–Eu am fost în rai.

Spusese asta liniştit, conclusiv, teribil, aşteptând răbdător mirarea noastră. Care nu veni.

Repetă deci, puţin precipitat, puţin iritat de lipsa noastră de reacţie:

–Eu am fost în rai. Şi nu o dată.

De astă dată vorbele căzuseră pe un strat de linişte, muzica din local, extrem de zgomotoasă, se oprise exact cu o clipă înainte, aşa încât cuvintele lui hotărâte, apăsate, răsunaseră nefiresc de puternic, făcându-i pe meseni să întoarcă spre el capul, uşor contrariaţi.

Eram în capul mesei, invitat de onoare, el, gazdă şi patron, stătea în dreapta mea, un loc care îi permitea să se scoale imediat, să circule printre mese, să dea indicaţii ospătăriţelor, să spună ceva orchestrei, să schimbe câteva cuvinte cu ceilalţi meseni.

Se aplecă spre mine, schimbând tonul, şoptindu-mi:

-Prima dată s-a întâmplat când aveam cinci ani. Eram de sărbători, în preajma sărbătorilor, cred că în aprilie, se apropia Paştele şi părinţii plecaseră la târg după cumpărături.

Pe mine mă lăsaseră acasă, în grija surori mele, Letiţia, cea mai mare dintre noi, care era deja studentă la matematici şi care vorbea cu un coleg, vecin cu noi.

Ar fi vrut să fie singuri, ca tinerii, aşa că eu le încurcam oarecum socotelile.

Letiţiei i-a fost însă frică să mă trimită afară, la joacă. Puteam să răcesc, să mă murdăresc, să dispar şi ea să nu poată spune unde sunt, atunci când aveau să se întoarcă părinţii.

Aşa că s-a gândit să mă adoarmă. A luat un pumn de seminţe de mac, a făcut o fiertură, un fel de esenţă de ceai, l-a răcorit bine şi mi-a dat să beau.

Pesemne mi-a plăcut băutura, cred că adăugase şi miere, aşa că am băut toată cana. Peste vreo jumătate de oră am adormit buştean.

Normal, s-au bucurat, erau în sfârşit singuri, s-au retras în cealaltă cameră, povestind de-ale lor, cine ştie.

După vreo două ceasuri, Letiţia s-a gândit să vină să vadă ce mai fac, eventual să mă trezească, socotind ea că venise vremea să se întoarcă părinţii de la târg, plini de bunătăţuri.

Spre spaima ei, a realizat că nu mai respiram, mai mult, mă învineţisem, a venit şi prietenul, mi-au făcut împreună frecţii, masaje, tot ce le-a trecut lor prin cap că trebuie să facă într-o asemenea situaţie.

Când au sosit din oraş părinţii, Letiţia era toată plânsă, prietenul ei plecase demult, iar eu eram mort de-a binelea.

Mama s-a ţinut la început tare, s-a gândit că nu poţi muri aşa, deodată, fără vreun semn, fără să fi avut nimic înainte, a întrebat-o pe Letiţia dacă am mâncat ceva şi Letiţia a răspuns că nu, într-adevăr, eu nu mâncasem, băusem, era atât de înspăimântată, încât părea cu totul năucă, nimeni n-ar fi crezut că ea ar fi putut să-mi facă vreun rău, eram ultimul născut şi Letiţia ţinea la mine ca la un copil al ei, aşa că au pus toată această buimăceală a ei pe seama dragostei deosebite pe care mi-o purta.

Tata n-a zis nimic, a ieşit din casă, a lăsat femeile să bocească, să se îngrijească de tot ce era necesar, mureau pe atunci mulţi copii, era după război, lumea era săracă, mâncarea – puţină şi slabă, medicamentele – nu le mai ştia nimeni, nici măcar cum arată sau cum se mai numesc, mureau mulţi copii, îndeosebi de boli digestive, mâncau orice, se îmbolnăveau uşor şi de tuberculoză, aşa că aproape fiecare familie pierdea anual câte un copil, e drept că se năşteau mereu alţii, erau alte timpuri, oamenii se iubeau parcă mai mult, iubeau copiii, în ciuda sărăciei aveau curajul să aibă mulţi copii, căci să ai copii mulţi e un prim semn de belşug şi oamenii aveau nevoie atunci de belşug, de belşug şi de speranţă.

Aşa că moartea mea nu era chiar atât de surprinzătoare, nu era un eveniment, rămânea, desigur, durerea părinţilor, a fraţilor, a rudelor, căci neamul nostru era întins şi puternic, iar părinţii mei se bucurau de multă stimă în sat.

