Când s-a născut, într-o noapte luminată, cu fulgere albe, dantelând neregulat văzduhul, cu bolboroseli asurzitoare ale cerului şi cu geamătul mai stins, dar cutremurat al pământului, mama sa i-a spus Chen.

L-a născut singură, fără vreun ajutor, fără să scoată vreun geamăt, la lumina unei lumânări, într-o odaie cu podeaua de lut, adică crescută direct din pământ, mai mult o magazie de lemn, pentru lemne.

Nu era din acel sat, se aciuase doar în acea odaie, apărându-se de stropii grei şi reci de ploaie, era înspăimântată şi spaima poate că i-a grăbit naşterea, dar nimeni nu a reuşit s-o determine să spună cine era tatăl.

Poate că era un tâlhar care o surprinsese în pădure, pe când plecase după ciuperci şi care o violase, după ce o ameninţase mai întâi cu pumnalul cu cap de şarpe, jurându-se că-i va lua gâtul, dacă va spune ceva, cuiva, cândva. Şi ea, înspăimântată, înnebunită de durere şi de teamă, dăduse de câteva ori din cap, întâi în sus şi în jos, adică da, a înţeles, apoi în stânga şi în drepta, la fel de rapid, ca o păpuşă, nu, nu va spune nimănui, nimic, niciodată.

Căci era mai greu de crezut să fi fost un mandarin înveşmântat în aur, în pulbere de soare, care şi-a coborât ochii leneşi, lunecoşi, negri şi adânci, în treacăt, asupra ei şi apoi s-a milostivit să o facă femeie şi mamă.

Lumea putea bănui că era pescarul cenuşiu, gârbovit de sare, de vânturi şi de bătrâneţe care o găsise singură pe ţărm căutând scoici şi care o învăţase cum se deschide o scoică.

Dacă nu era cumva neguţătorul de peşte, atât de fioros cu cuţitul său, atât de ascuţit, încât niciun spin, înotătoare sau burtă de peşte nu-i rezistă şi care îi dăruise o burtă de peşte crud, să-l mănânce şi să se întremeze.

Nu puteai şti dacă nu era omul cu ricşa, care se oprise pentru câteva clipe, să-şi tragă sufletul între două drumuri şi care i-a cerut mai întâi o cană cu apă şi care băuse şi apa din adâncul ochilor ei.

Bărbaţii crezură că putea fi războinicul, atât de viforos, încât nimeni n-ar fi îndrăznit să-l refuze sau să-i reziste, niciun bărbat, darămite o femeie, care, pe deasupra, era şi tânără şi servitoare.

Sau poate era fiul stăpânul ei, tânăr şi învăţat, cu ochelari, care părea atât de neajutorat şi de speriat, mai neajutorat şi mai speriat decât ea şi pe care ea îl făcuse bărbat aproape din milă, aproape în joacă, abia stăpânindu-şi râsul şi pe care el, fără să-şi dea prea bine seama, o făcuse femeie.

Poate că era călugărul în care ea crezuse şi i se închinase, căzându-i la picioare, e drept că s-a purtat frumos cu ea, nu a scos niciun cuvânt, şi ea aproape a crezut că aşa trebuie să se întâmple, că el îi va ceda ceva din zeieştile lui puteri şi învăţăminte.

Sau poate că era cărturarul cu barba subţire, rară şi firavă şi cu degete nervoase şi lungi, la care să dusese să-i citească şi ei cartea şi el îi citise, o jumătate de zi, până noaptea şi ea nu avu cu ce să-i plătească pentru citit şi cărturarul atunci acceptase, cu greu, dar acceptase, ca preţ aproape simbolic, trupul ei tânăr şi neînvăţat.

Femeile din sat şopteau că era ţăranul Liu, veselul Liu, cel neînsurat, dar iubit de toate femeile din sat, cel aplecat mereu asupra plugului, asudat, cu cămaşă albă, care se odihnise câteva clipe la umbra unui copac şi care o descoperise dormind, frântă de oboseala drumului şi ea aproape nu ştiuse ce se întâmplă, îl simţise doar greu deasupra ei, prea greu şi atunci a vrut să ţipe, dar el îi acoperise gura cu gura lui, într-un sărut lacom. Şi ea îl lăsase apoi, pentru că nu i se putea opune şi pentru că trupul ei începuse să o trădeze, să se dezmorţească, să-l primească cum se cuvine, ca pe un oaspete drag, îndelung aşteptat.

Putea fi chiar stăpânul, mereu nemulţumit, pocnindu-şi tot timpul degetele, privind-o indiferent, petrecând-o doar cu privirea, aşa cum ar fi urmărit un sac de orez, dar care, găsind-o într-o zi singură într-o odaie, se năpusti asupra ei sălbatic, de parcă ea ar fi fost un duşman de temut, trântind-o, luptându-se acolo jos cu ea, răstignind-o până la urmă pe spate, violând-o sălbatic, până când ei începuse să-i tremure totul: picioarele, mâinile, buzele, pântecul, ochii. Ştia că nu îl va trăda, că nu va spune nimănui ce se petrecuse, şi, dacă ar fi spus, tot nu s-ar fi întâmplat nimic, dar tot se hotărî să o alunge.

Dar ea ar fi vrut să fie altfel, întocmai ca într-un vis, să fi făcut dragoste neruşinată, răsucită, liberă cu un dragon de aur, de un galben imperial, care să fi trecut peste ea ca un plug, un plug ciudat, care să-i răstoarne brazda, dar şi care să-i culce în brazdă, umedă, sămânţa.

Nu cuteză să creadă că ar fi fost însuşi Marele Zeu, nimeni nu-i văzuse încă faţa, putea fi nor, rază de soare, albină, orice jivină, chiar om şi care, din când în când, cunoaşte femei, pentru a le înnobila din nou spiţa, altfel oamenii s-ar fi prăbuşit din nou în patru labe, şi-ar fi uitat cuvintele şi li s-ar fi înceţoşat privirea.

Veniră la ea, după datină, cele şase ursitoarele şi aruncară pe pământ şase zaruri înfăţişând, fiecare, pe fiecare faţă a cubului, altă hexagramă.

Apoi ursitoarele deschiseră cartea cărţilor Yijing adică Cartea prefacerilor, singura rămasă după masacrul cărţilor, masacru poruncit de Jinyhe Huangdi şi citiră cântat, citirea lor semăna mai mult cu un bâzâit de bondari, apoi începură să se certe între ele.

Se certară îndelung, până când apoi una dintre ele, poate cea care învinsese, îi spuse răspicat şi răguşit:

-Femeie, fiul tău cel prefăcut ne-a făcut să ne certăm între noi, pentru că zarurile sale au căzut cum nu trebuie, încurcându-ne. Iată, două zaruri sunt pure: hexagrama yang pur, cu toate liniile continue şi cealaltă, yin pur, cu toate liniile întrerupte. Alte două zaruri sunt a unsprezecea hexagramă, simbolizând prosperitatea, onoarea, liberalismul şi a douăsprezecea hexagramă, simbolizând contestaţia, nenorocul, răutatea. Şi ultimele două zaruri se contrazic şi se anulează.

Interveni a doua ursitoare:

-Femeie, fiul tău cel prefăcut nu s-a lăsat citit şi ne-a obligat pe noi să-i croim destinul.

A treia aursitoare spuse:

-Femeie, fiul tău cel prefăcut va fi să cunoască toate limbile şi toate dialectele uriaşei sale ţări. Să fie iubit şi căutat de oameni pentru asta. Să ştie şi limba cocorului şi a tigrului şi a maimuţei şi a ursului panda. Să fie temut şi ocolit de oameni pentru asta. Căci el este dragonul cel mic, Chen.

A patru ursitoare adăugă:

– Femeie, fiul tău cel prefăcut nu şi-a cunoscut tatăl. Acesta s-ar fi putut să fie un tâlhar, un mandarin, un pescar, un neguţător de peşte, un om cu ricşa, un războinic, fiul stăpânului tău, un călugăr, un cărturar, un ţăran, stăpânul tău, Marele Dragon Imperial şi chiar Marele Zeu, aici oglinda noastră se abureşte. Aşa că am hotărât, am ales ca tatăl său să fie Marele Dragon, adică Marele Zid.

