacă ar fi adormit acum ar fi…, uneori şi somnul poate fi indecent, deşi e unul dintre cele mai naturale acte ale fiinţelor vii.
Lunile următoare fură, spre surprinderea lui şi mai agitate.
Fu chemat în câteva rânduri la televiziune, la Preşidenţie, premierul se întâlni cu echipa în două rânduri, fu premiat de către Minister, de către alţi sponsori importanţi, de către municipalitate, se formă chiar un Fan Club care îi purta, desigur, numele.
În iulie avea să fie marea confruntare: Europa, Asia, Australia şi Oceania, America de Nord, America de Sud şi America Centrală, Africa.
Şase echipe, fiecare echipă având câte şase membri. Singura problemă care agită puţin spiritele fu faptul că regulamentul interzicea prezenţa a mai mult de doi membri dintr-o ţară în echipa unui continent în cazul Europei, Asiei, Africii şi Americii de Sud şi Centrale.
Prin urmare se organiză un baraj între botoşănean şi Lala, baraj câştigat, oarecum surprinzător, de către Lala. (Ar fi vrut să participe şi el la baraj, dar acelaşi regulamnet îi interzicea acest lucru, el fiind câştigătorul concursului şi căpitanul de echipă al echipei Europei).
Primea zilnic pliante cu precizări din regulamente, oferte de colaborare, sponsorizări, propuneri extrem de tentante, detalii despre Marele Concurs, exista şi o dispută aprigă în legătură cu locul de desfăşurare al Concursului, mai ceva ca alegerea unui oraş-gazdă al unei Olimpiade sportive.
Până la urmă a fost ales Parisul, deh, Parisul tot Paris, a învins cartezianismul francezilor, un ajutor neaşteptat a venit din partea ruşilor, apoi a indienilor, americanii s-au comportat admirabil, în fond ei finanţau cu 80 la sută proiectul, ceea ce urma era şi mai interesant, li se oferea tuturor concurenţilor, ocazia de a lucra, timp de trei ani, pentru unele dintre cele mai puternice firme americane, urmau să stea într-un campus împreună, apoi erau invitaţi într-o călătorie de şase luni în jurul lumii, incredibil, dar adevărat.
Semnă multe hârtii, neaşteptat de multe, unele erau contracte, de exclusivitate, de confidenţialitate, de publicitate, le semnă pe toate oarecum absent, avea un mare avantaj faţă de ceilalţi, nu se emoţiona aproape de loc, pentru el jocul nu avea miză sau, în orice caz, una foarte mică, concursul se desfăşură în Centre Pompidou, în câteva săli bine aerisite şi extrem de luminoase, fusese în formă, reuşi să obţină locul II, primul fu un indian, un băiat extrem de vesel, părea chiar neserios, pus mereu pe glume, Lala reuşi să obţină şi ea un foarte onorant loc VI, Europa cucerind locul II, după Asia, e drept la o oarecare distanţă.
Din nou hârtii, formalităţi, declaraţie de avere, declaraţie vamală, un curriculum extrem de amănunţit, mergând până la rudele de gradul al IV-lea, pentru ce toate acestea, dar, mă rog, americanii erau prudenţi, în fond erau oaspeţii lor timp de trei ani şi mai bine, exista pe atunci şi o adevărată psihoză printre americani, se temeau teribil de terorişti, era ciudat, teroriştii nu aveau chipuri, nici identităţi, ideea de bază era că duşmanul era peste tot, putea să împrumute orice identitate, de parcă ar fi fost extratereştri, cel mai mult se temeau de asiatici şi de arabi, iar aceştia puteau fi şi blonzi, aşa cum evreii pot fi şi negri.
Apoi călătoria peste ocean, extrem de obositoare, aproape şaisprezece ore, cu o escală, bineînţeles, alte formalităţi, vama, interviul, o negresă îmbrăcată în uniformă albastră care repeta mereu întrebările, de două sau de trei ori, de parcă nu ar fi auzit bine de prima dată răspunsurile sau pentru a se asigura că el va răspunde la fel şi a doua sau a treia oară, de ce aţi venit în Statele Unite, habar nu avea cine sunt ei şi de ce erau invitaţi de către însuşi Preşedintele S.U.A., documentele lui i se părea că e o glumă sau un fals, plecă spre un birou pe a cărui uşă scria cu roşu, tautologic, pleonastic sau simbolic Interzis persoanelor străine, se întoarse, mai puse câteva întrebări, de data aceasta pe un ton mai puţin ferm, apoi ştampila, amprentarea, acceptul, bine aţi venit pe teritoriul Statelor Unite şi un zâmbet forţat, era singura concesie pe care negresa durdulie (eufemism!) şi-o putea permite, apoi pe post de taxi, o maşină incredibil de lungă şi de lată, cât un autobuz, în America totul părea să fie altfel decât în alte părţi.