Au încercat să mă readucă la viaţă timp de mai multe ore, dar eu erau mort şi gata, vânăt şi rece, aşa că până la urmă m-au spălat, m-au îmbrăcat în straie noi, mi-au pus în picioare nişte bocăncei moi, pufoşi, pe care tata mi-i luase anume pentru Paşti, căci la noi de Paşti trebuia să ai haine noi, m-au îmbrăcat într-un costum cu două rânduri de nasturi, bleumarin, au aprins şi o lumânare, a venit şi preotul care a citit şi a cântat cele cuvenite în asemenea împrejurări.

Mama era împietrită, nu înţelegea cum era posibil să mor, refuza această idee şi totuşi acum trebuia să o accepte, eu eram întins pe o masă, cu faţa în sus şi cu mâinile puse pe piept, sprijinind o iconiţă cu sfântul meu, care, iată, nu mă mai ocrotise, Letiţia nu spunea nici ea nimic, era albă, cine ştie ce gândea atunci, venise la noi şi mătuşa Emilia, sora mamei, femeie încă tânără, dar bisericoasă, mai ales după ce îşi pierduse în război soţul, pe care îl iubise foarte mult, acceptase cu greu faptul că era mort, multă vreme îl considerase doar dispărut, până când, cineva dintr-un sat vecin, îi povestise că îl văzuse mort, mai mult, văzuse cum fusese lovit de o schijă şi cum murise, la vreo jumătate de oră după aceea, nu se mai putuse face nimic, lovitura o primise direct în piept, Emilia mă iubea ca pe copilul ei şi asta pentru că ea nu avea copii şi pentru că, dintre fraţii mei, eu singur mă lipisem de ea şi stăteam mai mult de fusta ei, ajutând-o în gospodărie, în realitate mai mult încurcând-o, dar mătuşa Emilia mă lăuda, chiar atunci când mai spărgeam câte o strachină sau o cană, băiatul ăsta e harnic, nu e deloc mofturos şi va ajunge departe, acum chiar că ajunsesem departe, prea departe, dar nu la o astfel de depărtare se gândise ea şi, când intră în odaia în care mă aflam, aruncă spre mine o privire grăbită, ca şi cum ar fi vrut să nu mă privească, apoi mă privi îndelung, examinându-mă, aşa cum fac medicii, apoi spuse grav, cu o voce care nu mai era a ei:

-Oameni buni, copilul ăsta nu e mort.

Oamenii înclinaseră din cap, da, aşa era, ce să-i spui unei femei care şi-a pierdut soţul şi care refuzase multă vreme să accepte acest lucru, da, nu e mort, numai că lumânarea mea ardea liniştit în dreapta mea şi palmele mele micuţe sprijineau iconiţa cu sfântul meu, care refuzase să fie şi îngerul meu păzitor.

Veni în cele din urmă şi doctorul, mă examină în tăcere, vreme îndelungată, apoi mă declară mort, prezentând condoleanţe părinţilor, rudelor de prin preajmă şi exprimându-şi regretul că uneori medicina e neputincioasă, îi părea extrem de rău că nu putea să ne ajute într-un fel, oftă şi scrise certificatul de deces, completându-l cu numele meu şi abia atunci mama dădu un ţipăt neomenesc, iar tata o sprijinise de braţ, ca şi cum ar fi ştiut că urma să se prăbuşească.

Letiţia începu şi ea să plângă, bleg, cu noduri, numai Emilia rămăsese dreaptă şi mai spuse o dată, la fel de hotărât, înfruntând privirea şi verdictul medicului:

-Oameni buni, copilul ăsta nu e mort.

Apoi rămăsese doar ea în odaie, ceilalţi se risipiră, sărbătorile fuseseră uitate, dar erau acum atâtea alte pregătiri de făcut, tata îmi măsură cu un metru de tâmplar lungimea şi plecă după un coşciug, pe mărimea mea, de copil adică.

Mama şi Letiţia, apoi alte rude se puseră pe gătit, pe dereticat, trebuiau să primească acum oameni la praznic şi erau destui aceia care aveau să vină, căci familia noastră era una de vază, aşa că, într-un fel, avea să vină aproape tot satul, dacă nu să bea şi să mănânce, măcar să-şi ia rămas bun de la mine şi să spună ceva, ce credeau ei că e mai potrivit în asemenea momente, părinţilor răvăşiţi de durere.

Mătuşa Emilia rămăsese doar ea cu mine şi parcă înnebunise: ba îmi lua mâinile, încercând să le încălzească, ba îmi mângâia faţa, ba aranja nu ştiu ce cută a costumului.

Nu mă scăpa din ochi şi, când mama intră din întâmplare în odaie, îi mai spuse o dată, cu încăpăţânare:

-Femeie, copilul ăsta nu e mort, nu a murit şi nici nu o să moară prea curând.