A patru ursitoare chicoti:

– Femeie, fiul tău cel prefăcut va trebui să călătorească, fără oprire, toată viaţa, în umbra tatălui său, în umbra zidului. Acolo va cunoaşte fericirea şi nefericirea, dragostea şi ura, acolo va descoperi viaţa şi moartea.

A cincea ursitoare îi spuse gânditoare:

– Femeie, fiul tău cel prefăcut s-a născut în zodia tigrului. E o zodie bună, dar va muri de moarte violentă, tocmai din cauza calităţilor sale.

A şasea ursitoare mai adăugă:

-Femeie, fiul tău cel prefăcut va străbate de mai multe ori cei zece mii de li, dar nu va şti niciodată, nici el şi nici alţii, care va fi lungimea adevărată a zidului. Va şti toate limbile, dar nu va putea vorbi niciodată, ca să se facă auzit, nu va scrie niciodată ceva pe înţelesul celorlalţi oameni, căci, nu uita, el este un nefilin – jumătate om, jumătate înger – . Va cunoaşte toate durerile şi toate bucuriile omeneşti, dar el nu se va putea niciodată întrista sau bucura alături de alţii, nu-i va putea ajuta, mângâia sau iubi. După cum nici el nu va fi ajutat sau mângâiat sau iubit. Sau poate că va fi iubit, dar el nu va şti niciodata asta.

Şi ursitoarele plecară pe rând, una în urma celeilalte, dispărând în aburii nopţii, ca şi cum n-ar fi fost.

Chen n-a ştiut, copil fiind, ce i-au hărăzit ursitoarele. Nici nu ştia că ele există aievea, dacă nu sunt cumva mai mult o legendă. Creştea repede, era sănătos, visa în fiecare noapte şi îi povestea conştiincios mamei sale, dimineaţa, visul avut.

Nu stăteau într-un loc. Ştiuse de la început limba păsărilor, limba fiarelor şi limbile oamenilor. Nu le învăţase, nu le învăţa: părea că le ştie dintotdeauna. Dar cel mai greu a fost să desluşească limba lucrurilor. Lucrurile vorbeau, desigur, şi ele, numai că sunetele erau mult mai surde şi mai confuze şi se întretăiau între ele, adică el auzea mii de voci, unele mai puternice, un munte, o câmpie, un deal, un fluviu, altele mai slabe, o floare, un cristal, o piatră amorfă, o bucată de lut, sunetele se împlineau şi se împleteau mereu, era ca o coborâre într-o ideogramă: principiul acelaşi vocală consoană silabă simplu ca în linie punct ca în linie continuă linie întreruptă şi o mângâiere de tuş pe hârtie asta înseamnă casă fereastră pod aruncat peste stânci colţi de dragon galben imperial dacă intervine şi corul pe cele şapte sau opt voci fiecare voce cu altă deschidere a sufletului atunci vom avea limbă de mierlă salt vărgat al tigrului în junglă sărut în formă de lotus şi o mângâiere de tuş pe hârtie acum vorbim despre om omul care se grăbeşte spre casă omul aplecat deasupra ferestrei trecând podul aruncat peste stânci dacă intervine ecoul fiecare reverberaţie a munţilor atunci vom spune omul cu limbă de mierlă cântă saltul vărgat al tigrului în junglă într-un imn care aduce cu un sărut în formă de lotus şi o mângâiere de tuş pe hârtie ideograma numelui tău are şapte mângâieri am să-ţi scriu iubito un poem despre dragostea noastră care asemeni fluviului galben izvorăşte din cer.

Ajunse într-un sat unde oamenii plângeau, bătându-şi pieptul gol cu pumnii, femeile sfâşiindu-şi hainele, copiii ţipând ascuţit. Auzea glasul focului şi află că el, focul fu pus de câţiva străini care răpiseră toţi bătrânii din sat, ce să facă cu bătrânii, se gândi întâi că răpitorii le vor folosi organele, pentru transplant, dar cine să folosească organe bătrâne, uzate, poate chiar bolnave, atunci ce să facă cu bătrânii, îi ucideau şi îi vindeau pe bani buni, peste 1.000 de dolari, bani străini, verzi ca frunzele, dar cu care îţi puteai cumpăra o barcă, dar ce să facă, cu trupurile bătrânilor asasinaţi, cumpărătorii îi dădeau la schimb, adică atunci când le mutrea lor un bătrân, nu-l dădeau să fie incinerat, aşa cum era dorinţa şi voinţa guvernatorului, ci dădeau trupul bătrânilor ucişi, iar pe bătrânii lor îi îngropau noaptea, în secret, în păduri şi astfel ei şi urmaşii lor se putea întâlni cu strămoşii în această lume şi în celelalte.

Se apropie de zid, puse mâna pe trupul lui, aşteptând un sfat, un răspuns. Aşteptă îndelung, până la apusul soarelui, dar nu primi niciun răspuns, niciun îndemn, niciun sfat, aşa că plecă mai departe.

Mama îi ştia blestemul, acela de a nu sta niciodată într-un loc, de a călători mereu, aşa că îl urma, vinovată şi supusă, ca o a treia umbră.

Urma cu încăpăţânare urma sinuoasă a zidului, străbătând nisipuri fiebinţi, mlaştini coclite, munţi abrupţi, pe care se căţărau numai animale cu copita despicată, mergea luni întregi fără să întâlnească chip şi suflet de om. Aşa că, atunci când ajungeau într-un sat, uneori cu doar zece-cinsprezece coline, se bucurau. Oamenii îi priveau curioşi, formau o pereche ciudată, femeia era încă tânără, el abia se ridicase din adolescenţă, cine erau, ce relaţie era între ei, de ce mergeau împreună.

Asista acum la o ciudată ceremonie: copilul cel mai mic, mult dorit al stăpânului, era acoperit, poleit cu pulbere de aur, din cel mai fin, pe tot corpul, aşa încât părea o statuie răpită din Pagoda vieţii veşnice, acolo unde se adăpostesc statuile tuturor zeilor ştiuţi şi neştiuţi.

Stăpânul era mândru, dar cu ochii în lacrimi. Şi mama copilului era cu ochii în lacrimi, nu îndrăznea însă să plângă cu adevărat, să nu se supere zeii, sătenii erau însă bucuroşi, Marele Zeu îi vede, îi ascultă, îi ajută, vor veni ploile care întârziaseră, copilul era acum şi el un mic zeu, oamenii i se închinau, plecându-se mult în faţa lui, în tăcere.

Apoi copilul a fost aşezat într-o luntre scobită într-un trunchi de copac şi expus în mijlocul aşezării de colibe. Sătenii l-au înconjurat în tăcere, au stat aşa vreme de peste trei zile, copilul a început să ţipe la un moment dat, părea cuprins de flăcări, chiar flăcări erau, flăcări care veneau din trupul său, de fapt ardea sub pojghiţa aceea de aur curat, îl ardeau propriile toxine, îl otrăveau, până la urmă copilul a murit, în chinuri groznice, dar nici mama sa, nici stăpânul, nici vraciul, niciun sătean nu au intervenit până când strigătele copilului nu s-au stins, atunci sătenii au privit cu toţii spre cer şi, ca semn că jerfta a fost bine primită de Marele Zeu, a început să plouă puternic, ca şi cum Marele Pescar ar fi aruncat mereu plase peste oameni şi animale, peste copaci şi colibe, aşa că nu se ştia dacă feţele oamenilor erau ude de lacrimi sau de ploaie.

Chen merse furios vreo două zile, cu prea scurte opriri, aşa că mama sa îi spuse la un moment dat că ea nu mai poate, că dacă vrea să scape de ea, să rămână singur, să-i spună, iar Chen, ca trezit dintr-un vis negru, îi ceru scuze. Ajunse din nou să mângâie zidul, pentru că auzea un urlet groaznic pe care nu l-ar fi putut scoate oamenii, decât dacă ar fi fost câteva sute de mii, care ar fi urlat toţi deodată, aşa cum se întâmplă pe câte un stadion uriaş, la un meci de fotbal, când înscrie un gol echipa gazdă.