Campusul era de fapt un orăşel, părea o glumă, un decor pentru un film made in Hoolywood, aveau toate condiţiile, erau găzduiţi la un hotel de cinci stele, singurul lucru de mirare era faptul că aproape toţi angajaţii erau bărbaţi, recepţioneri, chelneri, îngrijitori, cum să le spui – camerişti?, directori, şoferi, bucătari, paznici – îmbrăcaţi toţi în uniforme albastre, de un albastru ceruleum, aveai senzaţia că era un hotel al aviaţiei sau al marinei, şi, alt lucru ciudat, nu aveau nimic de făcut, masă, plimbări, săli de conferinţe, biblioteci, nimic obligatoriu, te puteai întâlni cu cine vroiai, puteai să discuţi despre orice, prea multă libertate neliniştea, cel puţin în primele două-trei săptămâni simţeau o uşoară apăsare, apoi totul a intrat în normal, se întâlnea destul de des cu Lala, nu era, desigur, singura fată, printr-un ciudat algoritm fiecare echipă, fiecare continent avea câte o fată, discuţiile erau foarte tehnice, limbajul devenise un argou, criptic, metaforic, ermetic, dacă ai fi venit din afară, nu ai fi avut nicio şansă să înţelegi ceva, multe formule, ciorne, crochiuri, li se spunea mereu, nu aveţi nicio problemă, nicio obligaţie, puteţi să scrieţi, să notaţi pe orice suport, pe orice suprafaţă, chiar şi pe pereţii din sălile de conferinţă sau de toaletă, aflaseră cu greu că unul dintre sponsorii principali era chiar N.A.S.A., primul an trecu discret, doar cu o mică reuniune, fără vreun bilanţ, erau trataţi cu multă deferenţă, cred că doar diplomaţii mai au asemenea privilegii, curios, nimeni dintre ei nu se întreba de ce se întâmplau toate acestea, care erau, până la urmă, beneficiile sponsorilor, costurile trebuie să fi fost totuşi enorme, se simţeau, e drept, foarte bine, se aflau într-o ţară uimitoare, poate a viitorului, în care fiecare face ce vrea, dacă vrea, nimic cenuşiu, nimic anost, nimic imprevizibil, nimic care să te deranjeze, se aflau totuşi într-o stare de agitaţie intelectuală permanentă, de excitaţie parcă indusă de stimuli necunoscuţi, parcă ne-ar pune cineva ceva în mâncare, ca bromura la soldaţi, numai că aici era vorba de o antibromură, adevărul era că se simţeau foarte bine, ideile le veneau ca mărgelele pe aţă, discutau mereu între ei soluţii, propuneri, ipoteze, se contraziceau violent, până la urmă începuseră să vorbească tot mai cifrat, descoperiseră legi noi, formule personale, îndrăzneţe, care aveau să schimbe faţa matematicilor sau să zguduie din temelii tot ce înregistraseră până acum ştiinţele exacte.
Personalul era corect, foarte amabil, le satisfăcea orice doleanţă, oricât de bizară ar fi fost ea.
Într-o noapte, Lala îi deveni amantă, firesc, într-o complicitate de amândoi asumată conştient, apoi peste vreo două săptămâni întrebară dacă e posibil să locuiască împreună, marital, aveau de gând să se logodească şi apoi să se căsătorească, directorul acceptă, după un moment de ezitare, nicio problemă, dacă apreciaţi că aşa e mai bine, urmară luni întregi de extaz, nu atât fizic, ceea ce ar fi fost normal, cât intelectual, există şi aşa ceva, se intuiau, se completau, de fapt abia acum se descopereau, nu prea mai aveau timp pentru ceilalţi, apoi se reîntoarseră la dialog, aveau nevoie de părerile critice ale celorlalţi, altfel poţi înnebuni, dacă te crezi unic, genial, deţinătorul sigur al unui adevăr absolut, am impresia că suntem urmăriţi, îi spusese apoi pe neaşteptate Lala, pe când se plimbau prin parc, în şoaptă, am impresia că ni s-au montat nişte microfoane, nişte cipuri, uneori cred că intru în microfonie, poate că e o simplă impresie, dar îmi aud vocea, ca şi cum ar vorbi altcineva, vocea e ceva mai aspră, lipsită de inflexiuni, dar cuvintele, structura frazei, ideile sunt toate ale mele, cred că şi în mâncare ni se pune ceva, nu ştiu ce, probabil pentru a ni se stimula creativitatea, s-ar putea să ai dreptate şi eu am avut această impresie o vreme, apoi am renunţat, şi care să fie motivul, am semnat un contract clar, prin care ne angajăm să le cedăm toate drepturile intelectuale pentru toate realizările noastre de aici şi atunci care e problema, de ce să fim spionaţi, poţi să râzi, dar eu am crezut şi aproape mai cred că şi personalul hotelului e ciudat, e destul de stângaci în unele situaţii, altfel foarte atent, ceea ce mi se pare cu totul ieşit din comun e că am impresia că înţeleg tot sau aproape tot ce ne spunem, vreau să spun că eu cred că au o pregătire superioară, de specialitate, ne cunosc codurile, mesajele, înţeleg problemele noastre, oricâtă noutate ştiinţifică ar conţine ele, şi ce crezi că trebuie făcut, cred că ar trebui să ne organizăm şi noi, să împărtăşim şi altora impresiile noastre, s-ar putea să fie false, să ne înşelăm, venim dintr-o ţară cu o scenarită puternică, s-ar putea să aibă şi ei aceeaşi impresie, aveau, desigur, câţiva prieteni apropiaţi, au început, cu infinite precauţii, să discute cu aceştia problema, reacţiile au fost diferite, unii credeau că acest lucru e posibil, chiar probabil, alţii erau mult mai sceptici, până la urmă se formă o ciudată unanimitate, se hotărâră să acţioneze şi ei, să strângă probe, dacă acestea existau, să pună totul cap la cap şi apoi să hotărască împreună ce era de făcut mai departe.