Mama, normal că ar fi vrut să-i dea dreptate, ar fi vrut şi ea ca totul să nu fie decât un vis urât, dar eu eram tot vânăt, tot rece, iar doctorul şi preotul mă declaraseră mort şi nimeni nu ar fi putut să-i contrazică.

Veni şi tata cu sicriul, mă aşezară uşor în el, se spune că morţii sunt grei, eu nu eram, asta nu însemna însă că nu sunt mort, numai că eu eram doar un copil, nu un om în toată firea, sicriul era căptuşit un atlaz de culoare albă şi contrastul acum era şi mai puternic, eu eram vânăt, de parcă mi-ar fi cedat inima şi poate că tocmai asta se şi întâmplase.

Mătuşa Emilia rămăsese din nou singură cu mine, acum nu mă mai mângâia, poate că acceptase şi ea într-un fel evidenţa, mă privea nedeslipindu-şi ochii de la mine, de parcă, dacă m-ar fi pierdut o clipă doar din ochi, eu m-aş fi ridicat din sicriu şi m-aş fi risipit în văzduh.

Mă privea cu atâta intensitate, ar fi vrut să mă ia cu ea, aşa cum eram, întreaga mea făptură, formată dintr-o puzderie de imagini, să nu piardă niciun detaliu, eram o minunată alcătuire dumnezeiască şi nu ar fi vrut să mă spulbere sau să mă risipească ceva sau cineva, voit sau nu.

Observă că mărul lui Adam coborî uşor, ca o părere, aproape imperceptibil, ca şi cum aş fi vrut să spun ceva, dar mă răzgândisem.

Răbdătoare şi egoistă, păstrând doar pentru ea secretul, Emilia nu se mai mişcă din loc, încremenită în poziţia în care era, uitând parcă să respire, ca şi cum ar fi fost un lucru oarecare din încăpere şi nu o fiinţă vie, aşteptând ca un prădător, un licăr de viaţă.

Când repetai mişcarea, poate la o jumătate de oră şi ea se convinsese că avusese dreptate, că nu eram mort, adică nu eram cu totul mort, dar, e drept, nu eram nici viu pe de-a-ntregul, Emilia îndrăzni să mă părăsească pentru câteva clipe şi îl căută pe preot, spunându-i în şoaptă, dar la fel de hotărât:

-Părinte, copilul ăsta nu e mort.

Preotul o luă cu dragoste de după umerii gârboviţi şi slabi:

-Femeie, îţi înţeleg durerea, ştiu cât ai ţinut la copilul ăsta, al tău să fi fost şi nu l-ai fi iubit atât de mult. Dar ai fost şi tu de faţă când a venit doctorul şi ai auzit ce a spus. Şi apoi, uită-te singură la cum arată, e vânăt, nu mişcă, nu respiră, nu are puls, e rece.

-Nu e adevărat, mişcă. Vino să vezi.

Era atâta hotărâre în ea, încât preotul o urmă supus.

Stătură amândoi o vreme privindu-mă, până când din nou mărul lui Adfam coborî şi urcă uşor, mai mult ca o tresărire.

-Ai văzut, părinte? aproape că strigă Emilia.

Prins între două evidenţe, preotul cedă:

-Am văzut, sigur că am văzut, cum ai văzut şi tu. Uite ce-ţi propun. S-au adunat deja oamenii pentru praznic. Eu am să ies afară, îi mai ţin cu vorba, amân cât pot slujba. Tu vorbeşte cu Vasile, Vasile era tata, să ieşiţi prin spate, vorbiţi cu Toader să vină cu calul lui şi să meargă în târg, la doctorul Radu. Luaţi copilul, să-l vadă el şi să spună ce şi cum. Ai dreptate, nu e lucru curat aici.

De data asta Emilia deveni ea supusă şi nu-i ieşi din vorbă. Îl căută pe Vasile, îi spuse ce hotărâse preotul, mă scoaseră apoi amândoi prin spate, cu sicriu cu tot şi mă lăsară o vreme în celar.

Emilia rămase cu mine, iar tata se duse după Toader. Deşi era un om destul de morocănos, de ursuz şi nimeni nu-i prea intra în voie, de data asta Toader se arătă surprinzător de binevoitor. Poate că îl mirase întâmplarea, ciudăţenia ei, poate că se înduioaşase o dată în viaţă şi el, cine ştie.

Aşa că urcară pe cal: el, Toader, stăpânul, Vasile, adică taică-meu şi între ei, eu, la fel de mort, de ţeapăn şi de vânăt. Trei oameni pe un cal e lucru de mirare, mai ales dacă drumul e lung.