Era ca şi cum s-ar fi produs un cutremur, ar fi năvălit din mare valuri uriaşe şi ucigaşe, s-ar fi trezit acum la viaţă şi vulcanul adormit de peste o mie de ani şi ar mai fi bătut şi un vânt de nisip, care să danteleze toate stâncile şi să facă din ele statui ale groazei, enigmatice şi groteşti.

Ca trezit dintr-un somn al visului, Chen înţelese că erau glasurile pline de ură, de revoltă, de durere a celor peste 400.000 de prizonieri îngropaţi de vii, toţi ieri, adică acum 2.268 de ani, soldaţi glorioşi ai statului invincibil Chao. De atunci, pe aceste locuri nu îndrăzniră să răsară decât lămâi şi, se spune că fructele lor erau atât de acre, încât, gustându-le, orice duh ar fi luat-o la fugă, urlând de durere.

Se opri din nou două zile la umbra zidului şi îi povesti mamei sale despre uluitoarea doamnă Wu Zhao, fostă concubină a împăraţilor Tiazong şi Gaozong, care întemeiase dinastia Zhou şi care îşi luase în 690 numele imperial de Zetian, fiind singura împărăteasă a Chinei, ce schimbase totul, inclusiv denumirile localităţilor şi inventase nouăsprezece noi caractere de scriere, devenite obligatorii pentru întregul imperiu. Fusese ajutată în ascensiunea ei de prezicerile budiste născocite în favoarea ei, acestea desemnând-o ca viitor împărat şi drept reîncarnarea lui Bodhisattva Maitreya (Mile), Budda mântuitorul, ea însăşi călugărindu-se încă din 650, dăruind bisericii mari averi ce au permis întemeieri de mănăstiri, turnarea unor clopote uriaşe şi a unor statui din bronz. Tot ea a poruncit să fie sculptat în stâncă, în defileul Longmen, la sud de Luoyang, capitala imperiului său, imensul Vairocana.

Fu atunci pentru prima oară arestat şi dintr-un raport al poliţiei se putea reţine următoarele:

„Susnumitul Chen supranumit zhenren (omul perfect) (urmau câteva ştersături) declară că înţelege şi poate vorbi în următoarele limbi şi dialecte: uigură, kazahă, uzbecă, tătară, sala, kirghiză, yugu, mongolă, dakhură, manciuriană, xibo, hezhe, oroqenă, dialecte tibetane, birmană, siameză, laoţiană, thai, dialectele din Nord, wu, din Guangdong, din Fujianul de Nord şi de sud, hakka, din Hunan, khmeră, cham, môm, malaeză, javaneză, precum şi alte limbi „malaezo-polineziene”.

Susnumitul Chen mai declară că nu a învăţat aceste limbi şi dialecte, ci le ştie de când s-a născut. Pretinde că este obligat de ursitoarele sale să călătorească de-a lungul Marelui Zid toată viaţa, din cauză că, atunci când zarurile s-au rostogolit, hexagramele s-au anulat reciproc. Mai pretinde că înţelege limba fiarelor, a păsărilor şi a tuturor lucrurilor. Examinat de către un medic, a fost declarat nebun, suferind de schizofrenie paranoidă, în acest fel explicându-se de ce este permanent însoţit de mama sa. Deocamdată nu a putut fi reţinut, deorece nu a comis niciun delict major. Se recomandă supravegherea sa discretă şi verificarea în timp a tuturor afirmaţiilor sale.” Semnat: Yuang Jian, şeful poliţiei din Daxingcheng.

Se opriră din nou, de data asta într-un mic orăşel. Un copil se chinuia să descifreze ceva scris pe o bucată de bambus. Chen se oferi să-l ajute. Dar mai întâi îi spuse:

„Nu îţi voi descifra scrierea, ci vei ajunge singur s-o descifrezi. Dar pentru asta trebuie să cunoşti cele cinci principii şi anume: sian hin (morfograma)-figurativă; cemce (dactilogramă) expresia unei acţiuni, calităţi, idei abstracte; kia tsia (caracter de împrumut) cuvinte homofone sens diferit, pronunţie similară (rebus); ceuan ciu (răsturnarea caracterului) – caracterul îşi schimbă sensul; hin sen (morfofonogramă) – caracter este compus din două elemente, dintre care unul indică sensul, celălalt pronunţia. Primul element este cheia.”

„Limba noastră este monosilabică (cuvintele sunt formate dintr-o consoană plus o vocală). În limba noastră funcţia gramaticală a cuvântului decurge din poziţia sa în frază. Scrierea este mai importantă decât vorbirea, pentru că ea nu se schimbă niciodată. Şi peste mii de ani, oamenii vor putea citi şi înţelege aceste rânduri.”

Îi mai spuse vreme de câteva ceasuri asemenea vorbe, multe de neînţeles, altele pe limba copilului, până când acesta citi uluit uşor: „Nu e nimeni acasă”. Dădu un ţipăt de bucurie şi fugi să le spună şi altora ceea ce descoperise.

Chen căzu apoi bolnav, iar mama lui încercă să-l vindece singură. Nu reuşi şi atunci apelă la o vrăjitoare. Aceasta îl privi uimită, refuză orice plată pentru tratament şi îi sărută mâna. Îi spuse mamei, ca prin vis:

-Femeie, fiul tău cel prefăcut nu este un tânăr oarecare, ci reîncarnarea marelui împărat Qin Shihuangdi, lăudat şi blestemat fie-i, în veci, numele.

-Nu ştiu nimic despre marele împărat Qin.

-Marele împărat Qin Shihuangdi, lăudat şi blestemat fie-i, în veci, numele s-a născut acum 2267 de ani şi a ajuns pe tron, minor fiind, la 13 ani. A domnit efectiv 28 de ani şi în timpul său statul Qin a supus şi anexat regatele încă independente Han, Yhao, Wei, Chu, Qi şi Yen, fondând dinastia Qin, de la care derivă şi numele ţării noastre, aşa cum o ştiu străinii, adică China. Tot din timpul lui datează şi al doilea nume, secret, al Chinei, Chunhua, adică Puterea Centrală, care nu e un nume, ci un principiu. După cum nici tu nu eşti cea care crezi că eşti, ci spiritul cancelarului şi sfetnicului Li Si. Împreună aţi împărţit imperiul în cele 36 şi apoi 48 de jun, adică districte, aţi unificat sistemul de măsuri şi de greutăţi, aţi impus moneda unică de aramă, cu un pătrat gol în mijloc pe care o folosim şi astăzi, scrierea, legile, calendarul, sistemul impozitelor, până şi distanţa dintre osiile căruţelor ce aveau dreptul să circule pe drumurile imperiale, aţi construit canale şi şosele, aţi extins hotarele ţării din Manciuria şi până în provincia Guangdong de astăzi şi aţi descoperit că cel mai fertil pământ este cel din valea marelui fluviu Huanghe. Dar, mai ales, aţi finalizat Marele Zid, lung de peste 10.000 de li. Pentru aceste fapte lăudate vă fie numele în veci.

-Ursitoarele au spus că Marele Dragon e tatăl copilului. Dar Marele Dragon e şi Marele Zid…

Vrăjitoarea nu o auzi sau nu lăsă să se vadă acest lucru:

-După cum blestemate fie-vă numele, pentru că aţi ars toate cărţile, chiar dacă aţi mai păstrat cărţile de agronomie, medicină şi dragele mele cărţi de divinaţie, aţi înecat în sânge revolta cărturarilor…

-Au fost păstrate exemplarele bibliotecii imperiale…

-De unde ştii? Spuneai că nu ştii nimic despre împăratul Qin.

-Nu ştiam, acum însă ştiu.

