Totul începu cu o iluzie.

Îi plăceau trenurile de epocă, le găsea acum foarte rar, doar pe drumuri secundare, sau pe liniile înguste, locomotivele cu abur şi cu fum au o poezie a lor unică, degeaba au apărut locomotivele diesel sau electrice, aburul are ceva misterios şi uman, acum, instalată în Intercity, trăi bucuria de a se reîntâlni cu trenurile din copilărie nervoase, ambiţioase, pufnind şi pufăind, luându-şi avânt şi putere, era într-un Intercity, dar văzu chiar aburii alburii învăluindu-i fereastra, nu era nicio iluzie, cum era posibil, trenul ei se pusese în mişcare şi iluzia, pentru că era totuşi o iluzie, nu dură decât câteva clipe, fumul, aburul erau ale unei locomotive de manevră, care trecuse pe lângă trenul ei, alături de ea urcă o tânără care, după un moment de ezitare, i se prezentă, zâmbind uşor:

-Mă numesc Gabi Martin…

Zâmbi şi ea, ca şi cum ar fi ştiut acest lucru, îşi înclină foarte uşor fruntea şi zâmbi, răspunzându-i:

-Şi pe mine mă cheamă Gabi Martin...

O vreme tânăra îşi făcu de lucru cu un sudoku, iar ea îşi găsi o poziţie comodă, pregătindu-se să aţipească pentru câteva clipe.

Mâine avea să fie pentru ea o zi grea, multă alergătură, emoţii, oboseală, chiar fizică.

Nu mai fusese de multă vreme în capitală, nu avea de ce, reţinea de la televizor imagini cu maşini blocate în trafic, cu oameni nervoşi, grăbiţi, dar Bucureştiul, adevăratul Bucureşti pe care îl ştia bine din vremea studenţiei, avea un parfum unic al său, părea încremenit într-o epoca mult mai glorioasă, apusă, dar, dacă te refugiai în cele câteva oaze de verdeaţă, care pătrundeau până la doar câteva sute de metri de centru, era perfect.

Asta îşi dorea cel mai mult, să regăsească acele oaze magice din vremea studenţiei, chiar dacă de atunci trecuse, incredibil, mai bine de un sfert de secol.

Închise ochii şi plonjă în copilărie, tânăra de alături, care purta chiar numele ei, o făcuse să-şi aducă aminte de prima ei ieşire semnificativă în lume, e drept, nu singură.

Îşi aducea aminte foarte clar prima zi de grădiniţă.

Venise însoţită de bunica din partea mamei, ascultaseră împreună vorbele educatoarei adresate lor, copiilor, dar de fapt părinţilor, educatoarea le prezentase un fel de regulament, cu ce au voie şi ce nu au voie să facă ei, copiii, se pomeni în treacăt şi de plata la timp a taxei, destul de mică, aproape simbolică, preţul a două pâini, dar care trebuia totuşi plătită la termen, despre jucării, despre igienă, cuvântul era greu, nu-l putuse reţine, se gândise atunci la hienă, dar ce legătură avea hiena cu ei, copiii, despre program, nu ştia de ce, dar ea reţinea mai mult sfârşitul cuvintelor, aşa că program îi amintea de gram, adică de ceva legat de greutate, ţinea strâns mâna bunicii, abia atunci observase cât de slabă era mâna bătrânei, numai piele şi os, carnea, câtă fusese, atârna acum, se topise, bunica însă zâmbea, privind-o cu coada ochiului, apoi îi spusese pe neaşteptate, să nu te temi, să nu-ţi fie frică, la prânz vin tot eu şi te iau, nu-i era frică, de ce i-ar fi fost frică, erau vreo douăzeci de copii, jumătate fetiţe, jumătate băieţei, toţi îmbrăcaţi curat, într-un fel de uniformă, bleumarin – băieţii, alb-albastru cu picăţele – fetele, ele mai aveau şi o fundă roşie, care acum nu mai era prinsă în păr, ci sub guler, vom învăţa cântecele, vom juca multe jocuri, mai anunţă educatoarea, vor primi la ora unsprezece o gustare, biscuiţi cu gem, napolitane, eugenii, vă rog să nu întârziaţi, când veniţi să-i luaţi, să nu se sperie copiii şi să înceapă să plângă şi eu atunci ce să mă fac cu ei, era o grădiniţă mică, cu doar trei încăperi, una mai mare – în care se jucau ei, alta – mai mult un hol -, unde îşi lăsau hăinuţele şi o altă cameră, a educatoarei, unde ei nu aveau voie să intre sub niciun motiv, părinţii plecară în cele din urmă, deschiderea durase aproape o oră, adevărul era că micuţii erau nerăbdători să se joace cu jucăriile promise şi care se găseau în două lăzi uriaşe, una pentru băieţi, plină cu roţi, cu beţe frumos strunjite, conuri, cuburi, cilidre de toate culorile, mai puţin negru, şi o a doua, ceva mai mică, unde dormeau păpuşile şi câteva truse medicale, pentru că toate fetiţele vroiau să fie doctoriţe şi să facă injecţii păpuşilor, mai era şi o a treia ladă, pe asta avea să o descopere ceva mai târziu, acolo se găseau creioane colorate, hârtie, truse cu culori, ca chiar şi păhărele pentru apă, pensule, câteva echere şi raportoare uriaşe de lemn, care n-au fost folosite niciodată, părinţii şi bunicii, rudele plecaseră pe nesimţite şi lor li se făcuse frică, unii chiar începuseră să plângă şi atunci educatoarea strigă catalogul, avea numele tuturor copiilor, dar vroia să-i cunoască sau să vadă cine a venit şi cine nu, aşa că se auzi şi ea strigată, Martin – spuse uşor tremurat, confirmându-şi numele strigat, de parcă s-ar fi mirat sau i-ar fi fost ruşine de numele său, copiii râseseră de numele ei, ba câţiva începuseră să spună, mai întâi în şoaptă, apoi din ce în ce mai tare, sacadat: Moş Martin – Moş Mar-tin, copiii aveau o veselie îndârjită şi când, în cele din urmă, educatoarea interveni, ei o priviră miraţi, neîncrezători, pentru ei Martin, singurul Martin era Moş Martin, adică ursul maroniu şi blând care venea din când în când pe strada lor şi care dansa, în timp ce ei îi cântau încântaţi şi îndârjiţi: Joacă bine/ Moş Martine/ Că-ţi dau pâine/ Cu măsline şi ursul juca, deşi nu primea niciodată măsline, dar aşa era cântecul, cine îl făcuse, îi dăduse poate atunci măsline, cine ştie, ursul juca în fond pentru că îi plăcea muzica, ritmul unei tamburine şi al unor clopoţei, adică nu aveau nimic cu ea, cu Gabi Martin, ei se eliberau acum prin cântec, erau veseli, aşa că nu înţelegeau de ce trebuie să se oprească, nu se gândiseră o clipă că ea, Gabriela Martin, adică Gabi, va fi stânjenită, ori supărată, ba chiar e bine să ai un nume vesel şi Martin e un asemenea nume vesel.

Părinţii ei nu erau nişte oameni prea bogaţi, dar extrem de ambiţioşi. În acelaşi timp, erau nişte oameni prea obosiţi pentru a-şi păstra pentru ei ambiţiile, aşa că le transferaseră asupra copilului, copil unic, adică asupra ei, Gabriela, Gabi Martin.

Aşa că o înscriseseră la foarte multe cursuri, de gimnastică, de înot, de patinaj, de şah, de limbi străine.

Şi ea, în scurt timp, începu să fie un colecţionar redutabil de diplome.