Numai că Toader avea cei mai renumiţi cai de prin aceste locuri: uriaşi, grei, puternici, aduşi, nu se ştie cum, tocmai din Frizia, te gândeai că asemenea cai puteau duce uşor cavaleri medievali în armuri grele, de fier, aveau copita de două ori mai mare decât cea a unui cal obişnuit, trăgeau la jug mai ceva ca un bou şi apoi drumul nu era chiar atât de lung, într-o jumătate de ceas, de mers ceva mai grăbit, ajungeai la târg.

Au ajuns la doctorul Radu, l-au găsit din fericire încă acasă, dar, între timp, poate încălzit de trupurile celor doi bărbaţi, poate din cauza zdruncinăturilor, poate că macul tocmai îşi pierduse efectul acela năprasnic, poate câte ceva din toate astea, mă făcuseră să îmi revin, să mă dau singur jos de pe cal, spre uimirea celor doi.

Doctorul Radu ascultă liniştit povestea, credea şi nu credea ce-i spuneau oamenii aceia, pe jumătate speriaţi, pe jumătate încântaţi, îmi făcu o injecţie în braţ, mă mai examină atent şi îi spuse apoi tatei:

-Copilul este sănătos tun. Adică nu are nimic. Absolut nimic.

Tata privea nedumerit certificatul de deces:

-Şi cu ăsta ce fac?

Doctorul Radu zâmbi:

-Păstraţi-l. E biletul dus-întors pentru o călătorie în rai. Cândva, privindu-l, veţi zâmbi… Şi încă ceva: copilul ăsta şi-a speriat moartea, a păcălit-o. E semn că va trăi mulţi ani de acum încolo…

Ne-am întors repede, chiar mai repede decât plecaserăm.

Când am ajuns pe buza de sus a dealului, am văzut corturile multicolore din curtea casei noastre.

Soarele bătea cu putere, luminând totul.

Era o lumină aproape nefirească, ce aurea totul, ca într-un amurg, deşi eram în miezul zilei.

Am coborât din nou singur de pe cal, abia atunci am văzut că era un cal alb, repet, totul se luminase, era clar, parcă ieşisem dintr-o ceaţă deasă ce îngropase în ea lucrurile, prin faţa casei noastre trecea drumul, era un drum lutos, galben, de fapt acoperit cu o pulbere atât de fină, încât atunci când mergeai cu piciorul gol, praful îţi acoperea toată laba piciorului, iar când trecea o căruţă, aveai impresia că spiţele se înfig direct în drum, nu în cercul de lemn al roţii, am alergat spre mama, spre Letiţia, spre mătuşa Emilia, erau în diferite locuri, între oameni, nu erau adică una lângă alta, eram derutat, împrăştiat, aş fi vrut să le îmbrăţişez pe toate dintr-o dată şi atunci am căzut în colb, cu costumul meu cel nou, bleumarin, cu două rânduri de nasturi şi cu bocănceii cei moi, pregătiţi pentru zilele de Paşti.

Abia atinsesem pământul, când a început să plouă, o ploaie cu stropi mari, ce săreau mult deasupra drumului, după ce izbeau pământul şi apoi erau repede înghiţiţi de praf.

Câţiva copii, de aceeaşi vârstă, am venit spre mine şi am început să ne jucăm în noroi, ridicând turnuri, diguri, castele, ziduri crenelate de cetate, dar şi monzolind bulgări pe care am început să-i aruncăm unii spre alţii, de parcă ar fi fost de zăpadă.

Lumea se ridicase de la mese, se apropiaseră de noi, ca şi cum ar fi asistat la un spectacol nemaivăzut şi nemaiîntâlnit.

Apoi cuprinşi de frenezie, noi, copiii ne-am mânjit fiecare cu noroi, din cap până în picioare, costumul meu cel nou, cu două rânduri de nasturi dispăruse sub un strat de nămol gălbui, dar, spre surpriza mea, oamenii, stând în picioare, aplaudau joaca noastră nebună, gesturile noastre necugetate, dar lipsite de orice inhibiţie.

Când am ridicat spre sus, spre celălalt deal, privirea, am văzut, în stânga mea, un curcubeu. Semn bun, se vede, căci pe el coborâse, din rai, sufletul meu nevinovat de copil. Semn bun, pentru că se spune e semn bun când curcubeul cade şi urcă în stânga ta.

Tăcu, mai ales că orchestra îşi continuă cu şi mai multă înverşunare zgomotosul program.

Nu eram singurul care ascultasem povestea, la masa noastră eram şase persoane. Nimeni nu scotea însă nicio vorbă, se vede că fiecare fusese mişcat de întâmplare, gândind însă zeci de alte gânduri, plecate e drept, toate din aceeaşi întâmplare. Oare fusese mort cu adevărat? Adică fusese mort şi înviase? Şi dacă nu fusese mort, cum de păruse mort? Cum de se înşelase atât de mult doctorul? Oare câţi alţi copii nu au murit îngropaţi de vii, în împrejurări similare?