-Nu te teme, fiul tău nu va muri precum împăratul Qin Shihuangdi, adică într-o călătorie, inspectându-şi imperiul. Şi nici de vreo boală anume, fără nume, ruşinoasă pentru că nu e din rană, ci nevăzută, de molimă. După cum nu va avea acel mormânt la care au lucrat peste 700.000 de oameni pentru armata sa de teracotă…

-Ştiu: e născut în zodia tigrului şi va muri de moarte violentă…

-Iar tu vei muri peste doi ani de la moartea lui, tot de moarte violentă, aşa cum ai mai murit şi acum 2216 de ani, pe timpul marii răscoale conduse de Cheng Sheng şi Wu Gaung.

Chen îşi reveni. Mama sa îi puse mâna pe frunte:

-Acum nu mai ai febră. Ai delirat multă vreme. Te credeai când o mare vrăjitoare, când împăratul Qin Shihuangdi, iar pe mine mă vedeai ca fiind mâna ta dreptă, sfetnicul Li Si. Dar cel mai curios lucru e că şi eu, doborâtă de oboseală, am visat aceste lucruri, aşa încât nu mai pot despărţi adevărul de vis şi visul de delir.

-Asemenea lucruri nu se pot despărţi, mamă. Ce poate fi mai adevărat decât un vis?

Ajunseră în cele din urmă în Valea Împăraţilor. Într-un turn regăsi câteva inscripţii despre cei şase împăraţi. Îşi reaminti de primul împărat, Fu-xi, care, se spune, inventase plasa de pescuit şi laţurile vânătorilor, i-a învăţat pe oameni să coacă alimentele, să împartă ţara în clanuri şi să domesticească animalele, în primul rând calul şi boul, de Shen-nong, care descoperise plugul, cultura cerealelor, valoarea tamăduitoare a plantelor, de Hoang-Ji, cel care inventase căruţa, roaba, barca, arcul şi săgeţile, mortarul, construirea caselor cu mai multe etaje, scrierea şi cele 12 tonuri muzicale, o scriere unică, pentru faptul că sugera doar imaginea obiectului şi permitea transmiterea ideii, fără a le mai descompune în sunetele exprimate printr-un alfabet, fără a le lega de sunetele unui cuvânt, ar fi instituit riturile funerare şi sistemul preţurilor, împărţise ţara în provincii şi a încurajat creşterea duzilor pentru viermii de mătase, de Yao, cel care descoperise îmbrăcămintea, determinarea astronomică a lunilor şi anotimpurilor, muzica liturgică, instituirea celor trei pedepse şi a sistemului funcţionăresc, Shun şi Yu, care organizaseră statul, reglaseră cursul fluviilor, turnaseră primele trepieduri de bronz. Dar Chen mai ştia şi despre existenţa celui de al şaptelea împărat, Xia-Ji, care scrisese istoria lui şi a celorlalţi şase împăraţi pe oase şi carapace de broască ţestoasă, pe care le punea la foc, până când acestea crăpau, şi interpreta ca nimeni altul crăpăturile apărute.

Tot într-un turn găsi Cartea Cântecelor (Shi jing), rămasă, prin nu se ştie ce miracol, întreagă şi pe care o citi cu încântare vreme de o săptămână.

Următorul turn fu cel al eunucilor, cei care, în timpul împăratului Wu-di au făcut să fie închişi, torturaţi şi ucişi peste 800 de intelectuali în urmă cu exact 2.177 de ani. Numai că turnul amintea şi de cei peste 2.000 de eunuci ucişi trei ani mai târziu din porunca generalului Shen-dang. Călătoria te învaţă multe şi Chen ştia acum că trebuie să se odihnească după ce făcea măcar 200 de li şi atunci în apropierea unui turn.

Mai întâlni în drumul său spre Nord şi Turnul cernelii, sau al lui Pi Sheng, despre care se spunea că inventase pe la mijlocul secolului al XI-lea tiparul cu litere mobile.

Ajunse în septembrie în Oraşul de jad, se aşeză pe o bancă din parc şi admiră timp de câteva ore, o după-amiază întreagă oamenii care treceau pe străzi şi prin parc. Zâmbi: dacă ar şti ei! El putea să-i recunoască pe fiecare după îmbrăcăminte, pentru că ei erau îmbrăcaţi respectând, fără să ştie, o dispoziţie încă din secolul X şi anume că cei fără ranguri, de la ţărani la negustori aveau voie să poarte doar veşminte albe sau negre; tunica purpurie, tunica roşu aprins, verde sau de peruzea, o purtau doar înalţii funcţionari. Tot ei purtau o haină lungă până la pământ imprimată cu dragon, fenix, păsări, flori, fără buzunare, dar cu mâneci foarte largi; observa mai greu centurile cu paftale de bronz, de argint, de aur, de fildeş sau de jad, de centură atârna însă liber câte o pungă cu bani sau cu mărunţişuri. Se vede că era o întâlnire a celor mai înalte feţe ale oraşului imperial, căci văzu o multitudine de umbrelele de mătase de culoare verde-bleu şi, agitându-se ca păsări ce ar fi vrut să scape din mâini prea dibace, evantaie cu cadru rotund sau oval, plate, cele cu pliuri aduse din Coreea fiind considerate vulgare.

Află în cele din urmă că e vorba de o adunare a femeilor, care luau în discuţie chiar statutul lor, încercând să determine justiţia să renunţe la cele „şapte motive de divorţ” tradiţionale, care le făceau atât de vulnerabile în faţa soţilor lor, dornici de „libertate” şi anume: lipsa de respect faţă de socri, sterilitatea, adulterul, gelozia, furtul, limbuţia şi bolile care puteau împiedica o femeie să participe la cultul strămoşilor (cum ar fi fost coma sau epilepsia).

Căci spuneau ele: sterilitatea putea fi şi a soţului, de aceea acceptau ei copiii din flori, dar atunci însemna că nu mai există adulter şi nici gelozie, furtul nu putea fi invocat, pentru că nu poţi fura ceea ce este al tău, limbuţia nu putea fi nici ea probată ca fiind o boală de sex, cât despre boli, ele erau accidente, nu se produceau din voinţa anume a femeii. Dincolo de toate invocau şi amendamentele pe care judecătorii le făceau adesea uitate şi anume că cele şapte motive nu erau oricum valabile, dacă femeia nu mai avea părinţi, dacă purtase deja doliu pentru unul din socrii ei, dacă soţul se îmbogăţise după data căsătoriei lor.

Marele Zid era placat din loc în loc cu tăbliţe de marmoră sau de jad, de parcă Marele Dragon s-ar fi acoperit treptat cu solzi noi. În apropierea unui turn, pe care el îl boteză al pedepselor, citi pe o placă despre toate aceste pedepse pe care le stabilise Stăpânul Suprem Tian, adică Cerul însuşi, nemărginit şi neînduplecat: pedepse uşoare – tăierea părului; pedepse medii: lovituri de bici şi de baston, câte 100-500 de lovituri după gravitatea faptei; exilul, mutilarea: însemnarea cu fier roşu pe faţă, tăierea nasului, urechilor, limbii, castrarea, amputarea labelor picioarelor; pedepse grele: pedeapsa cu moartea – decapitarea, ruperea corpului în două, aruncarea vinovatului într-un cazan cu apă fiartă; pentru cei de rang foarte înalt se accepta şi sinuciderea.

Intră, împreună cu mama sa, pe care el o boteză să se numească de acum Hu-Tu, întocmai ca Zeiţa Pământului, căci îl născuse direct pe pământ, într-o casă obişnuită, la invitaţia unui intelectual (nu aflase mai multe despre profesia exactă a acestuia), rămase încântat când descoperi deasupra altarului tăbliţele cu numele strămoşilor acestuia, în număr de şapte şi constată că erau întrucâtva rude.

Hu-Tu îi arătă, în altă încăpere, că omul caligrafiase cu talent cele opt puncte esenţiale ale omului superioar aşa cum le considera Marele Kong-zi – pe numele său europenizat Confucius. Chen citi în tăcere:

Omul superior trebuie să aibă mereu în vedere opt puncte esenţiale.

El trebuie să se servească de ochi în dorinţa de a vedea limpede.

El trebuie să vorbească cu blândeţe.

