În Douăsprezece mii de capete de vite, Eliade îl părăseşte pe Eminescu în favoarea lui Caragiale sau, altfel spus, fantasticul nordului în favoarea fantasticului sudului, regimul nocturn în favoarea regimului diurn. Labirintul va fi unul temporal, dar el va deveni prin vid, şi unul spaţial. Personajul principal, Iancu Gore apare banal, nedeterminat, Gore fiind „un bărbat între două vârste”, „fără expresie”.

Iancu Gore este însă marcat temporal, prenumele şi numele său conţinând unităţi de timp- „an” şi „ore”, iar stereotipiile sale sunt evidenţiate de urmărirea unui ceasornic de buzunar, despre care povesteşte tuturor: „ceas împărătesc” , „al ţarului”, de apoziţia dezvoltată cu care se autoprezintă – „om de încredere şi de mare viitor”, dar şi de pahar, văzut ca o jumătate a clepsidrei.

Metofora obsedantă e fatidica oră douăsprezece, miezul nopţii romantic, înfricoşător, fiind înlocuit de un miez al zilei terifiant.

Eugen Simion analizează caragialismul povestirii, concentrându-se asupra eroului principal:

„Importanţa literară a povestirii mi se pare a ieşi mai puţin din caracterul ei ingenios fantastic, cât din pictura unei tipologii tradiţionale într-o împrejurare enigmatică. Gore este un Mitică guraliv, înfipt, revendicativ, năpăstuit de soartă să treacă printr-o împrejurare grea. Încă de la prima replică ne dăm seama că Gore suferă de vanitate şi că, mai mult decât orice, îl irită intenţia lui Păunescu (amicul escroc) de a-l duce de nas. (…) Gore este, evident, grăbit (şi eroii lui Caragiale sunt întotdeauna împacientaţi, modul lor de a nu face nimic este de a se agita, de a reclama un stil al urgenţei ! ): „Plata, meştere, să suntem grăbiţi! (…) Avem treburi. Suntem grăbiţi”. (…) M. Eliade alege deliberat un individ comun (atributele lui, ca şi acelea ale eroului caragialesc, pot deveni uşor vicii : dorinţa patologică de comunicare (mărturiseşte oricui ce i se întâmplă), graba (mistica deplasării) şi orgoliul (ambâţul)) pentru a trece printr-o situaţie enigmatică. Din nou ideea – devenită axul întregii sale literaturi – că sacrul, miticul se manifestă în aspectele banale ale existenţei.” ¹

Eliade exploatează din plin o descoperire extroardinară a lui Caragiale: faptul că oamenii nu dialoghează între ei, ci fiecare îşi rosteşte monologul său, impresia de dialog fiind dată de intersectarea unor monologuri, cu alte cuvinte fiecare vorbeşte, dar nimeni nu ascultă, comunicarea realizându-se aleatoriu, întâmplător.

Deosebirea dintre cei doi scriitori este însă mare, în funcţie de scopul pe care şi-l propun. La Eliade procedeul e folosit şi pentru marcarea unor timpuri diferite, paralele, în timp ce la Caragiale accentul e pus pe tragedia limbajului, pe imposibilitatea comunicării reale (cel mai bine a înţeles şi valorificat acest aspecte Eugen Ionesco, în piesele sale).

Pornind de la aceeaşi realitate, Eliade pleacă spre metaforic, parabolic, fantastic, existenţial, iar Caragiale spre absurd şi spre tragic.

Labirintul spaţio-temporal este marcat de borne precise, sugerându-se aproximativul şi prin ceea ce în matematici numim „rotunjire”: „La 20 de metri adăpost antiaerian”, „Adăpost pentru zece persoane”, „Câştig net: patruzeci de milioane”, „Uite că au trecut patruzeci de zile”, „Femeia părea de vreo 50 de ani”, „Adăpost antiaerian la 100 de metri”; alteori apare cifra 4 şi multiplii săi sau numere care conţin această cifră: bombardamentul de la 4 aprilie (aprilie e a patra lună din an, patruzeci de zile, 14 mai (ziua acţiunii), casa cu numărul 14, casa cu numărul 74, ora 12, titlul însuşi al povestirii (douăsprezece mii de capete de vite). (Există o corelaţie directă între timp şi cifre, dincolo de evidenţe (cadranul ceasului e împărţit în 12 ore). Acţiunea povestirii se petrece la 40 de zile (14 mai) de la evenimentele propriu-zise (4 aprilie). Există credinţa că după 40 de zile sufletul se eliberează de trup, se înalţă spre Paradis sau coboară în iad. Lui Gore îi vine deci sorocul să revină în acelaşi spaţiu. Dar chiar cuvântul soroc înseamnă în limba rusă patruzeci, după cum patruzeci în franceză (quarante) a dat cuvântul carantină. Gore se află deci în ultima zi de carantină, a fost izolat de oameni (de aceasta ei l-au şi uitat), iar acum, încercînd să revină, se desparte de fapt de ei).