-Şi am mai fost odată în rai, continuă gânditor, ca şi cum ar fi urmat acelaşi fir al întâmplărilor, deci al vieţii, gazda, dar asta mult mai târziu, exact în ziua când îmi serbam majoratul.

Eram la Liceul pedagogic şi un profesor m-a trimis după catalog, îl uitase în sala de sport.

M-a trimis pe mine, eram cel mai bun din clasă, purtatul catalogului era un semn de preţuire în ochii lui, se vede.

Catalogul era în tocmai în fundul sălii, îl vedeam, avea o copertă albastră, m-am îndreptat spre el, dar nu am făcut decât un pas şi am fost lovit puternic, la rădăcina nasului, acolo unde se întâlneşte cu ochii şi sprâncenele, de o grenadă de lemn.

Am sângerat puternic, am intrat în comă, am fost dus imediat la spital, am stat internat şase luni, am sângerat continuu în tot acest timp, am fost între viaţă şi moarte în mai multe rânduri.

Sora mea, Letiţia mă avertizase cu vreo două săptămâni în urmă că, în fiecare noapte, visează că am murit.

De ficare dată muream altfel: o dată mă lovise un cal cu copita în cap, altădată îmi căzuse în cap un ţurţure uriaş, a treia oară coborâse spre mine un vultur care încercase să-mi ciugulească ochii şi care mă bătea puternic cu aripile, alteori eram cavaler într-un turnir şi celălalt cavaler reuşise să mă lovească cu suliţa şi să mă dea jos de pe cal, ba chiar o dată eram un tâlhar la drumul mare, care fusese în sfârşit prins, judecat, condamnat la spânzurătoare şi executat de către oamenii Stăpânirii.

Un lucru era cu adevărat curios: în toate coşmarurile Letiţiei, moartea mea se întâmpla datorită unei răni la cap, aşa că Letiţia îmi cerea insistent să-mi păzesc capul, cum anume, nici ea nu-mi putea spune.

Şi tot atunci mi-a mărturisit povestea cu fiertura de mac, doar mie mi-a povestit-o, mama şi tata neştiind nici acum ce se întâmplase atunci.

Bineînţeles că nu s-a ales nimic nici din povestea ei de dragoste cu colegul şi vecinul ei, se simţise prea vinovată, îl asocia însă pe tânăr cu întâmplarea aceea tristă şi ciudată, deşi tânărul, recunoştea chiar ea singură, nu avea absolut nicio vină.

Plecă, fiind chemat la bucătărie. Se întoarse după mai bine de jumătate de oră. Între timp ajunseserăm la peşte. Orchestra se oprise, puteam discuta din nou, ne puteam înţelege.

Îl încercai:

-Ai spus la început: Eu am fost în rai. Şi nu o dată. Aceste două întâmplări au fost singurele…

Nu m-a lăsat să-mi duc până la capăt întrebarea:

-Nu. Am avut şi două by-pass-uri. Cel puţin la al doilea am trecut prin tunel. Aşa e, într-adevăr, portocaliu şi, la ieşire, strălucitor, totul e de un galben irizat, atât de intens, încât pare alb. Totul, atunci, e să nu te pierzi cu firea, să vrei, cu toată fiinţa ta, să te reîntorci pe pământ, chiar dacă acolo, pe pământ, printre oameni, te aşteaptă multă durere, tristeţe şi întuneric.

Era formidabil. Dansa, cânta, nu stătea o clipă locului, în ciuda masivităţii sale.

Se opri într-un sfârşit, plin de transpiraţie, bând un pahar întreg de vin roşu. Continuă la fel de firesc, ca şi cum nu s-ar fi oprit deloc din povestit:

-Am trecut prin multe asemenea întâmplări, unele mai vesele, altele mai triste, altele de-a dreptul tragice. Dar cea mai cumplită întâmplare a vieţii mele e alta, legată doar indirect de mine.

Am două fete, ambele pianiste. Erau încă eleve, participau la un concert la Madrid, trebuia iniţial să merg şi eu cu ele, dar organizatorul n-a mai avut loc şi pentru mine, nu mai încăpusem pe listă, aşa că m-am hotărât să merg totuşi şi eu, dar pe cont propriu.

Am făcut rost în grabă de la un prieten de o maşină bună, am înghesuit câteva haine în portbagaj, am luat destui bani la mine, pentru mine şi pentru fete şi am plecat în urma autocarului.

Am condus fără oprire mai bine de cincisprezece ore. I-am prins într-o parcare în Austria.