Singurul obiect din campus care îi deranja era Turnul, înalt de vreo treizeci de metri, aflat la vreo două sute de metri de hotelul lor, aici trebuie să fie un centru de comandă, de supraveghere şi de prelucrare a informaţiei, era singurul loc unde nu aveau acces, în vârful turnului de ajungea cu lifturi speciale, silenţioase, hidraulice, dar, pentru a putea intra în lift, trebuia să prezinţi o legitimaţie specială, un card care avea zilnic altă parolă, de ce atâta secretomanie, întrebară ce e cu Turnul şi primiseră un răspuns destul de neconvingător, acolo se desfăşoară un alt tip de programe, de altfel campusul e mult mai mare decât şi-ar fi putut ei imagina, multe companii, agenţii şi firme finanţează diverse programe de cercetare, pur şi simplu ei se află lângă un asemenea program, bla, bla, bla.
Se hotărâră să schimbe tactica. Aflaseră, printr-o întâmplare, toate trădările încep printr-o întâmplare, o scăpare, voită sau nu, o fisură, că tot personalul hotelului era format din profesori universitari, unii cu doctorate grele, puşi să-i servească, să-i urmărească, să asculte tot, să noteze tot, să prelucreze tot şi apoi să înainteze Centrului, poate Turnului, concluziile.
Ce anume i-a determinat pe aceşti oameni, personalităţi marcante, veritabili oameni de ştiinţă, cercetători, să accepte funcţiile umilitoare de chelneri, paznici, şoferi, e greu de spus, probabil erau în joc sume uriaşe, destui bani ca, după ce ai participat la un asemenea proiect, să te poţi retrage, având, din punct de vedere financiar, asigurat viitorul tău şi al familiei, până la moarte.
Poate că era vorba de mai mulţi factori, între care şi curiozitatea, ce om de ştiinţă nu ar vrea să afle, cu o clipă mai rapid decât ceilalţi, despre o mare invenţie, despre o formulă magică, atât de valoroasă, încât să poată schimba lumea.
S-au hotărât atunci să întreprindă ceva perfid, poate nemeritat, în fond şi oamenii în albastru nu erau decât tot nişte sclavi, şi ei şi oamenii în albastru erau nişte sclavi, de lux, desigur, dar tot sclavi, dacă ar fraterniza, dacă ar lupta împreună împotriva duşmanului comun, nu, nu se putea, era prea riscant, ştii care e definiţia secretului, secretul e un lucru pe care nu îl ştie nimeni, cu cât prea mulţi oameni ştiu un lucru, cu atât creşte riscul desecretizării acestuia, s-au hotărât să comunice în continuare între ei, fără să schimbe aparent codul, atâta doar că acum aveau grijă să strecoare în demonstraţie o eroare oarecare, extrem de subtilă, până să rezolve eroarea, ar fi trecut un oarecare timp, suficient pentru o nouă capcană ş.a.m.d., de fiecare dată ei fiind cu un pas înainte.
E drept că toate aceste manevre presupuneau un efort suplimentar, un limbaj paralel, o decodare suplimentară, dar nu aveau ce face.
Avuseseră dreptate, până atunci probele nu fuseseră decât logice şi indirecte. Acum personalul se schimbă vizibil. Toţi erau galbeni la faţă, încercănaţi, nervoşi, de parcă ar fi avut toţi brusc insomnie, chiar dacă se străduiau să nu se trădeze asta, destul de irascibili între ei, armonia dispăruse, zâmbetele de asemenea, plutea în aer o ameninţare grea, fără să-şi dea seama împotriva cui şi de unde avea să vină, intraseră în ultimele şase luni de contract, când trecuse atât de rapid timpul, parcă ar fi fost ieri, vorba cântecului, Lala rămăsese însărcinată şi vroia să păstreze neapărat copilul, glumea, vreau să am un copil genial şi am auzit că un copil genial apare din relaţia unui cuplu foarte tânăr, da, sau dacă între parteneri există o mare diferenţă de vârstă, constată cu surprindere că multe din problemele ridicate de a treia problemă a sa, celebră prin consecinţe şi… ecou (Thomson, Cebâşev, Tahore, teoria fractalilor etc.) deveniseră constante ale gândirii sale, elaborase deja două geometrii personale, una a triunghiurilor, alta bazată foarte mult pe unele legături cu trigonometria, erau vorba de spaţii noi, pe care le boteză fără ezitare cu numele său, sau al Lalei, cel mai mult îi plăcea „coroana Lalei”, se simţea împlinit, până şi acea ameninţare surdă, pe care o plasa fizic, sus, undeva deasupra capului, în dreapta, poate că se confruntă cu aura mea, cu energiile mele protectoare, ca o cuşcă a lui Faraday, emisfera dreptă e specializată pe raţiune, logică, calcule, e firesc deci…, părea să fi dispărut.