Nu întotdeauna ocupa locul întâi, dar diplome se dau şi pentru locul doi şi trei şi pentru menţine sau chiar pentru participare.

Învăţa foarte bine, aşa spuneau toţi, pentru ea învăţatul era doar o joacă, e drept ceva mai complicată, adică cu reguli ceva mai complicate şi o datorie, se mira puţin de ce învaţă atât de greu ceilalţi, era atentă în clasă, foarte atentă, prindea totul repede, atunci când nu înţelegea ceva, nu ezita să-i întrebe pe învăţător şi apoi pe profesori, aceştia nu se supărau, dimpotrivă, iată cineva care chiar este interesat de ceea ce predau, era egală, adică învăţa la fel la toate materiile, rareori lua câte un nouă, notele le primea ca un fel de compensaţie, prin comparaţie, adică era cea mai bună din clasă, primea întotdeauna premiul întâi cu coroniţă, era pentru o zi regina, curios, ceilalţi copii nu îi purtau pică, cum ar fi fost normal între copii, nu îi purtau pică, poate pentru că vedeau că nu era o tocilară, apoi lăsa să-i fie copiată tema pentru acasă în pauze, în plus ceilalţi ştiau dintr-un soi de instinct gregar că profesorii se vor sătura să tot întrebe clasa şi să nu primească răspunsul aşteptat, aşa că se întorceau la ea, spune Gabi cum e cu cutare şi cutare, şi ea dădea în general răspunsuri corecte, uneori nu venea numai cu răspunsuri de manual, mai citea şi pe de lături, ăsta era adevărul, citea mult şi asta îi dădea o superioritate netă faţă de ceilalţi, la olimpiade ajungea întotdeauna la faza judeţeană, uneori chiar, mai rar însă, se califica şi la faza naţională, asta însemna alte note de zece, aşa că trecu, aproape fără să-şi dea seama, din ciclul gimnazial în cel liceal, se impusese de la început şi la liceu, deşi acolo era mult mai greu, alţi profesori, alt nivel, alte exigenţe, numai că, dacă era greu pentru ea, pentru ceilalţi era şi mai greu, aşa că rămăsese în frunte, chiar dacă media îi coborâse cu câteva zecimi, era frumoasă şi înţelegătoare şi asta o făcea să fie respectată, acum, în clasa a noua, se iviseră şi câteva de altfel de probleme, fetele cădeau cloşcă, adică se îndrăgosteau, privea uimită în jur şi, pur şi simplu, nu înţelegea ce se întâmplă cu ele, fetele bune care se îndrăgosteau temeinic nu de băieţii buni, ci de repetenţi, de lepre, de chiulangii, sufereau, de cele mai multe ori în tăcere, alteori aveau lacrimi în ochi, atunci când alesul era apostrofat în faţa clasei, dar asta e viaţa, credea că ei nu i se va întâmpla asta, sau, mă rog, dacă va fi să fie, atunci va fi mult mai târziu, convenabil, adică în ultimul an de facultate, nu mergea mai departe cu gândul, poate pentru că nu avea imaginaţie pentru astfel de probleme, poate pentru că un asemenea gând i se părea primejdios, prea primejdios pentru a te juca, lucrurile evoluaseră bine până într-o zi, când veni, prin transfer, un coleg, părinţii lui se mutaseră, veniseră tocmai din nordul ţării, pe la mijlocul anului şcolar, dar se vede că nu avuseseră ce să facă, aşa că s-au trezit într-o dimineaţă în clasă cu el, înalt, blond, subţire, frumos ca un prinţ, sigur pe el, poate puţin prea sigur, răspunse amabil la întrebări, aflară că îl cheamă Martin, clasa pufni în râs, spre nedumerirea lui, dar nu îi întrebă de ce râd, Gabriel Mihail Martin – adăugă şi clasa chiar râse atunci cu poftă, până la urmă nici el nu rezistă şi întrebă ce e atât de neobişnuit şi de distractiv în numele ăsta, îşi reveniră, nu e politicos să râzi de numele nimănui, oricât de caraghios ţi se pare el, iar numele lui nu era deloc caraghios, ciudată era doar situaţia, aşadar urmau să aibă în clasă încă un Gabi Martin, de data asta masculin, clasa se împărţi în două, în jumătăţi aproape egale, unii ţineau cu fosta, adică cu ea, alţii cu actualul, adică cu el, prinţul, blondul din nord, subţire şi înalt, deşirat ca un plop din lună.

Profesorii nu remarcaseră de la început această tensiune, spune tu Gabi, spune tu Martin şi ei se grăbeau amândoi să răspundă, uneori ciocnindu-şi răspunsurile, încurcându-se reciproc, profesorul zâmbea şi îi spuneau atunci lui, Mihai, ca să-i poată totuşi deosebi, iarăşi ciudat, erau amândoi foarte buni la învăţătură şi ea îşi aminti, ca prin somn, că, în urmă cu un an, la o olimpiadă pe ţară îi întâlnise numele, îl remarcase, cum să nu remarci un asemenea nume, care e şi numele tău, când îl vezi purtat de altul, Gabi Martin rămânea în espectativă, deşi Doina şi Simona încercară să-l ademenească, să-l cultive, dar el le respinse, adică nu le respinse, dar nici nu le încurajă, le mulţumi politicos, refuză chiar o invitaţie la o zi onomastică, dar atât de politicos, încât chiar că nu te puteai supăra pe el.

Se simţea totuşi în clasă o încordare surdă, mută, toţi aşteptau punctul culminant, căci intriga exista, cauza exista, trebuia să existe şi un efect, rămăseseră desumflaţi când, în loc de conflict, se aleseseră cu o poveste de dragoste, ei, era totuşi un motiv de satisfacţie, mai ales pentru fete, uite că şi Prinţesa se îndrăgostise, nu era nici ea invulnerabilă, trebuise să vină însă Străinul, prinţul din nord, blondul superb, subţire, mlădiu, dar puternic, căci era neobişnuit de puternic, asta o văzură cu toţii la sport, când era vorba de flotări, de tracţiuni, de urcatul pe frânghie, acolo unde îţi trebuie, pe lângă îndemânare, şi destulă forţă, nu avea rival, făcea exerciţiile întotdeauna de notă maximă, era pus să execute primul orice exerciţiu nou, imediat după profesor.

Lucrurile se petrecuseră destul de simplu, Gabi Martin, adică el, Mihai se apropie într-o dimineaţă de banca lui Gabi Martin, adică ea, îi zâmbi, ca şi cum ea i-ar fi spus ceva nostim mai înainte şi el ar fi reacţionat la asta cât se poate de firesc şi o invită după-amiază la un film, era un film de dragoste, dar el se scuză, vara mea şi prietenul ei îşi cumpăraseră bilete, dar s-a ivit ceva şi mi le-au dat mie şi mi-au spus să merg eu cu cineva, adică cu cine vreau şi m-am gândit că, dacă ai timp, mi-ar face mare plăcere să mergem împreună.

Acceptase, spunând da din toată fiinţa ei, cu un fel de înfrigurare, de elan abia temperat, se stăpânise perfect, sau cel puţin aşa credea ea, acceptase cu ochii, cu buzele, cu o uşoară încuviinţare a capului, ba chiar cu mâinile, care se destinseră abia perceptibil, ca şi cum ar fi vrut să-i îmbrăţişeze tandru, amândoi umerii.

Nu se întâmplă nimic acolo, în întunericul sălii, absolut nimic, nici măcar o privire piezişă, complice, era totuşi un film de dragoste, anumite scene ar fi putut fi pretextul unei intimităţi oarecare, nu se ţinură de mână, nu se sărutară, nici măcar formal, la despărţire, aşa încât întâlnirea părea să fi fost un eşec, sau mai degrabă un semieşec, ţinând cont de faptul că primul pas fusese totuşi făcut.