Am vrut să iau fetele cu mine, aveam loc destul, maşina era încăpătoare, puternică, solidă, dar ele, mai ales cea mică, n-au vrut, nu, noi mergem mai departe cu grupul, aşa că m-am ţinut câteva ceasuri în urma lor.

Eram acum între munţi, peisajul era superb, dar cine avea ochi pentru el, am observat, la un moment dat, că autocarul merge ciudat, ezitant, de parcă ar fi fost condus de un om beat sau de către un începător care se aventurase totuşi pe curbele acelea ameţitoare, jos – prăpastie, sus – munte, aşa că m-am apropiat şi mai mult de autocar.

Am realizat, în câteva fracţiuni de secundă, cumplitul adevăr, şoferul adormise la volan, atunci m-am hotărât să risc, am forţat, am intrat în depăşire, noroc că exact atunci drumul devenise, pe câteva sute de metri, drept şi nu venea nimeni din faţă, urma apoi o curbă spre dreapta, autocarul o ţinea însă drept, spre prăpastie, depăşisem autocarul, claxonam, îmi venea să mă urc şi cu picioarele pe claxon, încercam să mă interpun cu maşina între autocar şi prăpastie, nu ştiu nici acum dacă aş fi fost spulberat sau dacă autocarul, mult mai greu, s-ar fi oprit în mine, şoferul, ca printr-o minune, s-a trezit, a tresărit, a redresat în ultima clipă mastodontul, a tras puternic dreapta şi a luat astfel corect curba, a mai mers câteva sute de metri şi a tras pe tot pe dreapta, oprindu-se în cele din urmă.

Am frânat şi eu, m-am dus direct la ei, ce era la gura mea, nu vă pot spune, n-am mai ţinut cont de nimeni şi de nimic, înjuram pe toată lumea, pe şoferul imprudent, care a început imediat să plângă şi să se scuze, abia venise dintr-o altă cursă, plângea mai mult de ce i s-ar fi putut întâmpla decât de vorbele mele, apoi pe conducătorul grupului, pe celălalt şofer, pe profesori, chiar şi pe elevii mai mari, inclusiv pe fetele mele, pe care nu le-am înjurat niciodată până atunci şi nici de atunci încoace.

Le-am luat cu mine în maşină, tremuram, nu de frică, ci de surescitare, tremurau şi ele, erau înspăimântate, mai mult de spaima mea, poate că nici nu realizaseră prin ce pericol trecuseră, cea mică n-a mai îndrăznit să zică de astă dată nimic, fusesem, e drept, egoist, nu mă gândisem la ceilalţi călători, ci doar la ele, la fetele mele, la cum ar fi putut fi acum în fundul unei prăpăstii, s-ar fi prăbuşit sub ochii mei şi eu nu aş fi putut să fac absolut nimic, cred că nu există ceva mai groznic decât să vezi un accident, să ştii că în acel accident e implicat şi că va muri un copil al tău, – la mine erau doi! – şi tu să nu poţi face nimic, de parcă ai avea mâinile legate.

Am oprit după câţiva kilometri, autocarul m-a depăşit în cele din urmă, trecând pe lângă noi ca o fantomă, iar eu, epuizat de oboseală şi de emoţii, am adormit imediat.

Am adormit cu capul pe volan preţ de vreo două ore şi jumătate, fetele, speriate, n-au îndrăznit să zică nimic, nu m-au trezit, apoi ne-am continuat drumul, ca şi cum nimic nu s-ar fi petrecut şi am ajuns pe seară la Madrid.

Tot drumul m-am judecat în gând pentru egoismul meu, pentru faptul că nu mă gândisem o clipă la ceilalţi călători, ci doar la fetele mele, pe care le vedeam aievea, moarte în prăpastia de peste două sute de metri, cu capetele zdrobite de stânci, curios lucru, nu sunt în general foarte atent la detalii, nu ştiu de pildă ce rochie a purtat nevasta mea la o petrecere sau cu ce s-au îmbrăcat fetele mele la o serbare, la un concert, dar acum vedeam, cât se poate de clar, pulovărul bej cu carouri orizontale al fetei celei mari şi treningul roşu cu dungi alb-albastre al celei mici.

Apoi mă linişteam, nu, nu fusesem egoist, de vreme ce mi-aş fi dat viaţa pentru salvarea celor din autocar, atunci când am încercat să fiu parapet cu maşina mea pentru autocarul care se îndrepta drept spre prăpastie, dacă el s-ar fi oprit, printr-o minune, pe buza prăpastiei, eu, cu siguranţă, nu aş mai fi avut nicio şansă.

Atunci am văzut moartea cu ochii, a mea şi a celor dragi mie, am anticipat-o şi poate că tocmai asta ne-a salvat.