Lala era o amantă extraordinară, intrau în actul dragostei în acorduri armonice, perfectă, noduri şi ventre perfecte, parcă ne-am fi cunoscut înainte de a ne naşte şi ne vom cunoaşte şi după ce efemera noastră întrupare se va fi topit demult, poate că am găsit ritmul necesr, obligatoriu, divin, da, nodurile şi ventrele erau perfecte, eram sunete fundamentale, cu siguranţă urechi mai sensibile, aparate sofisticate Hifi ne-ar fi auzit cântecele, ca la balene, ca la miticele sirene. Cu ochii larg deschişi visam…, se răzvrăti brusc, răsucindu-şi trupul şi gândurile ca într-o funie din care era împletită o scară a destinului, Iacob, rugile urcă şi minunile coboară, nu, nu e aşa, e mai bine şi mai adevărat cu ochii larg închişi, gândurile mele se preschimbă în aripi, aripile acoperă ochii, să nu fie orbiţi de prea puternica lumină divină, ca la serafimi sau la heruvimi, nu mai ştiu exact, dar de ce aripile şi nu mâinile, poeţii spun fără să clipească aripile gândului, nu mâinile gândului, ar fi suficient să închidem bine ochii, să fim cu ochii larg închişi, într-o mişcare centripetă, nu centrifugă, ca în Coroana Lalei.
Luni, dis-de-dimineaţă se întâmplă un lucru extraordinar: o grevă generală a personalului angajat din hotel.
Nu, profesorii nu mai rezistaseră boicotului, capcanelor, falselor trimiteri, cedaseră, se răzvrătiseră, recunoşteau că erau depăşiţi, tinerii aceştia geniali erau mult prea performanţi, mult prea agresivi, mult prea personali, ei erau universitari, aveau un anume ritm, o cadenţă, un tipic, un canon, nu se puteau autodepăşi, ştiau să meargă, eventual să alerge, dar nu puteau executa salturi mortale, duble, triple, nu erau gimnanşti, nici acrobaţi, erau oameni de ştiinţă, formatori, ce li se cerea acum depăşea cu mult posibilităţile lor cognitive şi chiar fizice, se simţeau obosiţi, storşi, inutili, ridicoli, aşa că îşi prezentaseră în cele din urmă demisia în bloc.
Ei puteau urmări doar efectele, ecourile, aşa cum auzi doar tunetele unei furtuni, eventual vezi în depărtare fulgerele, dar foarte rar trăsnetul – care e fulger şi tunet deopotrivă.
Şi totuşi fusese un trăsnet, aşa că, timp de două zile, hotelul fu paralizat, o jumătate de zi chiar nimeni nu se mai putu înţelege cu nimeni, profesorii fură în cele din urmă înlocuiţi cu personal calificat, parcă am fi asistat până acum la o comedie, în care fiecare juca orice rol, în afară de rolul său, poate că e mai bine aşa, fiecare să-şi facă meseria pentru care s-a pregătit, să nu se recurgă la improvizaţii, îşi făceau singuri curaj, în realitate erau destul de îngrijoraţi de ce avea să se întâmple de acum încolo.
În a treia zi se anunţă o şedinţă de lucru extraordinară, în sala mare de conferinţe, cu participarea obligatorie a tuturor.
Ultimele cuvinte erau chiar subliniate, ca să nu fie loc de posibile interpretări.
Abia acum observă că erau exact cincizeci, ei, cei treizeci de concurenţi de la marele concurs şi încă douăzeci de tineri, selecţionaţi în urma unor concursuri foarte tari din U.S.A.
Tribuna era ocupată de cinci persoane, patru civili şi un militar, acesta cu pieptul plin de decoraţii, parcă e un început de reptilă, care se însolzează, prezidiul fiind condus totuşi de un civil.
Acesta se simţi obligat să precizeze că reprezintă guvernul Statelor Unite şi, într-un fel, poporul american, că s-a încercat un experiment extraordinar, declară fără ezitare că toţi cei de faţă sunt genii, nimeni nu ştia dacă se referea şi la cei din prezidiu, că ei au ajuns acolo în urma unor selecţii riguroase, poate că au greşit că nu au venit de la început cu precizările pe care le vor face abia acum, dar s-au gândit că acestea sunt detalii, aspecte care interesează prea puţin pe tinerii care s-au dedicat cu pasiune unei opţiuni de o viaţă şi care au înregistrat performanţe care au uluit lumea, (rumoare), …lumea ştiinţifică – se simţi dator să nuanţeze, da, sunt adevărate toate acuzaţiile, da, personalul pus să-i servească era format din renumiţi profesori universitari din U.S.A. şi din alte câteva ţări prietene, dar nu, nu li s-a pus niciun fel de substanţă stimulativă în mâncare, deşi recunoaşte că s-a discutat la un moment dat şi această posibilitate, dar s-a apreciat că riscurile ar fi fost mult prea mari şi consecinţele cu efecte imprevizibile, a fost un experiment planetar şi vor trebui să treacă câţiva ani buni să se analizeze toate rezultatele şi consecinţele, oricum, personal, el crede că a fost vorba de un experiment reuşit, investiţiile totale, directe şi indirecte, întrec zece bilioane de dolari, bani asiguraţi de guvernul S.U.A., N.A.S.A., treizeci dintre cele mai importante firme din America, precum şi de guvernele care au avut reprezentanţi la acest experiment.