Numai că, de acum înainte, începură să plece împreună după cursuri, erau spionaţi de ochi necruţători, neadormiţi, mii de ochi curioşi, posibila lor dragoste era acum subiectul care pasiona pe toată lumea, până şi profesorii, văzându-i că pleacă mereu împreună, strecuraseră câteva aluzii, binevoitoare, desigur.

Se plimbau pe un traseu relativ fix, adică el o conducea până acasă, uneori mai stăteau de vorbă două-trei minute la despărţire, ignorau totul în jurul lor, se părea că nu au ochi decât unul pentru altul, erau într-un halou, într-un nimb, se credeau protejaţi, feriţi de ochii lumii, nu aveau ochi pentru alţii şi credeau că nici alţii nu îi văd pe ei, salutau politicos adulţii, dar atât, apoi au început să se plimbe oarecum în cerc, în oval, de fapt în perimetrul unui dreptunghi, ea stătea într-un bloc în formă de U, care era aşezat, în oglindă, cu un alt bloc, evident tot în formă de U şi între blocuri era un dreptunghi asfaltat pe margini, iar în mijloc un teren de fotbal cu zgură.

Orele lor de şcoală se terminau în general la unu, numai joia aveau până la doisprezece, iar lunea până la două.

Urau ziua de luni şi binecuvântau ziua de joi.

Plimbarea nu depăşea însă, sub niciun motiv, ora două şi jumătate, ora mesei, era între ei o convenţie nescrisă.

Tatăl lui Gabi se simţi totuşi obligat să-i spună într-o zi, chiar la masă, asta ca să se înţeleagă că vorbea şi în numele mamei:

-N-am nimic ca fata mea să fie îndrăgostită. E poate cea mai frumoasă stare de graţie a omului.

Un singur lucru îţi cer: să nu coboare deloc notele, adică media şi orice problemă mai dificilă să o discuţi cinstit, direct, imediat cu mama ta.

Nu îi cerea deci un lucru, ci două.

Notele nu coborâră, dimpotrivă, urcară uşor, uşor pentru că aproape nu mai puteau să urce, de vreme ce deveniseră maxime.

Se întâmplă totuşi un incident, accident – cum vreţi să-i spuneţi.

Într-o binecuvântată zi de joi se plimbaseră făcându-şi conştiincioşi târcoalele, perimetrele – aşa cum comentase la un moment dat un coleg, pe jumătate amuzant – pe jumătate răutăcios, apoi se hotărâseră să meargă la un film, spre seară.

A doua zi era vineri, aveau ore uşoare, fiecare avea destule note, nu prea era vreun risc să fie tocmai ei ascultaţi şi chiar dacă s-ar fi întâmplat asta, s-ar fi descurcat ei, oricum.

Din păcate, nu se întâmplă chiar aşa; enervată pentru că nimeni din cei pe care îi ascultase nu învăţase, profesoara de română se hotărî să le dea un extemporal-fulger.

Avuseseră de pregătit Psalmii lui Tudor Arghezi.

Le cerea în lucrare doar atât: să reproducă, să citeze, cât mai multe versuri, să nu facă niciun fel de consideraţii, de comentarii.

Pentru fiecare vers citat corect veţi primi câte două puncte. Evident, generozitatea profesoarei era una perfidă, ştia ea ce ştia.

Gabi Martin, adică fata se descurcă perfect, dădu un psalm în întregime, apoi încă destule alte versuri.

Gabi Martin, adică el nu stătea atât de bine, reţinuse doar două versuri în trecere: Fără să vreu să fiu biruitor / Vreau să te pipăi şi să urlu: este!

Şi nici pe acestea nu le ştia prea bine.

Aşa că se hotărî să improvizeze, scrise, inventă un catren à la Arghezi: Mi s-au închegat visele-n matriţe / Sunt cel mai fericit alchimist / Forme mate-ale lumii pestriţe / Au acum străluciri de-ametist… Puse în paranteză: Tudor Arghezi: Psalm nou, Luceafărul, 1959

Luni veniră rezultatele, previzibile şi totuşi surprinzătoare: Gabi Martin, ea primi un zece cu plus, iar Gabi Martin, el – un patru, tot cu plus şi un catren din partea profesoarei cu aceleaşi rime, nu era deloc neinspirată profesoara, găsise modalitatea cea mai corectă şi exactă de a-i răspunde în acelaşi spirit, ba mai adăugase şi puţină ironie, desigur nescrisă, nespusă, puiule, eu l-am citit pe Arghezi, tu nu, aşadar cu aceleaşi rime (matriţe-pestriţe, alchimist-ametist), fără alte comentarii…

Comentarii pe care se grăbi să le facă a doua zi mama lui Gabi Martin, el, care, venind destul de supărată la şcoală, i se adresă direct ei:

-N-am nimic ca Gabi să se întâlnească cu o fată, să aibă o prietenă. E normal la vârsta asta. Numai că nu-mi place să dea înapoi la învăţătură. Încă o notă mică şi îi interzic orice… aventură (ţinuse să fie rea, să-i spună ceva muşcător, se abţinuse, dar ultimul cuvânt nu-l putuse evita totuşi).

Gabi Martin, ea se supără foarte tare, la urma urmelor eu cum am putut să iau zece, el de ce nu a învăţat, de ce nu citeşte mai mult, de ce sunt eu vinovată de nota lui, la urma urmelor, el este de vină, eu nu sunt o aventură, se înfuriase, repeta, fără să-şi dea seama, mereu la urma urmelor, îi spuse clar că, de acum, gata, nu se vor mai întâlni până când mămica, aici fusese ea ironică şi muşcase, nu va fi mulţumită de note şi îi va permite prin urmare prinţului să aibă o aventură cu o cenuşăreasă.

El rămase alb, îşi muşcă buzele, nu-i răspunse, ea îi întoarse spatele în văzul tuturor şi urmară aproape două luni de tăcere totală, de linişte absolută, de gol istoric.

Nu mai era vorba de o banală, în fond, poveste de dragoste, aici se înfruntau principii, cutume, lumi întregi, asta era grav, nu era vorba deci de o toană, povestea dintre ei, care începuse atât de frumos şi de aşteptat, avea însă un final trist, neaşteptat şi clasa parcă se mohorâse, toţi erau fără chef, ar fi vrut să spună ceva, să-i încurajeze, nimeni nu îndrăznea totuşi să spună nimic, toţi se temeau că, spunând un singur cuvânt, aveau să sfâşie mai rău ceea ce era deja sfâşiat, numai că acuma, prin cuvântul lor, ar fi făcut ireparabil totul.

Gabi Martin, ea şi Gabi Martin, el se jigăriseră, slăbiseră, se ofiliseră, de parcă nu ar fi avut lumină destulă şi căldură, de parcă ar fi trecut peste ei o iarnă lungă şi grea şi poate chiar trecuse, aveau privirile când ninse, când cernite, n-aveau chef de nimic, nici de mâncare, nici de învăţătură, notele începură să scadă îngrijorător, dirigintele îşi permise să-i critice chiar, la o şedinţă cu părinţii, desigur uşor, aluziv, erau totuşi cei mai buni din clasă, exprimându-şi speranţa că nu e vorba decât de o criză, trecătoare, ca orice criză.