În toate celelalte ocazii moartea se strecurase pe lângă lucruri şi ajunsese la mine, insidios, ca un abur nevăzut.

Iar eu descopeream, de fiecare dată, cu fiecare asemenea întâmplare, o fărâmă de rai.

Se ridică, se întreţinu clipe lungi cu câţiva meseni, reveni, se aşeză oftând pe saunul cu spătar şi tăcu, preţ de câteva minute. Se vede că îl frământa însă ceva, nu-mi dădeam seama despre ce ar putea fi vorba, aşa că l-am întrebat dacă s-a întâmplat ceva, dacă e neliniştit de ceva, i-am spus că sesizez o intensă agitaţie interioară, un zbucium abia strunit, reţinut, aşa că ar fi bine…

-Aşa e. De fapt, lucrurile sunt mult mai simple. Doctorul Radu îi spusese cândva tatei şi eu n-am uitat niciodată asta: copilul ăsta şi-a speriat moartea, a păcălit-o. E semn că va trăi mulţi ani de acum încolo… Încep să cred că a avut dreptate.

-Păi, ai speriat moartea de mai multe ori…

– Nu despre asta e vorba. După cum ştii, prietenii îmi spun Nelu. De la Ioan. Acum vreo două săptămâni, un prietn de-al meu îl sună pe alt prieten de-al meu:

-…dragă, nu ştiu cum să-ţi spun, e ceva foarte trist, dar să ştii că a murit Nelu. Într-un accident. Am aflat asta acum o jumătate de oră…

-Nu se poate, am vorbit cu el acum vreo două ceasuri.

-Da, se poate, probabil că ai fost ultima persoană cu care a vorbit. Uite, eu am să dau câteva telefoane, dă şi tu câteva, a fost un om bun şi ştii că are mulţi prieteni…

Şi cei doi s-au pus pe dat telefoane, pe la prieteni, pe la autorităţi, toată lumea era mirată, surprinsă, consternată, li se părea imposibil să fi murit, nu eram bolnav, nu eram în vârstă, dar când auzeau de accident, toţi îşi făceau cruce, asta e, un accident e un accident, e mai presus de voinţa noastră şi chiar de puterea şi dreptatea lui Dumnezeu.

Eram la serviciu, când primesc un telefon de la o prietenă foarte apropiată, o doctoriţă:

-Alo? Tu eşti?

Mi s-a părut ciudată întrebarea ei, aşa că, deşi îmi era foarte dragă, am repezit-o puţin, mai ales că aşteptam un alt telefon, extrem de important, din ţară:

-Da, eu. Cine ar putea să fie?

-Sigur tu eşti? Şi nu eşti mort?

-Asta-i bună! Ce-ai soro? Ai băut? Că ştiu că nu le prea ai cu paharul!

Dincolo se auzi un plâns sănătos, o tăcere lungă, apoi glasul ei, total schimbat, adică normal:

-Bine atunci. Bine că nu ţi s-a întâmplat nimic.

I-am cerut totuşi lămuriri. Mi-a explicat că primise un telefon de la prietenul nostru comun, nu-i dau totuşi numele, care-i spusese că primise un telefon de la un alt prieten comun, care-i spusese că am murit, în urma unui groaznic, accident, în apropiere de Potoci. Mărturisi că, la rândul ei, a dat câteva telefoane, pe la prietenii noştri cei mai apropiaţi. Unii ştiau deja…

-Ce ştiau?

–Că ai murit!

Timp de câteva ore, am primit zeci de telefoane, am confirmat că da, eu sunt şi că nu, nu am murit.

Lucrurile se complicaseră însă, cineva dăduse un telefon la minister, alţii strânseseră bani pentru coroane, primele ferpare fuseseră redactate şi urmau să apară mâine, în presa locală.

Eu, la rîndul meu, am dat telefon la liceu, am vorbit cu secretara, i-am spus cam aşa, eram prieteni vechi:

-Dragă, să ştii că nu sunt beat, dar să ştii că s-a produs o confuzie şi acum în oraş circulă zvonul că aş fi murit într-un accident. După cum mă… auzi, nu e vorba de aşa ceva, aşa că spune-i neveste-mi că sunt viu, sănătos tun şi că o aştept cu drag acasă, vezi ia-o deoparte, când îi spui toate astea, spune-i că-i explic mai târziu despre ce e vorba, vezi să nu îi spună cineva înaintea ta că am murit, să-i prezinte sincere condoleanţe, că mai face vreun şoc…

-Nicio grijă. Plec chiar acum şi îi spun, nu mai aştept pauza…

-Dar, de fapt ce s-a întâmplat? A fost o glumă?!?