El trebuie să păstreze o atitudine respectoasă.

El trebuie să vegheze ca vorbirea lui să fie întotdeauna sinceră.

În toate treburile, el trebuie să se arate atent.

Când se îndoieşte de ceva, se gândeşte să-i întrebe pe ceilalţi.

Dacă încearcă un resentiment, el trebuie să se gândească la ce greutăţi îl poate duce acest resentiment.

Când întrevede posibilitatea unui câştig, el trebuie să se gândească la echitate.

Şi tot în casa intelectualului, Chen observă, sub forma unei colecţii de măşti, prezenţa primilor Zei: Hu–Tu –Zeiţa pământului, monstrul Kung-kung – şarpele cu chip de om care stăpânea pământul înainte de a fi creat omul, Feng Po – Zeul vântului, Yu Shi -Zeul ploii, Lei Gong -Zeul tunetului.

Şi tot în casa intelectualului, aflase până la urmă că Li-peng era învăţător, în casa învăţătorului deci, descoperi cu uimire şi măştile sufletului vegetativ Po şi ale sufletului aerian Hun care, după moartea omului sălăsluieşte fie alături de Stăpânitorul suprem, fie în împărăţia Fântânilor Galbene.

În decembrie se îmbolnăvi din nou şi Hu-Tu fu obligată să-l interneze pentru o săptămână într-un spital, ea aciuindu-se în vremea asta nu se ştie pe unde.

Chen deliră din nou şi medicii îi spuseră zâmbind după aceea că el stăruise să-i facă să ajungă la solzul priorităţilor, că le spusese dintr-o suflare principalele priorităţi, amestecând invenţiile cu anii, într-o sublimă neorânduială, iar ei notaseră pe un reţetar acestea, crezând că sunt importante, că poate duc undeva, ca un fel de anamneză: anul 1300 î.e.n. – fabricarea mătăsii, an 610 – primul pod arcuit din lume la Ciao-hsien, fonta sec. IV î.e.n. din care a fost construită pagoda Yü Ciuan-su în anul 1061 cu 13 etaje, harnaşamentul cu tracţiune pectorală sec III- î.e.n., marele leu din Tsang-hai, înalt de 5 metri, turnat în bronz în anul 954, poduri suspendate peste văi adânci de 70-100 de metri, ridicate între anii 589-618, roaba – sec. III, magnetismul – anul 240, descrierea busolei – anul 1125, într-o carte a lui Shen-Gua, zincul, arta porţelanului cao lin (gaoling – deal înalt) sec. III, macerarea cârpelor, hârtia descoperită de Cai-lun în anul 105, explozivi sec. VII, orologiul, forajul de 700 de metri adâncime sec II î.e.n. cârma, sec I î.e.n., pânza cu colţuri sec. II, pânza în formă de trapez, roţile cu zbaturi pentru propulsarea ambarcaţiunilor sec. V-VI, tiparul, războiul de ţesut acţionat cu ajutorul apei sec. XV,I pulberea – sec. XII, moneda de hârtie – sec. X, umbrela cu nervuri metalice –sec. III î.e.n. jocul de domino – anul 501, zmeul, scara de şa, manivela sec III î.e.n..

Apoi alte deliruri: despre Anyang – acolo unde se află un mormânt din perioada Shang, unde au fost găsite o mie de schelete decapitatete aranjate câte zece, cu capetele puse separat, despre Dao de jing, adică despre Cartea Căii şi Virtuţii, căci dao înseamnă cale, după cum zi sau tzu înseamnă maestru, oare mă voi putea numi vreodată Chen-zi…

Chen delira blând, visând livezi în care se amestecau piersicul cu portocalul, caisul cu lămâiul, copaci cu fructe zemoase, rafinate, bune pentru hrana, adică deliciul zeilor şi a împăraţilor, rotunde şi uşor de cules şi holde întregi, cât vezi cu ochi de flori nemaivăzute altundeva în lume precum crizantema, floare imperială, căzută ca o lacrimă din soare, camelia – nevinovată ca o fecioară pe malul unei ape, arbuşti exotici, ornamentali cu flori glorioase, albe, roz sau roşii ce poartă numele de azalee, nume venit parcă de pe alt tărâm sau direct din alte constelaţii sau bujorul înflorind aristocratic, leneş în grădini somptuoase, tot roşu, roz sau alb, dar şi democratic în câmpie, scăldat – se spune – de sângele curat al luptătorilor, căci nimeni nu ar putea explica altfel culoarea sa atât de sângerie, sau câmpurile verzi în care stăpân e ceaiul, din care beau ţăranul, luptătorul, învăţatul, dar din care beau pe furiş şi zeii, sătui de hidromelul ameţitor şi vulgar pe care călugării îl beau la concurenţă cu berea.

Desigur, uneori livezile se colorau în albastru, în brun sau chiar în negru şi poeţii, doar ei aveau voie să scrie că pământul e albastru ca o portocală, sau că piersica e neagră ca un sân de văduvă.

…priviţi la început livezile din ochii mei priviţi apoi tabloul rotund din irisul meu închipuind livezi fructele sunt rotunde precum o metaforă metafora are culoarea sufletului copacului nimeni nu va avea curajul să spună fructele sunt săpunul cu care copacul îşi curăţă păcatele parfumul literei îmbată mai mult decât prietenia îngerilor păzitori da, caisa e albă ca o vocală şi nimeni nu va avea curajul să spună Chen-zi e mai mare poet decât Li Liveng…

Hu-Tu se grăbi să moară de o boală ciudată, se albea tot mai mult, ca atinsă întâi de leucemie, semăna tot mai mult cu un vas de caolin, până când, într-o zi, Chen-zi nu găsi alături de el decât un vas alb semănând cu un dans, dar amintind şi de Hu-Tu. Era, într-adevăr, un vas de caolin. Se hotărî să-l incinereze. Reuşi: numai că acum glazura strălucitoare, îi amintea mereu de zâmbetul lui Hu-Tu, de smalţul dinţilor ei albi ca de porţelan. Şi pentru că totul se topise, temperatura cuptorului depăşise 1.300 de grade, culorile ochilor, părului, buzelor lui Hu-Tu se topiră şi curseră spre alb, imaginând un munte semeţ care se oglindea într-o mare prea calmă şi prea adâncă, un singur cocor, vâslind spre sud, acolo unde îl îndemna să meargă şi acul vrăjmaş, dar drept, al busolei. Îngropă vasul într-o nişă din Marele zid. Parcă ar fi o coastă care se întoarce la locul ei – îşi mai spuse.

Chen-zi constată cu surprindere că era foarte cunoscut chiar acolo unde nu fusese încă niciodată. Oamenii îl aşteptau, copiii de asemenea. Îi dădeau de mâncare, de băut, îi acordau adăpost. Orice om este liber doar atunci când are noaptea deasupra capului un acoperiş. Era un om liber. Oamenii erau pregătiţi, îi ascultau, în tăcere, dar plini de extaz în ochi, povestirile. Nu făcea decât să le povestească mituri străvechi, pentru ei erau însă noi, deşi întortochiate şi el nu făcea altceva decât să le desluşească înţelesuri, dincolo de cuvinte şi semne.

Iată câteva dintre ele, aşa cum au fost consemnate şi în rapoartele secrete ale poliţiei:

Pan Gu era un om pipernicit, purtând o fustă de frunze şi era acoperit uneori cu o blană de urs. Se spune că s-a zămislit singur dintr-un ou care plutea în golul întunecat şi inform al haosului. Timp de optsprezece mii de ani, Pan Gu a crescut în găoacea sa întunecată cu câte şase picioare pe zi, adică un stat de om, iar pe măsură ce creştea, creştea şi cadrul, iar el dăltuia structura universului. Atunci când a simţit că universul se poate susţine singur, a spart coaja albă a oului şi lumina a năvălit în interior, despărţind cerul de pământ. Dar cerul şi pământ nu vroiau să se despartă, aşa că Pan Gu împingea mereu cerul cu capul şi pământul cu picioarele.