Într-o zi, într-o luni, mama lui Gabi Martin, el veni la şcoală, o chemă deoparte pe Gabi Martin, ea şi-i spuse uşor, ca în glumă, aproape frivol:

–Gabi Martin, să ştii că şi pe mine mă cheamă aşa, sunt sigură că fiu-meu nu ţi-a spus asta, voi aveţi alte probleme, mai importante, decât să discutaţi despre părinţi, şi eu am fost ca tine şi tu vei fi ca mine, încercă să glumească, parafrazând, cam lugubru, panseuri de cimitir.

Îşi reveni, se vede că îi venise foarte greu să facă ea pasul ăsta, dar îşi iubea prea mult fiul, riscurile erau prea mari, adolescenţii sunt imprevizibili, aşa că se hotărî să adauge:

-Poate că am greşit şi eu, îmi pare rău pentru unele cuvinte, spunem uneori, oricât de multă experienţă de viaţă am avea, lucruri negândite, dar voi sunteţi tineri şi ar trebui să fiţi mai îngăduitori cu noi, mai ales că noi vă dorim, din tot sufletul, numai binele…

Gabi Martin, ea tăcea, nu pentru că nu ar fi vrut să răspundă, dar nu ştia prea bine ce i-ar fi putut spune acelei mame îngrijorate, sincer îngrijorate, aşa că până la urmă o îmbrăţişă pe neaşteptate, spunându-i la ureche, deşi nu le putea auzi nimeni:

-Să ştii că şi eu îl iubesc mult pe Gabi… şi n-am să te dezamăgesc…

Atunci observă în ochii lui Gabi Martin, mama o lacrimă, mai mult presupusă, care dură doar cât o străfulgerare.

Tăcu, deşi simţea că ar vrea să mai aduge ceva, s-o liniştească…

-Ştiu că eşti o fată deosebită. Nici nu se putea altfel. Fiul meu nu s-ar fi putut înşela, nu s-ar fi putut îndrăgosti, îl cunosc prea bine, de oricine.

Ultimul cuvânt ar fi putut părea jignitor, dar nu era, aşa că Gabi Martin, ma, aşa cum aveau să-i spună ei de acum înainte, continuă:

-Sunt convinsă că toate vor reveni la normal. Fie ca dragostea voastră să vă ajute să treceţi peste toate greutăţile, chiar peste prejudecăţile noastre…

Spusese asta senin, hotărâtă, convinsă că de acum aşa va fi, uşor înfiorată şi emoţionată, de parcă viitoarea lor întâlnire, a copiilor adică, i-ar fi îndepărtat de ea, simţise că şi-a pierdut fiul pentru alta, străina, dar înţelesese că asta era legea firii, aşa că instinctul îi dictase să fie prietenă cu duşmanca sa şi spera ca ea, duşmancă, să fie cât mai generoasă.

-Fii, liniştită, Gabi Martin, ma. În inima fiului tău, ca şi în inima mea eşti unică. Ştiu cât îţi este de greu, dar, crede-mă, astăzi ai câştigat o prietenă, poate o fiică, nu ai pierdut nimic, aşa cum ar putea crede cineva.

Să îmbrăţişară strâns, îndelung şi povestea de dragoste dintre Gabi Martin, ea şi Gabi Martin, el îşi urmă firesc cursul, ca şi cum nu s-ar fi întrerupt niciodată.

Trecu un timp, rezultatele deveniseră iarăşi foarte bune, se părea că nimic nou nu putea ameninţa povestea lor. Gabi Martin, ea se hotărî în cele din urmă.

Într-o seară avu o şedinţă cu părinţii ei, adică la cină le spuse amândurora, calm, dar alb, dacă cineva ar fi înţepat-o cu un ac, atunci, în obraz, n-ar fi curs nicio picătură de sânge:

–Mă şi pa, începu ea, ştiţi cât de mult vă iubesc şi vă respect şi tocmai din acest motiv vreau să avem o discuţie acum şi aici. M-a decis asupra viitorului (aici trase puternic aer în piept) meu, adică asupra viitorului meu… soţ şi voi ştiţi deja că el va fi Gabi Martin, el. Îl iubesc din toată inima şi nu îmi pot imagina un soţ mai bun. Vreau să cred că ursitoarele cele bune ne-au ales, şi ciudăţenia asta cu numele noastre cred că nu e o pură întâmplare. Nu s-a petrecut între noi nimic…ireversibil, adică sunt fată mare în continuare, adăugă ea oarecum brutal, repezit şi surprinzător pentru tonul discuţiei de până atunci, dar s-ar putea să se întâmple ceva între noi, care ţine până la urmă de firescul relaţiei noastre. Dacă va fi să fie, vă voi spune la vremea potrivită. Nu vreau să renunţ la niciunul din planurile mele, dimpotrivă. Numai că acum ne-am mai făcut împreună şi alte planuri. Complementare. Vrem să facem o facultate, vrem să ne căsătorim, vrem să avem copii, vrem să ne iubim, cum vă iubiţi şi voi. Vă spun toate astea şi aş vrea să spuneţi şi voi ceva.

Pa, care răguşise de emoţie, fără să fi scos un cuvânt, aşa cum se întâmplă cu un emotiv care e traversat de o mare şi neaşteptată emoţie, îşi drese glasul, îşi privi cu dragoste nevasta, câteva clipe lungi, apoi spuse:

-Ne bucurăm de tine. Avem deplină încredere în hotărârea ta, în alegerea ta. Ştim că nu a fost una pripită sau… conjuncturală. Normal, ca tată, nu pot să nu mă gândesc din când în când, că fata mea ar fi meritat poate un alt prinţ, poate un rege. Vezi cât de sincer sunt. Dar, reţine, niciodată el nu va simţi acest lucru, îţi promit. Va fi şi el fiul nostru. Pierzându-mi fata, voi câştiga totuşi doi copii, ceea ce e mare lucru, nu-i aşa, mă?

Mă, luată prin surprindere, ezită o clipă, apoi adăugă şi ea, parcă fără legătură cu ce se spusese până atunci:

-La bine nu, dar la greu să ştii că cei mai apropiaţi îţi rămân totuşi părinţii. Aşa că, ori de câte ori te vei afla în dificultate, inclusiv dacă vei rămâne gravidă, vino să te consulţi cu mine şi vom alege cum va fi mai bine.

Apoi discuţia se frânse şi cei trei se retraseră în camerele lor. Gabi Martin, ea nu dormi toată noaptea, dar dimineaţa fu veselă şi senină, bucuroasă chiar, de parcă ar fi rezolvat o problemă dificilă. Şi chiar o rezolvase.

Intrară amândoi la facultate, la aceeaşi facultate, aproape cu aceeaşi medie, era între ei o diferenţă de doar trei sutimi, cred că am uitat să pun o virgulă – se lamentase comic Gabi Martin, el – părinţii (comuni) le găsiseră o gazdă convenabilă, se mutaseră cu toate ustensilele, cu tot calabalâcul, toţi acceptaseră tacit ideea că ei urmau să trăiască împreună, marital, dar curios, deşi dormeau împreună, se gospodăreau împreună, mâncau şi se distrau împreună, nu se întâmplase încă nimic între ei, poate că suntem retro, nostalgici, depăşiţi, conservatori, dar am ales că aşa e mai bine, s-o facem după nuntă, părinţii credeau şi nu credeau asta, se întrebau chiar dacă sunt normali, dacă nu cumva e vorba de vreun viciu ascuns la vreunul din ei şi ei nu au curajul să mărturisească acest lucru, erau chiar puţin îngrijoraţi, până când Gabi Martin, ea puse lucrurile la punct:

-Păi, părinţi normali sunteţi voi? Ne cereţi să ne culcăm, să facem dragoste, sex, numai ca să vă demonstrăm că suntem normali!?! Asta-i bună!