Încercându-se un prim bilanţ, se poate spune că au fost înregistrate patentele a peste optzeci de invenţii şi inovaţii, unele contribuţii teoretice neputând fi încă cuantificate, pentru că nu există încă posibilitatea ca ele să fie apreciate la justa lor valoare de către cineva competent, noutatea teoretică şi ştiinţifică fiind absolută, majoră.
Se opri, aşteptă o clipă aplauze, poate pentru discursul său, pe care şi-l aprecie mai târziu, într-un interviu, ca fiind de o sinceritate fioroasă, poate pentru performanţele echipei.
Urmă un alt civil, el nu reprezenta guvernul american, reprezenta N.A.S.A., urmă o scurtă autoprezentare extrem de elogioasă a Agenţiei, care sprijină, cu orice prilej, noutatea ştiinţifică, care este aproape de orice experiment, care nu ezită …e.t.c…, e.t.c…, apoi declară că N.A.S.A. va beneficia de trei contracte, fiecare în valoare de două milioane de dolari, aparţinând, se uită pe o listă, se încruntă, urmărind suspansul, cită trei nume (printre care şi al său), pe care le citi greu, ezitant.
Fu extrem de surprins, nu se aşteptase ca labirinturile sale să intereseze pe cineva, i se va explica ceva mai târziu că teoria sa era folosită la prevenirea formării norilor în preajma lansărilor spaţiale ale unor rachete cu mai multe trepte, precum şi în calculul unor traiectorii suborbitale la aterizarea navetelor spaţiale, lucrurile se ştiau, se şi aplicau, dar, incredibil, dar adevărat, mai mult empiric, acum se găsise o formulă suficient de încăpătoare care să cuprinde toate situaţiile e.t.c.., e.t.c.., asculta acum mult mai relaxat, dar şi mai atent discursul reprezentantului „spaţial”, acesta încheie brusc, se înclină oarecum asiatic în faţa lor, ceea ce stârni unele zâmbete în asistenţă şi se aşeză la fel de brusc.
Urmă un discurs plat al unui omuleţ îmbrăcat în cenuşiu, despre care aflară că era organizatorul general al experimentului, că era laureat al Premiului Nobel, că era un militant activ pentru exprimarea plenară „a handicapaţilor cu semnul plus” – cum erau consideraţi ei, geniile.
Acesta le mulţumi pentru participare, cooperare, pentru rezultatele remarcabile, îi anunţă ca fiecare participant are asigurat un cec de o jumătate de milion de dolari, aşa că viitorul lor era asigurat, chiar dacă de acum încolo nu ar mai depune nicio muncă semnificativă, concretă.
Ultimul care vorbi fu generalul, el reprezenta evident armata, era înalt funcţionar al unor organisme internaţionale, rolul său în acestă ecuaţie fiind asigurarea ca niciun secret militar sau care ar putea fi asimilat acestuia să nu ajungă în mâna unor puteri ostile, în mâna guvernelor unor ţări aflate pe lista neagră, ţări ce încurajează, tolerează sau chiar finanţează terorismul mondial.
Brevetele celor treisprezece invenţii cu aspect militar sau asociat acestuia vor ajunge la marile puteri care au sarcina de a asigura echilibrul planetar, la toate pactele militare care luptă pentru democraţie, dădu ca exemplu N.A.T.O., oferi şi el ceva bani pentru aceste patente, până la un milion de dolari.
Ultima persoană nu făcu altceva decât să anunţe încheierea programului general, a experimentului şi veni cu câteva precizări tehnice, legate de plecarea participanţilor.
Cineva întrebă ce se întâmplă cu proiectata şi promisa crozieră de şase luni în jurul lumii, oficialul se încruntă pentru o clipă, apoi răspunse că ea se va desfăşura, începând cu 1 iulie a.c., cu plecare din portul Barcelona, alte detalii urmând să le fie comunicate cât mai curând posibil.
Îşi făcu un calcul, nu, din păcate, ei nu vor putea participa la croazieră, Lala avea să nască în jurul lui 23 iulie, oricum avem suficienţi bani să putem participa la aşa ceva mai târziu, pe cont propriu.
