Scrisă în 1959 cu doar cu doar trei luni înainte faţă de La ţigănci, povestirea Ghicitor în pietre nu impresionează prea mult, punând aceeaşi problemă cu cea din Fata căpitanului, dar textul e mult mai stufos, relaţiile umane mult mai complexe, iar spaţiul-limită e foarte larg, având o latură în infinit, marea.

Există o anumită superficialitate generală a personajelor, o relaxare a relaţiilor umane, explicabile în parte prin faptul că ne aflăm în plin sezon turistic.

Povestirea are totuşi câteva inovaţii tehnice în ceea ce priveşte fantasticul, cum ar fi capacitatea unui iniţiat care ghiceşte viitorul, să poată ghici şi trecutul, prin visul introdus diurn, ca element al realului.

Emanuel, unul din personajele principale (vor fi în final trei) îi cere altui personaj principal, Vasile Beldiman să-i ghicească viitorul, cu alte cuvinte să-şi probeze iniţierea.

Acesta nu ezită să-şi exercite vocaţia:

„Nu prea înţeleg nici eu bine ce se întâmplă. Pentru că văd două fete care vă poartă nenoroc, şi totuşi nu înţeleg de ce, pentru că nu vă îndrăgostiţi de nici una dintre ele. Dar sunt două fete care într-adevăr vă poartă nenoroc… Şi e curios, reluă după o pauză. Parcă pe una din ele aţi întâlnit-o undeva la un patinaj sau pe o stradă cu polei, şi ea alunecă, şi tocmai alergaţi spre ea, ca s-o ajutaţi, când din senin apare o a doua fată şi o ridică ea. Şi atunci vreţi să spuneţi ceva, dar în aceeaşi clipă fata care o ajutase spune ea ceva şi atunci începeţi să râdeţi…”

Emanuel e încântat de rezultat, dar precizează că „tot ce-mi spuneţi dumneavoastră acum (…), s-a întâmplat deja…”

Schema narativă prezentată de Beldiman fusese trăită de Emanuel în vis:

„-…Nu ştiu dacă mi-era somn, dar m-am întins pe nisip şi am închis ochii. Şi deodată m-am văzut pe o stradă pe care o ştiu ea, la Bucureşti, în plină iarnă şi am văzut o fată căzând…”

Fantasticul porneşte din imposibilitatea lui Emanuel în a accepta revelaţia unui mister, faptul că va trăi un timp deja trăit:

„-Este extraordinar, spuse. Aţi izbutit să vedeţi ce mi-am imaginat eu cu două, trei ceasuri înainte. Prin ce minune aţi putut vedea toate astea, nu înţeleg. Dar nu pot să cred că le-aţi văzut în nisip şi pietricele…”

Şi asta în ciuda faptului că Vasile Beldiman începuse o adevărată iniţiere prin prezentarea valorii de excepţie a darului, a familiei, practic fiind vorba de un adevărat arbore genealogic al celor dăruiţi cu harul ghicitului:

„-Ce fel de dar?

-Ah, începu şovăitor Beldiman, cum să vă spun? E un dar curios. Zic că e un dar, pentru că nu ne-a învăţat nimeni. Se întâmplă aşa, că pe la doisprezece-treisprezece ani unuia dintre băieţi încep să-i placă pietrele. Aşa a fost şi cu tată-meu: la doisprezece ani a îndrăgit pietrele. Fel de fel de pietre mai mari, mai mici, stânci, pietricele… pietre de tot felul. Şi într-o zi a prins de veste tată-său, Leonida, şi a început să-l ajute. Dar nu pot spune că l-a învăţat, propriu-zis. L-a ajutat doar să le citescă…”

„E un dar de la Dumnezeu. Mă uit la pietre, la pietricele şi încep să văd.”

Vasile Beldiman este al treilea într-o serie de ghicitori, serie începută cu Hagi Anton, continuată cu Leonida Beldiman, cu însuşi Vasile şi apoi cu fiica acestuia. E o altă inovaţie adusă de Mircea Eliade: în general iniţierea se face individual, fantasticul se exercită printr-o singură persoană, magicianul, nu prin mai multe, chiar aflate în relaţii de consangvinitate. Povestirea adună şi pulverizează totul, ca într-o respiraţie cosmică a mării.

E un labirint, dar unul din personajele principale ale labirintului dedalic nu are un nume consacrat, pentru simplul motiv că are prea multe. Preaplinul e la fel de incomod ca şi vidul. Nu putem şti, de pildă, cine e autorul unui crime, dacă nu avem nici un nume. Sau dacă avem prea multe:

„-Aşa vorbea şi ea, spuse. Parcă o aud vorbind.

-Cine vorbea aşa? îl întrerupse Emanuel, pălind uşor.

-Ea, Adriana, Ariana, şopti Alessandrini, continuînd să zâmbească. A vorbit de altfel tot timpul. La început, credeam c-o cheamă Adina. Dar n-o chema aşa. O chema Ariana. Sau Adriana… (s.n.)“

Sau Ariadna, am completa noi.

Aceste combinări, aranjamente şi permutări de litere şi de nume zăpăcesc cititorul sau interlocuitorul, permiţând confuzia, ambiguitatea dorită de autor:

„-E absurd! făcu Emanuel, începând să râdă. Ştii bine că nu pot să vin, că în două săptămâni trebuie să fiu la Stockholm.