În anul trei, când anunţară hotărârea de a se căsători, toată lumea răsuflă uşurată. Lucrurile deveneau normale, reveneau adică la normal.

Au fost şi câteva mici incidente, atât la căsătoria civilă, cât şi la cea religioasă.

Invitaţia la nuntă era cel puţin curioasă, dacă nu stranie: Familia Gabriela şi Gabriel Ursu, naşi, precum şi familiile Gabi şi Gabi Martin, Gabi şi Gabi Martin, părinţi vă invită să fiţi alături de copiii lor Gabi şi Gabi la momentul unirii destinelor lor.( … )

Masa şi felicitările, sâmbătă, … , ora… la restaurantul Trei ursuleţi.

Primarul mărturisi că este pentru prima dată când căsătoreşte doi tineri cu acelaşi nume, cu exact acelaşi nume.

Preotul o scăladase şi el la început, dar se descurcă repede: se căsătoreşte robul lui Dumnezeu, Gabriel cu roaba lui Dumnezeu, Gabriela…

Când le înmână diplomele de licenţă, secretara facultăţii se simţi şi ea obligată să glumească, adresându-se lui Gabi, ea:

-Cred că l-ai luat din interes. Ai vrut să-ţi păstrezi numele…

Îşi aducea aminte foarte clar prima zi de grădiniţă, acum, îi răsunau încă în urechi Joacă bine /Moş Martine, nu se supărase atunci, iar acum zâmbi, o încercă o durere scurtă, ascuţită, rapidă, intensă, dar care trecuse mai repede decât ar fi putut ea reacţiona într-un fel, să dea un ţipăt, să închidă ochii, durerea îi aminti de faptul că acum în ea sunt două vieţi, era, într-adevăr, un sentiment ciudat, unic, mai mult o senzaţie plăcută, ca şi cum ar fi savurat o prăjitură care i-ar fi plăcut foarte mult, mă schimb, îşi spuse mai mult amuzată decât îngrijorată, acum mi-e tot timpul gândul la mâncare, de parcă ar trebui să hrănesc o liotă de copii, îşi întoarse gândul spre acel cântecel, da, trebuie să fiu atentă ce nume îi voi pune copilului meu, un nume nepotrivit te poate urmări o viaţă, după cum un nume bine ales îţi poate sări în ajutor, ce uşor trecem noi pe lângă nume, pe lângă cuvinte, ne-am obişnuit prea mult cu ele şi nu le mai băgăm în seamă şi asta nu e deloc bine, îşi mai spuse şi adormi liniştită, abia respirând.

Când se trezi, soarele era deja spre amiază, înseamnă că am dormit mai bine de două ore, nu-i nimic, m-am odihnit, toţi îi spuseseră că acum are nevoie de odihnă şi linişte, de multă odihnă şi multă linişte – mai adăugau, culmea că spuneau asta şi bărbaţi care nu aveau nicio treabă cu o naştere, dar să dădeau docţi, zâmbi îngăduitor, aşa sunt bărbaţii, se amestecă peste tot, inclusiv în treburi care nu-i privesc şi la care nu se pricep.

Va trebui să mă gândesc la un nume, încă de pe acum, dacă va fi fată, vreau să-i dau un nume vaporos, uşor, cu adevărat de fată, îi plăceau, între alte nume, Zorica, sau poate Aurora, dar alungă din gând aceste nume, Zorica îmi pare un nume de alint, iar Aurora se leagă de boreală care e un cuvânt care nu-mi place deloc cum sună, se alinta, desigur, dar acum avea timp pentru aşa ceva, alungă, şterse din răbojul ei virtual şi alte nume precum Brânduşa, Viorica, Dalia, Margareta, Hortensia, Camelia, adică numele de flori, apoi numele comune precum Maria, Ioana, Ana, Mihaela, sunt nume frumoase, dar, tocmai pentru că sunt frumoase, le poartă atâtea fete, alungă şi alte nume precum Ingrid, Astrid, Utte, i se păreau prea aspre, date parcă pe graspapir, cât despre Krimhilda, Brumhilda, Hildegard nici nu putea fi vorba.

Nici alte nume, precum Beatrice, Isolda, Julieta nu-i plăceau, poate că sunt eu ciudată, sigur sunt, dar mie mi se pare că unele cuvinte rimează sau te duc spre alte cuvinte, Beatrice îmi aduce aminte de cineva care bea citrice, Isolda de soldă sau soldaţi, iar Julieta de julita, Laura ar fi un nume destul de frumos, dar ce te faci cu laurul care nu e numai nobil, ci şi otrăvitor…

O preocupau mai mult numele feminine, cu băieţii e mai uşor, găseşti repede un Paul, un Petru, un Alexandru, un Emilian, un George şi apoi băieţii sunt mai nepăsători, ţin cel mult la continuitate, dacă Gheorghe e numele străbunicului, apoi musai trebuie să fie Gheorghe şi bunicul, şi tatăl, şi fiul…

Găsi, la anticariat, un dicţionar onomastic creştin şi numele de acolo o înspăimântară.

Trăia, simultan, două stări contradictorii: pe de o parte, purtătorii numelor erau martiri, împăraţi, sfinţi, oameni extraordinari care trecuseră prin multe suferinţe sau care săvârşiseră măreţe fapte de arme sau duhovniceşti şi care meritau toată evlavia noastră, tot respectul şi toată dragostea noastră, iar pe de altă parte, spiritul ei ludic o făcea să râdă când întâlnea nume ca acestea, pe care nu putea să nu le comenteze rapid, cum le citea, să le asocieze cu ceva, să le deformeze uşor, paronimic: Acachie (nume urât mirositor), Acgepsima (cum să-ţi strigi aşa fata, să vină mai repede acasă?), Achepsima (la fel!), Achimian (Alchimist), Achindin (chindie), Aculina (nume de răpitoare), Afian (afină), Aftonie, Aftonom (autonom), Agapit (nume de minereu), Agathodor, Agathopod (nume de moluscă), Agheu, Agripina (plină de gheare sau medicament), Ahileu, Aitala, Alipe (lipie), Amfilohia (amfibie), Amian, Anempodist (trebuie să tragi de două ori aer în piept să-l poţi pronunţa!), Anicet (aracet), Antioh, Antipatru (adică minus patru?), Antuza (nume de iapă), Apelie, Apfia, Arghir, Argeu, Arhelau, Aristobul (astrolab), Aritina (nume de minereu), Artema, Asclipie (fără sclipici), Asclipiodot (nume de idiot), Asincrit (asincron), Aspazia (îţi face gura astringentă), Atinoghen, Auxivie, Averchie, Aviv (viva – citit pe dos), Avxinie, Baruh, Berthold, Betranion (are rezonanţă de batracian), Bonifatie, Calivit (nume de medicament), Camasie (cămaşă), Canid (canin), Cartenie, Castorius, Castul (chiar aşa?), Chendirion, Chindeas, Chirvasie (Kir Vasile), Chionia, Civirin, Climent (ciment), Codrat, Comod (fără interpretare!), Conon (colon), Cronid, Cviriu, Dasie, Dausas (pare un nume lituanian), Diomid (medicament), Dorimedont (pastă de dinţi), Drosida (nume de muscă), Ebul, Ecdichie, Efraft (Eufrat?), Elefterie (lefter), Eleuterius, Eliconida (elicoida), Elpida, Enoh, Eraclie (e raclă), Ermeu, Ermiu (element chimic), Erotiida (nume de vampă), Etimasie, Eumenie, Euprepie, Eusevie, Eutalia, Evcarpion, Evelur (velur), Evgraf, Evlampie (lampa timpului), Evprepie, Exuperiu (fost imperiu), Fanurie (o nouă lună?), Fevronia (nume de febră, te ia cu fiori), Filagru, Filic, Firm (de la infirm?), Flegond (flegmon), Frumentie, Ghervasie, Gliceria (floare sau glicerină?), Gordion, Gurie (guriţă), Hârs, Helchia, Hiel, Hrisagon, Hristodula (hârş, rotula), Hulda (hulpavă), Ierax, Ioad, Iperehie (pereche), Iraida, Kerkira (chefir), Kleonic, Lambra, Leucadia, Levchie, Limneu, Macrobiu (microb), Malahia (cremă), Mamant (amantul mamei), Mamert, Manisiteu, Marato (marotă), Mazim (mazil), Melasip, Melitina (medicament), Mochian (mohican), Monagriu, Morana (morenă), Nereu (mereu), Nicanor (nica nor), Nicostratus, Nifodora, Ochean, Olda, Onesim (medicament), Onosie, Oropsie (oropsit), Osie, Pacomie (păcat, lăcomie!), Pafnutie, Pagarie (pagaie), Pamvon, Pancraţiu (pancreas), Papil (papilă), Paramon (Paramont-nume în cinematografie), Parigorie, Parmena (nume de măr, adică de mară), Parod (parodie), Partenie (parte mie), Pascal (du-te, calule, la pas), Pasicrat, Patapie (pata pi el), Pelaghie (de la pelagră), Pigasie, Pistis (pistil), Plisie, Polien (polen), Pombie (plombă), Prisca (prisaca), Procla (proclama), Prohor (prohod), Protogen (ceva din biologie sau medicină!?), Puplie (pupilă), Rabula, Ravula, Righin, Ripsimia, Rix, Roboam, Ruf, Rufrasia, Rut, Sact, Salona, Sansala (sarsana), Satornin, Savatie, Sefora (semafor), Selneniad, Sempronianus, Sisinie (nume de bâbâit), Sopatra (sora lui Cleopatra), Sosie (e bun aşa!), Soter, Sotirih, Suntihi, Talaleu (teleleu), Talasie (nume de boală), Tasius, Tatuil, Tecusa, Telesfor, Teopemnt, Tiburt, Tranchilin (nume de medicament), Trivimiu (alt nume de medicament), Uprasian, Ursihie, Urvan, Varuh, Varula, Vasoiu, Venerie (boală ruşinoasă), Venadea, Vevea, Vilaia (vila aia), Vitila (viticola), Vonifatie, Xenofont, Zotic… (la ultimele nume obosise, realiză şi eretica ei joacă, se temu chiar de repercusiuni, cine ştie, poate se mânie vreun sfânt, că i-am pocit numele şi mă poceşte şi el pe mine, sau îmi sminteşte sau răsuceşte copilul).