-Nu, şi tocmai aici e partea ciudată, existenţială, metafizică a problemei. Primul prieten a aflat de la un reporter despre accident. Acesta l-a sunat şi i-a povestit că Nelu, prietenul lui a decedat în urma unui groaznic accident. Prietenul s-a gândit la mine, eu eram cel mai bun prieten al său cu numele de Nelu, de aici toată confuzia.

-Sincer să fiu, nu prea văd unde e partea metafizică…

-Dar dacă îţi voi spune că accidentul a avut loc, că murise într-adevăr un prieten de-al nostru pe care îl chema Nelu şi eu am trecut pe lângă locul accidentului cu mai puţin de un sfert de oră înainte?!?

-Mda, atunci pot spune că ai avut destul noroc. Cel care scrie Marea Carte, care ne scrie cartea, a ezitat puţin când a scris numele şi aşa ai scăpat. Da, doctorul Radu a avut dreptate, ai speriat şi ai păcălit încă o dată moartea…

-Să-ţi mai spun ceva: la început am fost chiar amuzat de situaţie, părea un comic de situaţie pur, m-am amuzat cel puţin până când am aflat că într-adevăr murise un om, mai mult, un om pe care îl cunoşteam bine, aş putea spune un prieten. Atunci mi s-a făcut brusc frig, am realizat că murise totuşi un om, un om apropiat, gata, nu mai era decât un nume care circula acum cu o oarecare insistenţă pe buzele prietenilor şi ale cunoscuţilor, dar care, de mâine, nu va mai fi altceva decât uitare şi apoi am realizat că mi-am anticipat moartea, nu neapărat am apropiat-o de mine, de momentul prezentului, ci am anticipat ritualul, eu eram şi victimă şi martor, îmi contemplam propria moarte, asistam la acel moment al anunţului implacabil, vedeam, auzeam, constatam reacţiile contemporanilor mei, senzaţia e cel puţin stranie, se vorbea despre mine şi eu nu aveam senzaţia că aş mai fi eu, eram şi mort şi viu şi câteva săptămâni după aceea oamenii m-au privit curios, aşa dintr-o dungă, cineva ar fi putut crede chiar că eu m-am regizat moartea sau, mă rog, măcar momentul prim, cel al anunţului, ca să văd reacţia celorlalţi, se mai făcuse asta, uneori chiar voluntar, de cele mai multe ori însă plecându-se de la o confuzie, regretabilă ca orice confuzie. Am rămas multă vreme cu această senzaţie de frig, aş spune chiar că mă tem doar parţial de moarte, sunt sigur că o să ţi se pară ciudat, nu mă tem atât de descompunerea mea, ştiu destulă chimie ca să ştiu că va urma şi un asemenea proces, cât de senzaţia de frig şi de umezeală pe care aş resimţi-o după ce voi muri, după ce voi fi îngropat, ştiu că e o prostie, ai murit, deci nu mai ai cum să simţi ceva, dar eu mă tem să nu fiu un mort viu, adică să nu rămână vie vreo parte din mine, ceva din mine să-mi supravieţuiască dureros, nu ştim prea multe despre durerea periferică, se zice doar că ar dispărea odată cu moartea organismului, dar nimeni nu îţi poate oferi certitudini, dacă aşa stau, într-adevăr, lucrurile.

-Da, nici măcar moartea nu ne oferă prea multe certitudini.

-Nu sunt un păcătos, am făcut destule lucruri bune la viaţa mea, categoric că am făcut şi lucruri rele, nu vreau să mă scuz, cele mai multe lucruri rele le-am făcut fără voia mea, adică nici măcar n-am ştiut că le-am făcut, dacă Marele Judecător va pune în balanţă faptele rele şi bune sunt aproape sigur că vor cântări mai mult faptele bune, dar mă întreb dacă şi raiul e atât de convenabil, adică de confortabil, am impresia că, îngroziţi de iad, l-am descris mult mai bine, ştim măcar la ce să ne aşteptăm. Despre rai ştim însă lucruri prea vagi, aşa încât mărturisesc că mă aştept să fie, cel puţin pentru un om de acţiune, o plictiseală pe acolo…

Am ieşit afară. Luminile din bar, din restaurant sclipeau, clipeau, fulgerând albastru, roşu, galben şi verde. Sunete drăceşti, îndârjite, de tobă se însoţeau. Cerul era acum plin de stele. Am privit într-un loc anume, unde mi s-a părut că văd o îngrămădire de stele, şi mi-am spus că acolo trebuie să fie un petec de rai, o fărâmă de paradis. Dar şi jos, pe pământ, era cald şi bine.

Şi atunci mi-am spus, ca într-o şoaptă, că, la urma urmelor, raiul şi iadul sunt totuna.

Lucian Strochi