Avu o discuţie lungă cu Lala, li se părea totuşi suspectă graba cu care oficialii încheiaseră programul, apoi ciudata transparenţă a celor de la tribună, suntem oricând să recunoaştem o greşeală, pentru a acoperi o greşeală mai mare, reţinuse undeva asta, ce aveau de ascuns, cine şi de ce, oare chiar nu li s-a pus niciun fel de substanţă stimulativă în mâncare, îi reveni ca pe o burtieră cuvintele primului vorbitor, nu li s-a pus niciun fel de substanţă stimulativă în mâncare, deşi recunoaşte că s-a discutat la un moment dat şi această posibilitate, dar s-a apreciat că riscurile ar fi fost mult prea mari şi consecinţele cu efecte imprevizibile, le era greu să creadă că erau curaţi şi nu drogaţi, acum acest aspect nu îi mai interesa decât din perspectiva copilului, să se nască şi să fie sănătos.
Ceea ce a urmat, într-un interval de doar şase luni, rămâne extrem de tragic şi de enigmatic, dar intră într-un fel într-o logică polivalentă, previzibilă, a evenimentelor.
Croaziera a început la data fixată, 1 iulie, şi, timp de aproape trei luni, s-a desfăşurat sub cele mai bune auspicii. Au primit de la ceilalţi ilustrate, e-mailuri, telefoane, chiar şi două casete video, erau iubiţi, abia acum realizau acest lucru, nimeni nu părea că îi uitase, regretau cu toţii absenţa lor.
Apoi, dintr-un motiv încă neelucidat, undeva, în Marea Japoniei, vasul de croazieră s-a scufundat brusc, după o puternică explozie.
S-a spus ulterior că vasul s-ar fi ciocnit cu o mină rămasă intactă din timpul celui de al doilea război mondial.
Vasul s-a scufundat rapid, în mai puţin de o jumătate de oră.
Nu au scăpat decât doi membri ai echipajului, pasagerii, în număr de 123, pierind înecaţi în valuri, sfârtecaţi de explozie, arşi de vii sau din alte motive.
S-a făcut o suspect de slabă publicitate evenimentului, doar câteva cotidiane, mai ales din zonă, relatând, de altfel foarte pe scurt, evenimentul.
Nimeni nu a pomenit ceva despre pasageri, despre performanţele lor anterioare, despre identitatea lor.
La mai puţin de un an, au decedat şi cei doi membri ai echipajului care supravieţuiseră naufragiului, într-un accident de maşină, catalogat ca fiind neobişnuit de către poliţia rutieră.
Lala a născut un băiat sănătos, normal, de trei kilograme şi opt sute de grame.
Copilul le-a răpit atenţia timp de câteva luni, era extrem de nervos, de mofturos, refuza orice program, orice cooperare. Lucrurile au ajuns la o normalitate acceptabilă abia după aproape un an de zile.
Între timp observară că erau supravegheaţi, foarte discret, se întrebaseră dacă nu cumva e doar o impresie, dacă nu cumva sensibilitatea lor devenise de acum una maladivă, la urma urmelor, cine să-i urmărească şi de ce, nu mai avuseseră, de la întoarcerea în ţară niciun contact oficial, autorităţile noastre ştiau problema, fuseseră puse la curent, beneficiaseră şi ei de rezultatele programului, le mulţumiră de altfel pentru efortul depus, pentru patriotismul lor(?), li se oferiseră două posturi, după un concurs mai mult formal, la acelaşi Institut de cercetări speciale, institut ce lucra sub auspiciile Academiei, fură admişi la masterat, în perspectiva nu prea îndepărtată a unui doctorat, păreau perfect integraţi din punct de vedere social.
Din punct de vedere economic stăteau foarte bine, aveau aproape patru milioane de dolari, nu li s-a pus niciun fel de substanţă „stimulativă” în mâncare, între timp se pare că se renunţase la supravegherea lor, poate că, într-adevăr, fusese doar o impresie, apoi, într-o singură lună au venit toate, mai întîi dispariţia Lalei, absurdă, nemotivată, găsise doar un scurt text pe e-mail-ul lui, a trebuit să plec, nu se mai putea, e mai bine aşa pentru toată lumea, desigur, textul putea fi scris de oricine, nu neapărat de Lala, dacă ar fi fost scris de către ea, ar fi fost absurd, în acea perioadă se înţelegeau mai bine ca oricând, curios, nu avuseseră niciodată nici cel mai mic conflict, nu-şi amintea ca vreunul dintre ei să fi ridicat vreodată tonul, nici scâncetele copilului, nici nopţile pierdute din cauza lui nu le scăzuseră sau nu anulaseră starea de fericire, se bucurau pur şi simplu unul de altul, era cea mai simplă, dar şi cea mai adevărată formă de bucurie şi de dragoste, uneori parcă nici nu ar fi avut neapărat nevoie unul de prezenţa fizică a celuilalt, important era că se simţeau aproape, într-o legătură indestructibilă, în care se conjugau fericit, prietenia, dragostea, pofta de viaţă, comuniunea de gânduri şi de sentimente, ştiu, toate aceste cuvinte par şi poate chiar sunt tocite, dar altele nu ai pentru a exprima purul adevăr şi atunci pentru ce se întâmplase ce se întâmplase şi de ce, refuza să creadă că Lala se săturase de bine, de el şi de copil şi că plecase aşa, de nebună, undeva în lume, nu, lucrul ăsta era atât de absurd, încât nici nu îl putea măcar gândi până la capăt.