Totuşi realizase ceva: realiză că alegerea numelui e o treabă mult mai grea decât ar crede unii şi chiar e plină de riscuri (de toate felurile).

Urma să nască în septembrie, adică peste cinci luni şi nu se hotărâse încă asupra unui nume.

Nu ştia, nu vroia să ştie dacă va avea fată sau băiat.

Ce rost are să afli sexul copilului la ecograf, naşterea trebuie să fie un mister, important e să-mi fie copilul sănătos, sarcina n-o deranja, totul mergea bine, medicul era mulţumit, insista totuşi să-i facă şi un ecograf, sunt pregătită şi pentru fată şi pentru băiat, medicul nu mai insistă, gândindu-se probabil că e doar o toană de-a ei, gravidele sunt extrem de capricioase, că se va răzgândi, ce părinte nu vrea să ştie ce va fi copilul său, timpul trecea şi o vreme se lăsă purtată de alte gânduri, de alte spaime, în fond avea să nască pentru prima dată, îşi dădu cu bine câteva examene, vara nu era prea capricioasă, temperatura – suportabilă, începea să gâfâie şi spunea suportabilă despărţind acum cuvântul în silabe, până la urmă naşterea e şi o problemă de respiraţie, ca să vezi.

Prin august îi reveni obsesia cu numele, numai că de data asta rezolvă simplu problema, e septembrie, dacă va fi băiat o să-i spun Septimiu, dacă va fi fată Septimia, apoi bunica îi spuse, o întrebă pe un ton neutru, într-o seară, şi dacă vei avea gemeni, eu am avut gemeni şi, din partea soţului, bunica a avut şi ea gemeni, aşa că e foarte posibil, chiar probabil să ai şi tu gemeni, nu se poate, nu am fost pregătită pentru aşa ceva, acceptă atunci ecograful, spre mulţumirea doctorului Grecu şi află că, într-adevăr, avea să nască gemeni, mai mult, avea să aibă o fată şi un băiat, soţul o consolă, ideal, îţi dai seama ce important e să ai şi fată şi băiat şi, oricum, vor creşte împreună, adică gândi ea că el se referea la faptul că ei, părinţii vor creşte cu aceeaşi oboseală doi copii în loc de unul, ea însă se răzvrăti, nu vreau să supăr pe nimeni, dar eu mi-am dorit deocamdată doar un singur copil, de ce trebuie să depind de genele nu ştiu cui, de capriciul atât de nestatornic al sorţii? Nu e drept, nu se poate, copilul trebuie să fie unic, naşterea trebuie să fie unică.

Într-o dimineaţă se trezi râzând, nu-i nimic, voi avea tot un copil, chiar dacă vor fi doi, îi voi boteza pe amândoi Gabriel şi Gabriela, dar de strigat îi voi striga la fel, adică Gabi. Îmi asum toate consecinţele şi confuziile.

Nimeni nu va putea să spună nimic, le voi spune că e numele meu şi al lui, că vreau să dau copiilor mei numele meu, ce e rău în asta, şi, în plus, Gabriel e nume de sfânt, iar sfântul Gabriel se sărbătoreşte în septembrie de către toate religiile creştine.

Născu uşor, se miraseră mult şi asistentele, doctorul şi pacientele din salon, de parcă ar fi fost la a doua sau la a treia naştere, mai întâi băiatul, apoi fata, semănau, normal, foarte bine, gemeni univitelini, parcă aşa se cheamă, băiatul era mai greu cu cincizeci de grame, soţul vru să o determine să le dea alte nume, măcar un nume să fie diferit de celălalt, dar ea protestă, nu şi nu, aşa că cei doi fură înregistraţi Gabriel şi Gabriela, nici la botez preotul nu spusese nimic, dimpotrivă, găsi normale numele, ţinându-se cont de faptul că erau gemeni.

Copiii creşteau frumos, avuseseră noroc cu copii buni, adică sugeau la timp, dormeau bine noaptea, aproape că nu plângeau, erau puternici şi semănau atât de mult unul cu altul, încât nimeni nu-i putea deosebi.

Ştia că e puţin ciudată, dar îşi dorea să dureze cât mai mult această ambiguitate, aşa că nu le făcuse hăinuţe în roz şi albastru, aşa cum se obişnuieşte pentru fetiţe şi băieţei, ci căută un violet neutru, care să reunească ambele culori.

Alergă ceva mai mult, ajunsese chiar să le facă haine „de comandă”, dar era atât de hotărâtă, încât nimeni nu îndrăznea să-i stea împotrivă, cu o sugestie măcar.

Şi mai era ceva: dacă totul mergea bine, ce rost avea să vină cineva să schimbe sau să încerce să schimbe mersul firesc al lucrurilor?

Copiii creşteau frumos, ca în poveste, ajunseseră şi la şcoală, stăteau, normal, în aceeaşi bancă, învăţau la fel de bine, erau la fel de luminoşi, de senini, învăţătorul şi apoi profesorii îi îndrăgiseră din prima clipă.