Literal, totul pare o obsesie a literei P: numele persoanjelor încep cu această literă: Păunescu de la Finanţe, avocatul Protopopescu (nume caragelian şi el!), madam Popovici; Gore este din Piteşti, avioanele ar trebui să zboare spre Ploieşti, unde este petrol. Nu întotdeauna găsim şi explicaţiile, dar putem remarca o anumită densitate fantastică, pentru că aşa cum aprecia cineva „obişnuitul generează imposibilul”.

Iancu Gore cel încărcat în nume cu două unităţi temporale, trăieşte nu între două vârste, ci între două timpuri.

Glodeanu remarcă faptul că:

„Postura carageliană în care se găseşte Iancu Gore nu se datorează atât stupidităţii sale, cât faptul că dereglarea planurilor temporale o trăieşte numai el. Ironia constă în faptul că personajul doreşte mereu să sublinieze cine este el, aspiră să demonstreze faptul că nu este un om obişnuit, dar eforturile sale se soldează cu rezultate contrare aşteptărilor. (…) Iancu Gore trăieşte în mod involuntar o experienţă neobişnuită, a cărei irealitate nu i-o poate proba nimeni.” ²

Ovidiu Ghidirmic sesizează cu justeţe:

„Nuvela Douăsprezece mii de capete de vite (1952) apare ca un „exerciţiu” pentru La ţigănci. (…) Mai mult decât o ieşire din timp, avem de a face cu proiectarea într-un timp retroactiv.” ³

Douăsprezece mii de capete de vite nu este numai o anticameră pentru La tigănci, ci şi pentru Noaptea de Sânziene (bombardamentul), după cum prezenţa unui mort printre vii a fost tratată între alţii de Arghezi, în Cimitirul Buna-Vestire şi de Erico Verissimo în tulburătorul său roman Incident la Antares.

Numai că la Mircea Eliade e vorba de firesc; Iancu Gore transpiră (semn al viului, prin existenţa funcţiei de expreţie), bea şi mănâncă (funcţia de nutriţie), ba chiar îşi permite să înjure, considerându-i pe ceilalţi nebuni (Infernul sunt ceilalţi !).

Eliade foloseşte aici o subtilă tehnică de fantastic al vidului, Gore nefiind remarcat de ceilalţi, el răspunzănd unor remarci ale unora adresate altora, agăţându-se de cuvinte, încercând disperat, nu şi conştient, să trăiască într-un real care nu-i mai aparţine, din acest punct de vedere semănând cu domnişoara Christina. Gore, om de viitor, nu are nici prezent şi nici trecut, el fiind, aşa cum spuneam, un om între două timpuri. Finalul povestirii se termină neutral, o femeie căutându-şi şi regăsindu-şi fiul:

„-Ionică! Unde mi-ai fost, Ionică? Te caut de un ceas, diavole!”

Nu ştim dacă ceasul e un obiect al timpului sau timpul însuşi, sau dacă diavolul însuşi a luat chipul angelic al unui copil.

Mai degrabă credem că e vorba de iresponsabilitatea oamenilor, care vorbesc, aruncă cuvinte, dar au uitat de forţa lor mitică şi mistică.

În fine, dacă în Secretul doctorului Honigberger, Bucureştiul era un centru de plecare spre o ţară semiimaginară, acum el este temporal, intersecţia limbilor unui enorm ceasornic, iar spaţial, centru din care poţi pleca spre alte centre, Piteşti sau Ploieşti.

Labirintul îşi schimbă mereu centrul pentru neiniţiat sau semiiniţiat.

Note

1. Eugen Simion. Scriitori români de azi. Bucureşri, Editura Cartea românească, vol.2, p. 324

2. Gheorghe Glodeanu. Mircea Eliade. Poetica fantasticului şi morfologia romanului existenţial. Bucureşti, Editura Didactică şi pedagogică R.A., 1997, p. 129

3. Ovidiu Ghidirmic. Proza românească şi vocaţia originalităţii. Craiova, Editura Scrisul Românesc, 1988, pp. 158-159