Urmară câteva luni nebune, buimace, cu traiectorii browniene, îşi lăsă copilul la maică-sa, oricum el nu avea nici cea mai vagă idee de cum trebuie să creşti, să hrăneşti, să educi un copil atât de mic şi el începu să bată coclaurile din preajma oraşului, „greblă” fiecare fâşie de pământ, examină cu atenţie fiecare tufiş, de parcă ar fi vrut să-i cunoască specia, cobora de-a lungul firului de apă, şi erau destule!, încercând să găsească cel mai firav, cel mai neînsemnat indiciu.
Zadarnic, Lala dispăruse şi doar zâmbetul ei calm, cald, firesc, dintr-o ultimă poză făcută cu doar două săptămâni înainte de dispariţia ei, îl urmărea permanent, până şi în somn, ori de câte ori ar fi închis, de oboseală sau disperare, pentru doar o clipă, ochii.
Se făcuseră desigur şi ceva cercetări de către autorităţile competente, numai competente nu erau, fu informat şi el din când în când despre stadiul lor, fu şi el interogat în două rânduri, apoi totul se stinse şi dosarul intră în aşteptate, în conservare, urmând să fie închis, dacă în timp de doi ani nu interveneau elemente noi.
Era convins că Lala fusese răpită şi, chiar dacă îi venea greu să recunoască, se gândea tot mai mult că acum era demult moartă.
Nu mergea cu gândul mai departe, refuza orice imagine negativă, nu putea accepta că Lala a dispărut în neant atât de brutal, atât de rapid, de parcă ar fi fost doar două note muzicale, ca un simplu acord.
Paradoxal, ar fi vrut într-un fel ca această stare de incertitudine să dureze cât mai mult, Lala continua astfel să trăiască, virtual măcar, ca într-un film făcut de ocazie, accidental, era clipe lungi, poate ceasuri când stătea în fotoliu şi îşi amintea momente de dragoste, clipele cu adevărat de neuitat pe care le trăiseră împreună.
După aproape trei ani, într-o zi, se hotărî brusc şi, fără să anunţe pe cineva, plecă într-o călătorie banală, o excursie cu un titlu totuşi incitant Trei capitale imperiale: Viena-Praga-Budapesta, ca şi cum şi-ar fi dorit o relaxare, la jumătatea excursiei, la Viena, se rupsese de grup, dispăruse pur şi simplu şi nu mai fu găsit niciodată.
Le lăsă totuşi în camera de hotel un bilet lămuritor, anunţându-i să nu-l mai caute, nu i s-a întâmplat nimic, atâta doar că el a ales un alt traseu, nimeni să nu-şi facă nici cea mai mică problemă.
Nu avusese vreun accident, nu fusese vorba de vreo răpire, biletul fusese într-adevăr al lui, dar asta se ştiu mai bine doar peste câteva luni, când mama sa primi o sumă de bani pentru creşterea şi întreţinerea copilului.
Continuă să trimită bani, destul de neregulat, de fiecare dată de la altă adresă, unele adrese erau exotice, mandatele veneau din Filipine, din Noua Zeelandă, din Amsterdam, din New York, se vede că se ferea să se deconspire prin adresă sau poate că avea o profesie nouă, care îl obliga să călătorească foarte mult, prin toată lumea.
N-a dat niciodată vreun telefon, nu a trimis niciodată ceva scris, vreun SMS sau vreo telegramă, n-a scris nicio scrisoare, nici măcar când copilul a împlinit zece ani.
S-a întors în ţară abia când autorităţile şi presa relatară despre descoperirea cadavrului Lalei, după aproape cincisprezece ani de la dispariţie.
Încărunţise, era acum foarte bronzat, de parcă ar fi trăit undeva la tropice, glumi, nu vă luaţi după aparenţe, am un început de diabet şi diabeticii se bronzează aşa, resturile umane erau într-adevăr al Lalei, fusese descoperită într-o râpă, acoperită de pietre de râu sau îngropată superficial, nu se ştie dacă a fost şi victima unui viol, probele ADN nu au fost, din acest punct de vedere, concludente, după cum şi cauza morţii fu foarte dificil de stabilit, toate aceste cuvinte treceau pe lângă el, aparent fără să-l atingă, aşa cum trec vagoanele, într-o haltă, pe lângă tine, ai fi crezut că nu mai e capabil de nicio emoţie, că nu despre ea ar fi vorba, ci despre o străină, un caz banal pe care îl citeai aproape zilnic într-un tabloid, nu-l încercă nicio lacrimă nici la morgă, nici la înmormântare, înmormântarea fu discretă, participară doar câteva rude, părinţii în primul rând şi doar doi-trei prieteni apropiaţi, avu totuşi o discuţie cu mama sa, într-o noapte albă, încărunţită – cum ar fi spus poate un poet, lămuritoare din multe puncte de vedere, era convins că nu fusese vorba de vreun viol sau vreo tâlhărie, ei trebuia să plătească pentru toate, în primul rând pentru faptul că se eliberaseră fără voia altora, pentru că, geniali fiind, îndrăzniseră să creadă că au şi drepturi, nu doar îndatoriri, avuseseră curajul nebun de a se iubi, într-o lume în care ura şi frica domnesc tiranic, m-am întors pentru că acum e prea târziu, pentru mine şi pentru ei, acum nu mai prezint pentru ei niciun fel de interes, nici măcar acela de a fi o victimă perfectă, carnea mea e prea aţoasă, piele prea tare şi prea tăbăcită, au acum alte victime, cu carnea mai fragedă, doar ei rămân aceiaşi, carnasieri perfecţi, nu ştiu prea multe despre ei, ştiu doar că alcătuiesc o confrerie plurinaţională, un club exclusivist, care domină lumea, nu se ştie de când, poate de la formarea primelor state, poate din Egiptul antic, nu contează rasa, sexul, religia, vârsta, naţionalitatea, în cel mai bun caz vezi, intuieşti că o acţiune sau alta în lume ar putea avea legături cu ei, aşa cum ai privi noaptea un trasor, îi vezi traiectoria, dar nu ştii niciodată cine e victima şi cine asasinul.