Ceilalţi copii, la început curioşi, apoi invidioşi, încercară să-i despartă într-un fel, să-i scoată din cuminţenia lor, să-i dezunească, provocându-i, ironizându-i, aruncând în ei cu cocoloaşe de hârtie, până când, într-o zi, Gabriel îl prinse de gât pe cel mai neastâmpărat dintre ei, un repetent, nu mai înalt decât ei, dar îndesat, puternic ca un tăuraş, îl îngenunchie, îi trecu fulgerător mâna la spate şi îi dislocă umărul.

Era atâta hotărâre în gesturile lui, atâta mânie reţinută, ochii săi verzi aveau în ei atâta lumină concentrată, atâta forţă, încât părea că poate topi sau îndoi metalul, aşa încât nici repetentul, nici ceilalţi nu mai îndrăzniră să reclame ceva, cuiva, să se mai lege de ei.

Iar repetentul umblă câteva luni cu braţul prins într-o atelă ghipsată, ce-i atârna ca o aripă frântă, amintindu-le tuturor, încă o dată şi mereu, de cumplita înfruntare şi de neobişnuitul ei final.

Se apropia majoratul şi mama se gândi să le ofere ceva deosebit, adică unic.

Reveni la obsesia ei cu numele şi căută pe internet să vadă alte persoane cu acelaşi nume, adică Gabi Martin.

Găsi întâi aproximativ 2.420.000 de referinţe. Începu apoi, răbdătoare, să le trieze şi să le elimine.

Adică trebuia să rămână doar persoanele care purtau acest exact acest nume.

Lista iniţială se resusese substanţial.

Descoperi zeci, sute de referinţe despre un cântăreţ, despre o pictoriţă, despre o voleibalistă, despre un dansator, despre un aviator, despre un profesor universitar.

Aproape trei luni se ocupă cu îndârjire de descoperirea lui Gabi Martin. Rămaseră pe lista finală 98 de persoane, din 24 de ţări.

Lor li se adresă Gabi Martin, ea în câteva limbi, spunându-le povestea ei, faptul că, atât ea, şoţul, cât şi fiii ei gemeni, se numesc Gabi Martin şi că ea, mama, vrea să le ofere copiilor ei o surpriză cu ocazia majoratului.

Prin urmare li se adresează lor, celor cu acelaşi nume, invitându-i la ei, pentru a sărbători împreună evenimentul.

Din păcate posibilităţile ei financiare nu-i permit să plătească transportul tuturor persoanelor, dar se angaja să le asigure celor care ar fi dat curs invitaţiei cazarea şi masa pe timp de trei zile.

Se gândeşte chiar ca, împreună cu persoanele care vor fi prezente la majorat, să fondeze o asociaţie Gabi Martin, un club Gabi Martin.

Trimise prin poştă, prin e-mailuri acest text şi, spre plăcuta ei surpriză, se trezi cu numeroase răspunsuri.

E drept că nu toate persoanele îşi confirmau participarea la eveniment, dar îi răspunseră favorabil 39 de persoane, din 17 ţări, majoritatea din America de Sud şi din ţările latine din Europa.

Un Gabi Martin din Argentina, industriaş, declară chiar că aşteaptă toate persoanele din America de Sud la Buenos Aires pentru a veni împreună în Europa.

Avea un avion personal, prin urmare transportul de la Buenos Aires la Bucureşti devenea gratuit.

Găsea excelentă ideea româncei şi îi părea rău că nu îi venise lui mai devreme o asemenea idee.

Nebunia începu pe 27 septembrie, adică cu două zile înaintea aniversării.

Serviciile secrete, paza aeroporturilor din Amsterdam, Frankfurt şi apoi Bucureşti se treziră cu mai mulţi indivizi, din mai multe ţări care prezentaseră paşapoarte cu acelaşi nume şi anume Gabi Martin.

Ce era şi mai suspect era faptul că absolut toate persoanele purtând acest nume îşi aveau ca destinaţie finală aeroportul Henri Coandă din Bucureşti, România.

Telefoane, faxuri, e-mailuri, începură să zboare peste Atlantic, se cereau lămuriri, se verificau datele, documentele prezentate, paşapoartele, biletele, alte înscrisuri păreau în ordine, tocmai acest lucru le făceau şi mai suspecte, explicaţia că aceste persoane purtând acelaşi nume vroiau să se întâlnească între ele, era slabă, neconvingătoare, oricum fantezistă.

Se produseseră întârzieri de peste două ore pe aeroporturi, era o reacţie în lanţ, ceilalţi călători începuseră să vocifereze, vameşii, poliţiştii ridicau din umeri, erau derutaţi, obosiţi, nervoşi, nedumeriţi, mai rar amuzaţi, fuseseră scoşi oricum din rutina lor zilnică.

Aşadar, sosiră la Bucureşti, pe 27 şi 28 septembrie, următorii Gabi Martin: din Peru, 38 de ani – factor poştal; din Argentina, 52 de ani – industriaş, împreună cu soţia, Maria Gabriela Martin, 45 de ani; din Chile, 21 de ani – studentă; din Bolivia, 43 de ani – bucătăreasă; din Brazilia, 44 de ani – fermier; din Ecuador, 35 de ani – recepţioner hotel; din Cuba, 26 de ani – dansatoare; din Columbia, 44 de ani – profesor; din Germania, 26 de ani – atlet; din Spania, 58 de ani –preot; din Portugalia, 45 de ani – viticultor; din Franţa, 38 de ani – petrolist; din Italia, 23 de ani – fotbalist; din Ungaria, 31 de ani – poliţist; din Bulgaria, 46 de ani – farmacist; din Rusia, 27 de ani – aviator.

Un post privat de televiziune (nu-i dăm numele pentru a nu-i face publicitate mascată) află întâmplarea, întâmplarea deveni repede ştire şi se oferi să preia ea toate cheltuielile, în schimbul exclusivităţii.

Numele de Gabi Martin deveni vedetă foarte repede. Se luau interviuri non-stop tuturor participanţilor la inedita reuniune.

Se vorbea mult despre iniţiativa româncei, despre faptul că printre cei 39 de Gabi Martin se aflau trei negri, un creol şi un mulatru, (restul fiind, desigur, albi), se vorbea despre internaţionalizarea unor asemenea iniţiative, iar slujba domnului Gabi Martin din Spania fu transmisă în direct şi înregistră o audienţă neobişnuită.

Preotul vorbi despre valoarea numelui de Gabriel, aminti că reproduce un vechi nume ebraic, nume teoforic, care ar însemna Dumnezeu Atotputernic, cită din Vechiul Testament: Şi când eu, Daniel, am văzut vedenia şi m-am străduit să o înţeleg, iată că atunci a stat cineva înaintea mea cu chip de om. Atunci am auzit un glas de om deasupra fluviului Ulai, glas care striga şi spunea Gabriel, tâlcuieşte celui de colo vedenia! (Daniel, 8,15,16), apoi, emoţionat, îşi împreună mâinile şi, cu voce arzătoare, aminti episodul când îngerul Gabriel se arată slujitorului la Templu, Zaharia, spre a vesti naşterea apropiată a Sf. Ioan Botezătorul: Şi i s-a arătat îngerul Domnului, stând de-a dreapta altarului tămâierii. Şi, văzându-l, Zaharia s-a tulburat şi frică a căzut peste el. Iar îngerul a zis către el: -Nu te teme, Zaharia, pentru că rugăciunea ta a fost ascultată şi Elisabeta, femeia ta, îţi va naşte un fiu şi-l vei numi Ioan. (Luca, 1, 11-13).