Pan Gu se simţi bătrân şi ştia că moartea i se apropia şi atunci se hotărî să plămădească tiparul universului din trupul său. Din cap au luat naştere munţii, dinţii şi oasele se transformară în stânci, din ochiul stâng apăru soarele, iar din cel drept luna. Din răsuflarea obosită se stârneau vânturile, iar din roua din barbă se iviră stelele. Carnea sa inchipui pământul, sângele-apele, iar mâinile şi picioarele cele patru părţi ale lumii. Din părul său crescu iarba, apoi copacii şi tot ce este verde. Îi mai rămăsese doar păduchii care, deşi nu se temeau de el, îi alergau tot timpul pe trup. Din ei zămisli oamenii. Totul era însă mort sau adormit şi atunci Pan Gu se duse la un pustnic virtuos, neîntinat şi hermafrodit, care urca zilnic piscurile munţilor, sorbind puterea soarelui şi a lunii. Pan Gu îi trecu prin faţă ca o amintire. Pustnicul suspină şi când el inspiră adânc, Pan Gu i se strecură în trup ca rază de lumină. Trăi în pustnic încă doisprezece ani şi ieşi renăscut, sub forma copilului Yuan-Shih T’ien Wang care plecă spre alte lumi. În urma sa rămase doar înfricoşătorul demon Kung Kung care încercă să distrugă lumea lui Pan Gu, deplasând muntele Bu Zhou Shan, reuşind doar să mute cerul, astfel că steua polară nu mai apare de atunci chiar deasupra capului.

Rezoluţie: S-a dat în urmărire Pan Gu (P’an-ku). Deşi e extrem de periculos, nu umblă înarmat. Se pare că se ascunde în provincia Fukien.

Într-o dimineaţă ceţoasă de toamnă, un bac străbate apele mânioase, umflate şi învolburate ale râului neîmblânzit Lo Yang, ce curge de-a latul provinciei Fukien. Legendele spun că niciun pod nu se poate construi pe acest râu, în parte şi pentru revărsările lui uriaşe, ce-l făceau să se mărească de peste o mie de ori. Valuri uriaşe ameninţau să scufunde mica ambarcaţiune, când la proră se arătă, înveşmântată într-un alb orbitor Guan Yin, zeiţa milostemiei, care îşi întinde braţele, mai întâi spre cer, apoi spre cele două maluri, potolind mai întâi vânturile şi apoi chiar valurile. Printre călători se află şi o biată femeie însărcinată, înspământată şi care plângea mereu, pe nume Fong Tsai. Ca s-o liniştească, Guan Yin îi promite că o va ajuta să nască uşor, chiar pe bac şi fiul ei va fi acela care va proiecta şi va construi cândva un pod peste râu. Fong Tsai naşte un fiu pe care îl numeşte Tsai Xiang şi care creşte repede. În fiecare an, de ziua lui, mama îi aminteşte de datoria lui de a construi un pod peste Lo Yang. Tsai Xiang ajunge prim-dregător în guvernul imperial; deşi nu i se reproşează nimic, nu i se permite să părăsească capitala şi să viziteze provincia Fukien. Într-o zi Tsai Xiang scrie cu miere pe frunzele unui bananier mesajul: Tsai Xiang, întoarce-te acasă şi fă-ţi datoria! Furnicile mănâncă mierele, şi scrierea rămâne clară. Împăratul e convins să-i dea drumul şi îi dă un mesaj imperial, numindu-l pe Tsai Xiang, pentru două luni, magistrat. După o lună în care construcţia podului e mereu distrusă de râu, Tsai Xiang trimite o rugăminte printr-un curier regelui-dragon Ao Guang şi îl roagă să reducă nivelul apelor râului timp de trei zile. Dragonul retrage apele, albia râului rămâne uscată, dar, după prima zi, numai o treime din lucrare e terminată. Lucrătorii rămân fără hrană şi vor să plece. Tsai Xiang o cheamă pe Guan Yin rugând-o să-l ajute cu bani şi provizii. Zeiţa se arată din nou la prora unei bărci şi anunţă că orice bărbat care îi va arunca aur sau argint în poală o va putea poseda. Barca se umple imediat de bani. Şi astfel Tsai Xiang a putut termina la vreme podul peste cumplitul şi neîmblânzitul râu Lo Yang.

Rezoluţie: Numitul Chen, autointitulat Chen-zi face propagandă în favoarea numitului Tsai Xiang, care a fugit acum o lună în străinătate şi care s-a dovedit a fi spion în favoarea unei puteri străine, după cum ne declară la anchetă şi femeia de moravuri uşoare Li-shan, cunoscută de clienţi şi sub numele de Guan Yin.

Despre Nu Gua nu se ştiu pre multe: Unii învăţaţi cred că ea este soţia, sora şi fiica lui Pan Gu, alţii cred că este fiica lui Shui Yhing-Tzu, zeul apelor, alţii că este soţia sau sora împăratului Fu Xi, primul noastru conducător. Nu Gua are faţa albă ca sideful unei scoici, părul negru ca întunericul nedeprins cu lumina, iar trupul îi este alcătuit din corpurile a doi şerpi răsuciţi. În partea inferioară a trupului seamănă cu un melc de apă.

După ce Pan Gu a despărţit cerul de pământ, Nu Gua plămădeşte bărbaţi şi femei din nămolul râului învins de Tsai Xiang, Lo Yang. Le dă forme după înfăţişarea ei şi a fratelui sau soţului ei, Pan Gu. Într-o zi, pe când scotea din mâlul râului o funie, observă că, învârtind funia, din picăturile de apă noroioasă apar oameni cu duiumul, aşa că se hotărăşte să folosească funia pentru a face cât mai mulţi oameni. Numai că oamenii zămisliţi aşa sunt sărăci şi slabi, pe când cei modelaţi de ea sunt puternici, înţelepţi şi bogaţi. Împăratul Fu Xi moare şi Nu Gua îi ia locul, devenind împărăteasa Nu-Huang sub semnul elementului Lemn. Pentru a popula lumea cu oameni, ea îi adună pe toţi cei modelaţi de ea şi îi trimite să supună pământul, pentru a-l face primitor şi pentru locuitorii firavi. Doi dintre războinici, Kung Kung şi Zhang Xu, încearcă să-i răstoarne autoritatea, folosind elementul Metal în locul elementului Lemn. Nu Gua îi învinge folosind elementul Foc, topind Metalul, apoi elementul Apă, care învinge elementul Foc. Cei doi războinici se întorc unul împotriva celuilalt, iar Kung Kung este învins. Acesta fuge spre apus, ajunge la un munte înalt şi se răzbună, provocând o avalanşă cu care doboară stâlpii de sprijin ai cerului în pătratul nord-vestic. Cerul se frânge şi se prăbuşeşte, în el apare o gaură mare, iar axa pământului se înclină. soarele dispare, iar ploaia cade torenţial.

După alţii învăţaţi Zhang Xu devine împărat, iar Kung Kung este decapitat. Nu Gua repară cerul, construind o pagodă al cărei acoperiş îl susţine. Ea astupă gaura cu cinci stânci colorate diferit, corespunzând celor cinci elemente (Lemn, Foc, Apă, Pământ, Metal şi Apă). După alţi învăţaţi, Nu Gua ucide mai întâi o broască ţestoasă, îi înfinge picioarele în cele patru colţuri ale lumi, pentru ca toţi să cunoască cele patru puncte cardinale, după care acoperă gaura din cer cu trupul lui Kung Kung care era şi dragon şi porneşte în căutarea unei lespezi care să astupe definitiv spărtura. Atunci când plouă, se spune că dragonul îşi aduce aminte că a fost zeul apei sau că lespedea pusă în cer de Nu Gua este chiar capul decapitat al lui Kung Kung, care mai plânge încă.

Rezoluţie: Numitul Chen, autointitulat Chen-zi instigă populaţia civilă, paşnică şi neştiutoare, anunţând secetă şi inundaţii, precum şi alte cataclisme. De asemenea, fidel adept al bandei celor patru (sau cinci – dar la noi nu a juns încă circulara secretă 1451), îi proslăveşte subtil pe aceştia, numindu-i apărători ai cerului frânt, arhitecţii care au astupat Marea Gaură.