Despre el nu dădea prea multe detalii, conducea un colectiv, scandalos de tânăr, aveau deja câteva performanţe notabile pe plan mondial, acum se înţelepţise, despre valoarea proiectelor noastre nu trebuie să ştie prea multe decât cei care ne finanţează şi poate nici ei, nu avem nevoie de publicitate, de celebritate, e mult mai bine să fii tot timpul în umbră, să vii din spate, ca la atletism.
Despre fiul său – numai de bine, sigur îl iubea mult, dar nimeni nu trebuia să ştie, să bănuiască măcar asta, nici măcar el, ar fi devenit vulnerabili, acum sunt ca o broască ţestoasă, mă mişc lent, am carapace groasă şi nu mă poate atinge nimic, până şi plasele pescarilor mă ocolesc, cât de mult ai îmbătrânit, da, acum am îmbătrânit, atunci am încărunţit, nu te întorci, ba da, dar cred că peste vreo trei ani, atunci mi se termină contractul, nu mai am de gând să-l prelungesc, mă retrag undeva la ţară, mă ocup de grădinărit, nu zâmbi, asta prelungeşte viaţa cu câţiva ani, am pierdut, din păcate, câţiva ani buni, trebuie deci să-i recuperez, bine atunci, tu ştii mai bine ce e de făcut şi ce ai de făcut, se înclină mama sa.
Se întoarse în străinătate, continuă să trimită bani, era singura punte dintre el şi cei de acasă, trecură şi cei trei ani, îl aşteptau acum să se întoarcă, nu se întâmplă asta, o bancă îi anunţară că aveau un depozit consistent la ei, erau aproape cinci milioane de euro, dar despre el nu se mai ştia nimic, absolut nimic, se răzgândise, poate că se recăsătorise, poate că îşi întemeiase o altă familie sau, dimpotrivă, se stinsese printre străini, lovit de una din acele boli incurabile care fac adevărate ravagii în toată lumea, în mod democratic, sau poate că împărtăşise şi el soarta Lalei, fusese asasinat sau poate că avusese un accident mortal, îl căutară câţiva ani buni, inclusiv prin Interpol, dar nimeni nu venise cu vreun rezultat, cât de cât concret, palpabil, doar câteva zvonuri, cineva îl văzuse într-o vară toridă în Buenos Aires, dar acel cineva nici măcar nu era sigur că era el, îl văzuse doar în treacăt, preţ de câteva secunde, într-o intersecţie, erau amândoi în maşină, el într-una decapotabilă, de mare viteză.
Acasă mama îi privea din când în când, melancolic, cu buzele strânse, o poză-portret, părea fericit, avea faţa luminată de soare, ţinea ochii închişi, cu încăpăţânare sau cu mare bucurie, aşa cum fac doar copiii, crezând că dacă ei nu văd, atunci nimeni nu îi vede pe ei.
Într-o altă poză, pe aceeaşi comodă, pusă faţă în faţă cu a lui, Lala îi /le râdea cu poftă, ca la o glumă bună.
Ca şi cum el ar fi spus o glumă bună, ar fi făcut o remarcă tandră sau chiar maliţioasă, dar ea ştia că lucrurile stau cu totul altfel, aşa că râdea, râdea cu toată gura.
Mama şterse praful inexistent de pe cele două fotografii, amintindu-şi două versuri ciudate, pe care i le spusese el într-o seară, brusc, fără vreun motiv anume: până şi timpul îngălbeneşte / o spun fotografiile de familie.
Închise şi ea ochii, încercând să viseze. Şi poate chiar reuşi asta, dar doar câteva clipe.
La televizor urma un episod din AXN Crime.
De fapt o trezise reclama despre un detergent, cu versuri atât de cretine, încât deveneau simpatice, în care „leu” cerea ca rimă „portocaleu”.
Băiatul dormea alături pe o canapea, respirând liniştit, egal.
Totuşi, cu pumnii strânşi şi cu ochii larg închişi, de parcă l-ar fi deranjat cumva lumina.
Lucian Strochi
Trebuie să fii autentificat pentru a publica un comentariu.