Şi mai aminti preotul de minunea Sf. Gabriel Iviritul, care, auzind un glas în timp ce era pe mare, a scos din acea mare Icoana Făcătoare de Minuni a Maicii Domnului, ce-i spune Portăriţa.

Aminti, ca un bun spirit ecumenic ce era, şi de Sf. Mc. Gavriil, arhiepiscopul Serbiei, care şi-a mărturisit credinţa întru Hristos şi a fost decapitat la Prusa în 1659.

Apoi fiecare dintre oaspeţi vorbi despre ţara sa, despre meseria sa, despre mândria de a se numi Gabi Martin, despre bucuria de a fi descoperit că există în lume şi alţi Gabi Martin, despre curiozitatea pe care le-a stârnit-o invitaţia de a veni în România şi de a participa la majoratul a doi Gabi Martin, gemeni, adică Gabriel şi Gabriela, despre problemele pe care le-au avut la aeroport, despre stupoarea vameşilor şi a poliţiştilor de frontieră care s-au trezit cu mai multe persoane prezentând paşapoarte cu acelaşi nume, deşi veneau din ţări diferite, despre frumuseţea şi ospitalitatea României, ţară pe care acum o descopereau pentru întâia dată, doar poliţistul ungur mai fusese într-un schimb de experienţă la Bucureşti, Arad şi Timişoara.

Cu toţii erau de acord să se înscrie în asociaţia Gabi Martin şi în clubul Gabi Martin, cu observaţia că, dacă aceste prime două forme instituţionalizate ale numelui lor li se părea firesc să se găsească în România, de unde plecase de altfel şi iniţiativa întâlnirii lor, aveau de gând să înfiinţeze alte cluburi cu acelaşi nume şi în ţările lor de origine, iniţiativă ce stârni un roi de entuziasm.

Majoratul fu sărbătorit la un restaurant de lux şi Gabi Martin, ea simţi regretul că încet-încet erau împinşi spre margine, rămăseseră ideea, numele de Gabi Martin, brandul, marca, dar ei ca persoane, adică ea şi gemenii, erau împinşi, discret, dar implacabil, tot mai mult spre margine, adică spre marginalizare. Nu-i părea totuşi rău.

I se păru că se trezeşte ca dintr-un vis, aventura aceasta a numelor începu să-i displacă, chiar dacă era încântată de musafirii ei, de bucuria lor sinceră, de prietenia cu care fuseseră înconjuraţi gemenii, de atenţia pe care i-o acordaseră toţi invitaţii.

Nu-i părea rău nici de parteneriatul cu televiziunea privată, cheltuielile erau mult mai mari decât fuseseră ele estimate şi pe ea toate acestea nu o mai priveau acum, ieşise chiar într-un relativ câştig, pe care nu şi-l dorise şi nici într-un caz nu şi-l antecalculase.

Apoi toate au intrat în făgaşul lor, ca apele după revărsări şi inundaţii: oaspeţii s-au întors în ţările lor, o vreme a mai urmărit pe internet dacă apar acele cluburi Gabi Martin şi constată că, într-adevăr, apăruseră, e drept că la intervale destul de mari de timp.

Cineva cumpără la OSIM exclusivitate pentru brandul Gabi Martin, cineva, poate aceeaşi persoană, poate alta, cumpără exclusivitatea pe Yahoo şi Gougle pentru numele Gabi Martin, semn că numele acesta încolţise totuşi, prinsese rădăcini.

Dar cel mai mult o interesa evoluţia gemenilor.

Intraseră cu bine la facultate, amândoi la relaţii internaţionale, apoi la drept, urmară masterate, doctorate, urmau să călătorească şi să muncească prin toată Europa.

Dar preluaseră amândoi ceva din ciudăţenia mamei lor: nu acceptară să se căsătorească decât cu o altă pereche de gemeni, adică Gabriel o luă în căsătorie pe Maria Iosub, iar Gabriela se mărită cu Marin Iosub.

Şi aceste nunţi fură destul de mediatizate, poate şi pentru că gemenii sunt oarecum neobişnuiţi, iar faptul că o pereche de gemeni să căsătoreşte cu o altă pereche de gemenii nu e unul prea comun.

Oricum, Gabriela nu acceptă să se căsătorească decât cu condiţia păstrării numelui, lucru cu care Marin Iosub, se vede destul de indiferent la acest capitol, fu de acord.

De altfel, acesta îi mărturisi într-o seară cumnatului său: vă admir pentru tenacitatea cu care vă apăraţi numele.

Pentru mine, numele nu înseamnă nimic, sau, ca să fiu mai exact, înseamnă foarte puţin.

Aceeaşi floare se numeşte în sute de feluri, poartă sute de nume, după sum o numesc vorbitorii unei limbi sau alta. Dar ea este, repet, aceeaşi floare.

După o vreme apărură şi copiii. Numai că Maria Martin născu un singur copil, pe care îl boteză firesc, Gabi. Doar Gabi Martin născu gemeni.

Îi boteză, la fel de firesc, Gabi Martin, adică Gabriela şi Gabriel Martin.

Acum în familia Gabi Martin e o întreagă nebunie cu numele.

Imaginaţi-vă o scenă: Gabi Martin o strigă pe Gabi Martin să-i spună că Gabi Martin s-a supărat pe Gabi Martin pentru că Gabi Martin s-a certat cu Gabi Martin. Adică Gabi Martin, mama o strigă pe Gabi Martin, fiica să-i spună că fiul ei, Gabi Martin s-a supărat pentru că Gabi Martin, copilul lui Gabi Martin, fratele ei, s-a certat cu Gabi Martin, verişoara lui.

Gabi Martin, fra primi din partea profesorului de română o compunere cu titlul: Familia mea.

Iată compunerea:

„Familia mea se compune din străbunicul din partea tatei, străbunica din partea tatei, străbunicul din partea mamei, străbunica din partea mamei, bunicul din partea tatei, bunica din partea tatei, bunicul din partea mamei, bunica din partea mamei, mama, tata, unchiul, mătuşa, fratele meu, verişorul meu, verişoara mea.

Adică Gabi Martin, Gabi Martin, Gabi Martin, Gabi Martin, Gabi Martin, Gabi Martin, Gabi Martin, Gabi Martin, Gabi Martin, Gabi Martin, Gabi Martin, Gabi Martin, Gabi Martin, Gabi Martin, Gabi Martin.

Şi pe mine mă cheamă Gabi Martin. Ca să ne deosebim între noi, mai avem nevoie de câteva litere pe care să le legăm de numele nostru: bu, ba, ma, bi, pa, ta, mă, ea, el, va, so, fra…

În familia noastră nimeni nu a murit încă, deşi bu, ba, ma şi bi sunt foarte bătrâni. În familia noastră toţi suntem egali, pentru că purtăm acelaşi nume.

Când o să fiu mare, o să mă căsătoresc cu o fată pe care să o cheme Gabi Martin.

O să avem trei copii pe care o să-i cheme Gabi Martin.

Sunt mândru de numele meu şi de familia noastră unită!

Gabi Martin”

Redeschise ochii. Tânăra aproape rezolvase toate careurile. Ajunsese la cele cu gradul cinci de dificultate. Tânăra se simţi privită:

-Nu ştiu, dar am impresia că ne cunoaştem de undeva. Şi apoi numele… nu mi se pare o simplă potriveală. În fond nu e chiar atât de des întâlnit. S-ar putea să fim chiar rude. Mai îndepărtate, desigur.

Răspunse gânditoare, ca şi cum şi-ar fi făcut în minte un calcul complicat:

-Ai dreptate. S-ar putea să fim, într-adevăr, rude. Dar nu chiar atât de îndepărtate…

Lucian Strochi