-Aşa spunea şi ea, Ariana, continuă Alessandrini zâmbind. Spunea: „Iar dacă nu vrea să vină cu noi la Balcic, nu-i nimic; în două săptămâni ne întâlnim la Stockholm”. (…)

-Dar cine e ea? întrebă deodată, cu glas schimbat, parcă s-ar fi trezit din somn. Cum o cheamă?

-Ah, făcu Alessandrini cu gravitate, asta n-o mai ştiu. Cred că mi-a spus numele, dar nu l-am reţinut. La început credeam că o cheamă Adina. Dar Adina era alta, era cea care a plecat. Cred, de altfel, c-a plecat la Movilă, să te caute, adăugă visător. Spunea că te cunoaşte, că te cunoaşte chiar foarte bine.”

„–Împărăteasa? repetă Emanuel.

-Da, aşa îi spunem noi în glumă, lămuri Botgros.

–Ariana, adăugă Alessandrini. Ţi-am explicat cine e.

-Dar cine e ea? Cum o cheamă? izbucni exasperat Emanuel.

–Adriana, reluă Botgros. Până acum câteva luni, era Adriana Palade, dar acum, că s-a transcris divorţul, a devenit din nou Adriana. Sau Împărăteasa cum îi spunem noi. E bună prietenă cu Adina.”

„-N-o cheamă Adina, rosti grav Botgros. Adina îi spunem noi, prietenii. Aşa i-a spus odată Gib, şi de atunci i-a rămas numele de Adina.

-A confundat-o cu Împărăteasa. Şi totuşi nu seamănă deloc.”

Aceste permanente confuzii împiedică înaintarea logică, fac să patineze sensurile, transformă dialogurile în relaţii oblice, comunicarea fiind relativă sau chiar interzisă, fiecare interlocutor rămânând la părerea sa dinainte formulată:

„…Se spun tot felul de lucruri…

-Ceva în legătură cu pietrele? îl întrerupse Emanuel.

-În legătură cu pietrele? Ce fel de pietre? Pietre scumpe?

-Nu prea ştiu nici eu bine. Vă întrebam…

-S-ar putea să fie şi ceva cu pietrele, spuse, dacă e adevărat că ar fi moştenit averea aceea grozavă, în străinătate…”

„-Ah, făcu Trandafir cu un zâmbet plin de înţelesuri. Domnul Beldiman ştie toate. Vă spun, a fost marinar…”

Eugen Simion suprinde foarte bine atmosfera nuvelei, firele ei narative:

„Ce urmează e complicat: faptele sunt povestite înainte de a se întâmpla, dialogurile pun şi pe eroi şi pe noi pe gânduri. Personajele se caută şi nu se găsesc, se salvează de la înec fără să fi intrat în apă, intriga dă impresia unui scenariu care se desfăşoară deodată pe mai multe planuri de timp şi spaţiu. Nuvela aminteşte într-o oarecare măsură de Crima lordului Athur Savile de Oscar Wilde, dar acolo accentul cade pe factorul psihologic şi pe rezolvarea spectaculoasă a obsesiei, aici pe consecinţele misterioase şi ambigue.”

Gheorghe Glodeanu îşi concentrează atenţie pe Adriana, fiica lui Beldiman, al treilea personaj principal al povestirii:

„Ca fiică a lui Beldiman, Adriana posedă şi ea această capacitate extraordinară de a cunoaşte viitorul. De aceea, ea poate să povestească ce i se va întâmpla lui Emanuel, cuvintele pe care le spune completând cele prefigurate deja de tatăl ei. Să nu uităm că Beldiman, atunci când acceptă să-i ghicească lui Emanuel, precizează că nu va prezice decât începutul. În acest sens, Adriana, o altă ipostază a lui Beldiman, adică a ghicitorului, continuă prezicerea acestuia. Deoarece prezicerea lui Beldiman este o prezicere în trecut, adică a unor evenimente ce au avut deja loc – cu toate că ele au avut loc doar în imaginaţie – e firesc ca povestirea Adrianei, care se constituie într-o completare, să aibă în vedere tot nişte evenimente trecute. Este vorba, şi de această dată, de întâmplări petrecute în planul ficţiunii, care iau forma unor naraţiuni cu scopul de a distra… (…) Povestirea Adrianei nu are însă numai valoarea unui simplu amuzament într-o petrecere, ci constituie şi o prevestire. Atât Beldiman, cât şi Adriana prevestesc un eveniment care a avut loc deja pe tărâm imaginar, dar care se va repeta întocmai în planul realului. În acest sens, finalul naraţiunii marchează începutul realizării prezicerilor, al lucrurilor petrecute deja în plan ficţional. Întâlnirea prezisă cu cele două fete devine o întâlnire simbolică cu neşansa şi va schimba destinul până atunci plin de promisiuni al lui Emanuel.” ²

Povestirea nu impresionează (lui Eliade îi este foarte greu să fie superficial!), dar e necesară în economia unui volum, pentru a evidenţia mai clar capodoperele, aşa cum, din punct de vedere al perspectivei, câmpia e necesară pentru că pune în valoare mai bine muntele.

---

Note

1. Eugen Simion. Scriitori români de azi. Bucureşti, Editura Cartea Românmească, 1976, vol. 2, p. 331

2. Gheorghe Glodeanu. Mircea Eliade. Poetica fantasticului şi morfologia romanului existenţial. Bucureşti, Editura Didactică şi pedagogică R.A., 1997, pp. 85-86