A doua rezoluţie: Propunem arestarea de urgenţă a susnumitului, mai ales că s-a dovedit (avem numeroase mărturii date cu entuziasm de nedescris de ţărani, muncitori şi intelectuali) că este un spion deosebit de periculos, aflat în solda unei puteri străine şi vrăjmaşe.

Mărturisirea lui Ghen-zi:

Recunosc că îi cunosc pe Zhou Wang (Chou Wang), care se autoproclamă zeul sodomiei şi căruia i se atribuie rolul de tiran malefic al vechii orânduiri şi pe Wu Wang, autoproclamat Rege Militar, cunoscut pe numele său de cod drept Fa, care este primul conducător al dinastiei radicale, deşi conducătorul oficial este tatăl său Xi Beh (Hsi Peh), sunoscut şi sub numele de Wen Wang. De partea lui Wu Wang se află Zhiang Tzu-Ya (Chiang Lu-Shang), general-erou care l-a părăsit pe Zhou Wang şi despre care se spune că îi înalţă la rang de zei pe cei care i-a învins în luptă.

Recunosc că îi cunosc şi pe Li No Cha, un războinic fabulos care are o înălţime de şaizeci de picioare, opt braţe cu care mânuieşte arme de aur şi trei capete cu câte trei ochi fiecare. Glasul său e tunet, iar răsuflarea e un fum albastru. Are o brăţară magică de aur şi foloseşte în luptă şi o altă armă magică, numită Vânt de Foc sau Para Vântului. De partea lui Zhou Wang se află spiritul stelei Tiao Ko (Feng-Shui în viaţa pământească) şi generalul său, spiritul stelei Sang Men (Zhang Kuei Fang în viaţa muritoare) care l-au provocat la luptă pe Li No-Cha, dar care i-a învins cu brăţara sa. În timpul luptei, Li No Cha îşi aude numele rostit de trei ori; ca să nu se despartă hun – adică spiritul conştient care poate sau nu ajunge în paradisul ceresc – şi po – forţa vitală a corpului muritor, Li No Cha s-a preschimbat în lotus în timpul bătăliei.

Pentru a-l salva de la moarte, Zhiang Tzu-Ya solicită o audienţă la Wu Wan şi-i cere să meargă spre muntele sfânt Kun Lun, sălaşul Reginei Apusului, Xi Wang Mu.

Pe muntele Kun Lun se întâlneşte cu Yuan-Shih-Tien-Kun, apoi cu Nan Zhi Xien-Weng, divinitatea-paznic care controlează durata vieţii muritorilor, supranumit Bătrânul de la Polul Sud.

Nan Zhi Xien-Weng îl învaţă pe Zhiang Tzu-Ya să construiască un altar pe care să depună lista Promovărilor la Nemurire.

Pe drumul de întoarcere spre casă Zhiang Tzu-Ya este oprit de Shen Kung-Pao, un fost aliat care trecuse de partea forţelor duşmane şi care încearcă să-l convingă să–şi schimbe el tabăra şi să predea lista Promovărilor la Nemurire.

Yuan-Shih-Tien-Kun îl prevenise pe Zhiang Tzu-Ya ca, pe tot parcursul călătoriei, să nu răspundă nimănui care i se adresează pe nume, iar Shen Kung-Pao îl provoacă pe Zhiang Tzu-Ya la o întrecere de magie.

Dacă Shen Kung-Pao avea să fie învingător, Zhiang Tzu-Ya trebuia să distrugă lista.

Shen Kung-Pao pretinde că este în stare să se decapiteze şi să facă să plutească în spaţiu capul său. Reuşeşte şi Zhiang Tzu-Ya îşi dă seama că a pierdut.

A intervenit însă Nan Zhi Xien-Weng care l-a alungat pe Shen Kung-Pao cu vorbe grele.

Lupta a continuat şi Zhao Kung-Ming, unul din generalii lui Zhou Wang este ucis, iar cele trei surori nemuritoare ale sale, cele Trei Stăpâne ale Abluţiunii de la curtea cerească a lui Zhou Wang sunt hotărâte să-i răzbune moartea.

Ele se folosesc de Căldarea de Aur de Obârşie Tulbure ca proiectil, dar aceasta este anihilată de Li No Cha şi de arma Vânt de Foc. Puterea lor mult redusă este preluată de Lao Tzu, un înţelept, păstrătorul arhivelor imperiale de la curtea lui Wu Wang. Sora cea mică încearcă să-l înjunghie pe înţelept cu foarfecele ei de aur, dar el îndepărtează arma cu un singur gest şi cele trei surori sunt învinse pentru totdeauna.

În final, Zhiang Tzu-Yale le înalţă totuşi la rangul de zeiţe-moaşe.

Wen Wang este rănit mortal de Lei Ku (Wen-Zhung Dai-Shih în viaţa muritoare), zeul tunetului, norilor şi ploilor, cel mai vechi ministru al lui Zhou Wang. El are trei ochi dintre care unul cu o rază ucigătoare şi călăreşte un inorog negru care se deplasează cu viteza luminii.

Wen Wang este readus la viaţă cu un elixir administrat de Jan-Deng Dao-Pen, alt locotenent al său, cel care a ucis-o pe Dou Mou, mama stelei polare. În plus, el l-a anihilat în luptă pe Tai Sui, zeul astrologiei, fiul lui Zhou Wang. Înfrânt, Lei Ku hotărăşte să se retragă pe muntele Yen Shan, dar trebuie să se înfrunte cu o parte din generalii lui Wu Wang. Chih Zhing-Tzu, primul general îl anihilează pe inorogul lui Lei Ku cu oglinda magică Yin-Yang. Lei Zhen-Tzu, aliatul său, îl despică în două cu sabia-baston. Yun Zhung-Tzu, al treilea general, îi taie calea lui Lei Ku; acesta încearcă să fugă aruncând fulgere magice care transformă victima în scrum. În pacea care s-a încheiat Zhiang Tzu-Ya îi va atribui lui Lei Ku un rol nou în panteon, cel de zeu al furtunii.

În final, Wu Wang, fiul lui Wen Wang, atacă trupele lui Lei ku şi le înfrânge, punând capăt vechii dinastii şi deschizând calea celei noi.

Rezoluţie: Numitul Chen, autointitulat Chen-zi încearcă să ne inducă în eroare, prezentându-ne, în locul luptei dintre două bande rivale, care îşi dispută supremaţia asupra unei părţi a Marelui Zid, aşa-numita Bătălie de la Mu sau Bătălia celor zece mii de spirite.

De altfel, până şi ursitoarele îl numeau pe Chen, „fiul cel prefăcut” şi ştiau foarte bine de ce spuneau asta.

În aşa-zisa sa mărturisire, Chen cel prefăcut amestecă lucruri bine-ştiute cu lucruri obscure sau chiar de neînţeles.

Se pare că şi-a dorit ca nimeni să nu-i poată citi până la capăt sau să nu-i poată reţine mărturisirea.

Întrucât suntem siguri că nu acţionează singur, ci face parte dintr-o bandă mult mai extinsă decât am estimat noi la început, propunem să fie eliberat, dar supravegheat permanent, 24 din 24 de ore.

Pentru Chen, ultimele sale zile fură cu adevărat miraculoase. Deşi era sfârşit de toamnă, natura trăia o vară indiană, iar rododendronii, crescuţi aici ca nişte copaci, atingând uneori şi treizeci de metri, îşi scuturau pe poteca pietruită florile sângerii.

Trecuse de laturile sudice ale Marelui Zid, se despărţise cu alte cuvinte de coada Marelui Dragon, avea să facă un larg ocol pentru ultimul drum. Dar dacă dragonul avea să mai dea o dată din coadă, spulberându-l ca pe un pumn de nisip? „Nu se va întâmpla asta. Un tată nu-şi ucide atât de uşor fiul”. Cine vorbise? El, cu un glas care nu era al său? Altcineva, care se strecurase pe îngusta potecă a gândului său? Dar cine era acel altcineva? Avea totuşi, înainte de a pleca pe ultimul său drum, ştia cu certitudine că va fi ultimul său drum, dar asta nu-l neliniştea, dimpotrivă, îi dădea un aer semeţ, părea un biruitor, avea destul timp pentru a mai face un drum, plecând în timp spre începuturi. Ciudate nu sunt substantivele sau verbele sau atât de hulitele adjective, ci adverbele, căci iată, înainte poate fi adverb de timp, de mod, sau de loc, adică poate fi orice, atât de lunecoase sunt. Cu spatele la zid, Chen-zi îşi aştepta sfârşitul, aşa cum îl anunţaseră ursitoarele. Ştia că va fi împuşcat, sub acuzaţia de a fi spion, căci numai un spion putea cunoaşte toate limbile şi dialectele ce se auzeau sub zid, limba păsărilor şi a fiarelor, limba lutului şi a pietrei. Timpul, vrând însă să-l apere, se dilatase enorm, astfel încât el se mai putu gândi la tatăl său, necunoscutul şi, pentru o clipă, legenda fu mai vie decât adevărul vieţii. Revăzu, extrem de clar, de parcă ar fi privit un acvariu de cristal în care nu s-ar fi aflat apă, ci un lichid mai transparent şi mai pur decât aerul cel mai curat şi mai pur, chipurile celor care ar fi putut să fie taţii lui: tâlharul impetuos, hotărât, care îi violase mama sălbatic, după ce o ameninţase cu pumnalul, jurându-se că-i va lua gâtul, dacă va spune ceva, cuiva, cândva. Vedea aievea cum ea, înspăimântată, înnebunită de durere şi de teamă, dăduse de câteva ori din cap, întâi în sus şi în jos, adică da, a înţeles, apoi în stânga şi în drepta, la fel de rapid, ca o păpuşă, nu, nu va spune nimănui, nimic, niciodată, nici măcar fiului ei; mandarinul cel înveşmântat în aur, în pulbere de soare, care şi-a coborât ochii leneşi, lunecoşi, negri şi adânci, în treacăt asupra mamei sale şi s-a milostivit să o facă femeie şi mamă, pescarul cenuşiu, gârbovit de sare, de vânturi şi de bătrâneţe care îi găsise mama singură pe ţărm căutând scoici, neguţătorul de peşte, atât de fioros cu cuţitul său, atât de ascuţit, încât niciun spin, înotătoare sau burtă de peşte nu-i rezistă şi care îi dăruise o burtă de peşte crud, să-l mănânce şi să se întremeze, iar el mai simţea şi acum gustul uşor sălciu al peştelui, omul cu ricşa, cel care se oprise pentru câteva clipe să-şi tragă sufletul între două drumuri şi care i-a cerut mamei sale o cană cu apă, apoi i-a băut adâncul ochilor şi o lacrimă, mai fierbinte decât steaua polară, războinicul, acoperit de zale şi atât de viforos, încât nimeni n-ar fi îndrăznit să-l refuze sau să-i reziste, niciun bărbat, darămite o femeie, care, pe deasupra, era şi tânără şi servitoare, fiul stăpânului mamei sale, tânăr şi învăţat, cu ochelari, care părea atât de neajutorat şi de speriat, mai neajutorat şi mai speriat decât femeia tânără şi frumoasă care era mama sa şi pe care ea îl făcuse bărbat aproape din milă, aproape în joacă, abia stăpânindu-şi râsul şi pe care el, fără să-şi dea prea bine seama, o făcuse femeie, călugărul, înveşmântat în straie cafenii, în care mama sa crezuse şi i se închinase, căzându-i la picioare, e drept că el s-a purtat frumos cu ea, nu a scos niciun cuvânt, şi ea aproape a crezut că aşa trebuie să se întâmple, că el îi va da ceva din zeieştile puteri şi învăţăminte şi el simţea că are asemenea puteri şi învăţăminte, cărturarul cu barba subţire, rară şi firavă şi cu degete nervoase şi lungi, la care să dusese mama sa să-i citească şi ei cartea şi el îi citise, o jumătate de zi, până noaptea şi ea nu avu cu ce să-i plătească pentru citit şi cărturarul atunci acceptase, cu greu, dar acceptase, ca preţ aproape simbolic, trupul ei tânăr şi neînvăţat, ţăranul Liu, veselul Liu, cel aplecat mereu asupra plugului, asudat, cu cămaşă albă, care se odihnise câteva clipe la umbra unui copac şi care o descoperise pe mama sa dormind, frântă de oboseala drumului şi ea aproape nu ştiuse ce se întâmplă, îl simţise doar greu deasupra ei, prea greu şi atunci a vrut să ţipe, dar el îi acoperise gura cu gura lui, într-un sărut lacom. Şi ea îl lăsase apoi, pentru că nu i se putea opune şi pentru că trupul ei începuse să o trădeze, să se dezmorţească, să-l primească cum se cuvine, ca pe un oaspete drag, îndelung aşteptat, stăpânul, mereu nemulţumit, pocnindu-şi tot timpul degetele, privind spre mama sa indiferent, petrecând-o doar cu privirea, aşa cum ar fi urmărit un sac de orez, dar care, găsind-o singură într-o odaie, se năpustise asupra ei sălbatic, de parcă ea ar fi fost un duşman de temut, trântind-o, luptându-se acolo jos cu ea, răstignind-o până la urmă pe spate, violând-o sălbatic, până când ei începuseră să-i tremure totul: picioarele, mâinile, buzele, pântecul, ochii. Ştia că nu îl va trăda, că nu va spune nimănui ce se petrecuse, şi, dacă ar fi spus, tot nu s-ar fi întâmplat nimic, dar tot se hotărî să o alunge, Marele Dragon Imperial, de aur, de un galben imperial, care a trecut peste ea ca un plug, un plug ciudat care să-i răstoarne brazda, dar şi care îi culcase în brazdă sămânţa, dar şi Marele Zid şi chiar Marele Zeu, căruia nimeni nu-i văzuse încă faţa, putea fi nor, rază de soare, albină, orice jivină, chiar om şi care, din când în când, cunoaşte femei, pentru a le înnobila din nou spiţa, altfel oamenii s-ar fi prăbuşit din nou în patru labe, şi-ar fi uitat cuvintele şi li s-ar fi înceţoşat privirea.

Cu toţii puteau să fi fost taţii lui şi, într-un anume fel, chiar erau, dar el se gândea acum la mama sa, rămasă tânără, Hu-Tu ce se grăbise să moară de o boală ciudată, se albise tot mai mult, ca atinsă întâi de leucemie, semăna tot mai mult cu un vas de caolin, până când, într-o zi, el, Chen-zi nu găsi alături de el decât un vas alb semănând cu un dans, dar amintind şi de Hu-Tu. Era, într-adevăr, un vas de caolin. Se hotărî să-l incinereze. Reuşi: numai că acum glazura strălucitoare, îi amintea mereu de zâmbetul lui Hu-Tu, de smalţul dinţilor ei albi ca de porţelan. Şi pentru că totul se topise, temperatura cuptorului depăşise 1.300 de grade, culorile ochilor, părului, buzelor lui Hu-Tu se topiră şi curseră spre alb, imaginând un munte semeţ care se oglindea într-o mare prea calmă şi prea adâncă, un singur cocor vâslind spre sud, acolo unde îl îndemna să meargă şi acul vrăjmaş, dar drept, al busolei. Îngropă vasul într-o nişă din Marele zid. Parcă ar fi o coastă care se întoarce la locul ei – îşi mai spuse.

Acum primi în piept lovitura, ca şi cum ar fi fost un berbec ce încearcă să spargă poarta cea grea de intrare în cetate. Deasupra sa plutea un dragon uriaş, în linişte, cu cozile desfăcute, colorate în toate culorile curcubeului.

Şi oamenii îl văzură uimiţi pe Chen–zi urcând liniştit, fără grabă, semeţ, fără să-şi mai întoarcă spre ei, o clipă măcar privirea, urca liniştit şi semeţ curcubeul, spre cer.

Lucian Strochi