…Realiză că bagheta îi dispăruse. În locul ei şi în locul mâinii drepte, acum întregi îi crescu suav o aripă de înger şi o gheară, tot amintire a unui înger, cel mai iubit al lui Dumnezeu, dar care se răzvrătise împotriva Creatorului şi care căzuse, se prăbuşise din Înalturi, din Tării şi care fusese ars de luminile Raiului şi ale Iadului, de aceea era atât de negru.

Ca şi cum tot ce i se întâmplase cu mult timp în urmă, nu ar fi fost decât un vis.

Vedea ca prin ceaţă. Avea să afle, mult mai târziu, că e un fenomen cât se poate de normal, puii animalelor fac ochi la câteva săptămâni de la naştere, uneori îşi schimbă chiar culoarea, din albaştri devin verzi sau căprui, mai rar negri, nu mai sunt lăptoşi, se apără şi ei cum pot de lumina mult prea puternică, lumina zilei, după ce nu au cunoscut decât lumina neagră a pântecului, ai lui s-au temut să nu fie orb, ar fi fost tragic, un orb e mai mult un mort viu, în această lume a luminilor şi a contrastelor, n-a fost vorba de aşa ceva, ochii i s-au limpezit treptat, e drept, destul de greu, în câteva luni, lăcrimau puternic, aveau chiar impresia că sunt acoperiţi de o pieliţă foarte subţire, ca aceea de ceapă, aşa cum au păsările, de parcă ar fi avut încă o pleoapă, numai că la păsări ea se ascunde repede, abia o poţi zări, la el se întindea toată peste ochi, nu chiar ca o albeaţă, un pictor iscusit îi acoperise ochii cu un strat subţire de culoare apoasă, bătând în vernil, da, ochii s-au limpezit şi toţi au constatat că avea ochi frumoşi şi atât de negri, încât trebuia să faci un efort considerabil pentru a nu confunda pupila cu irisul, sclerotica era curată, albă, atât de albă, încât bătea în albăstriu, aşa cum sunt uneori, adăpostite, de garduri şi de umbre, zăpezile.

Îi plăceau sunetele, avea un auz perfect, dar nimeni nu şi-a dat seama la început de asta şi cu atât mai puţin el, credea că toată lumea aude cum aude el, prima dată când a realizat că are un auz foarte bun a fost atunci când a auzit un sunet extrem de înalt, de subţire, persistent, a plecat în căutarea lui şi a găsit, la temelia zidului vechii catedrale, un pui de liliac, era extrem de urât, semăna cu un diavol, aşa cum văzuse diavolul înfăţişat în cărţile colorate pe care le găsise prin casă, avea aripi de piele şi mai ales dinţi, ascuţiţi, egali, canini în loc de incisivi, gata să sfâşie, i-a fost totuşi milă de puiul acela care îşi striga singur durerea, dar n-a ştiut ce să facă, a urcat, ţinându-l în mână, până sus, în podul catedralei, până la grinzile de lemn înnegrite de timp şi de fumul lumânărilor şi l-a lăsat acolo pe o grindă, n-a uitat multă vreme sunetul acela ascuţit, stăruitor, mult mai târziu a aflat că liliacul utilizează ultrasunetele, auzea deci ultrasunetele, apoi la un control, nu mai ţinea minte de ce făcuse acel control, i s-a confirmat că da, auzea ultrasunetele, adică urechea lui percepea sunete mult mai înalte decât cele percepute în mod obişnuit de o ureche obişnuită, auzea sunetele păsărilor, aflate la mare depărtare de el, în pădure, începuse să le ştie, adică să-şi dea seama care pasăre emitea acel sunet şi care pasăre alt sunet, erau ţipete, triluri, chemări, sunete de avertizare, chiar începuturi de cântec, credea chiar că fiecare sunet are o culoare, când a descoperit că lumina nu e albă, aşa cum o vedem, aşa cum credem că o vedem, ci o funie multicoloră, spectrul rogvaiv, roşu, oranj, galben, verde, albastru, indigo, violet, numai că el credea că la un capăt era roşul şi la celălalt albastrul, violetul nu e culoare pură, ci un amestec de roşu şi de albastru, cel puţin aşa credea el, cel mai jos sunet trebuia să fie roşu, cel mai înalt albastru, aşa că el credea că aude în infraroşu şi în ultraalbastru.

Acum era sigur că păsările, animalele, arborii, pietrele, cristalele reacţionează la muzică, emit şi recepţionează muzica, bineînţeles că nu folosea aceste verbe, ci altele, pe care le inventase el, mai uşor de pronunţat şi poate mai adevărate, era o legătură ciudată între sunetele pe care le emiteau păsările cu gâtul lung, lebedele, berzele, stârcii, egretele, cocorii şi cele pe care le scoteau păsărelele, vrăbiile, rândunicile, canarii, scatii, cucii, pupezele, mierlele, graurii, chiar şi ciorile şi porumbeii, când s-a întors prima dată din deltă şi a fost întrebat cum i s-a părut, el a răspuns că a fost ca o orgă şi ceilalţi au crezut că el se referea la trestii şi la stuf, dar el se gândea doar la cântecul păsărilor.

Când a văzut pentru prima dată un portativ a izbucnit în râs, deci acolo erau păsările lui dragi, puse pe sârme de telegraf, numai că majoritatea erau într-o aripă, de parcă cine le scrisese sau le desenase nu ştiuse că păsările au două aripi sau îi fusese lene să le deseneze pe amândouă, se vede că nu ştia să deseneze, pentru că, de multe ori, păsările erau cu capul în jos şi cu aripile deasupra, a aflat apoi că toată muzica se bazează pe doar şapte note, urmă o altă luptă, căci sunetele se chinuiau să alcătuiască cuvinte, pe care le descoperea mereu, cu încântare, si-mi-la-re, mi-re-la, mi-fa (erau pe atunci biciclete care se numeau chiar aşa), fa-sol-la (credea că banala legumă se scrie cu doi de l), mi-mi, sol, mi-la, fa-la, la-minor, dar şi alte cuvinte pe care nu le-ai fi găsit prin dicţionarele explicative româneşti, dar pe care el le descoperea, deci existau: redo, fado, domisol…

Tatăl său decretase că nu are ureche muzicală, că l-a călcat ursul pe ureche, cum venea asta, nu-l călcase niciun urs, nici măcar de pluş, nu a spus nimic, dar s-a înscris la instrument, la vioară şi la pian, deşi tânjea şi după violencel, despre care auzise că se apropie cel mai mult, ca sunet, de vocea umană.

Până la urmă tatăl său a aflat, nu s-a supărat prea tare, în fond nu făcea nimic rău, mai bine să zdrăngăne la un instrument, decât să-şi tocească pantofii la fotbal şi să-şi murdărească hainele, a încercat chiar un compromis, ce-ar fi să înveţi să cânţi la acordeon, se vede că acordeonul fusese dragostea secretă a tatălui său, el nu avusese ureche sau poate timp sau răbdare şi nu ştia decât câteva acorduri şi, pentru că el nu cânta la niciun instrument, hotărâse că nici fiul său nu avea talent, nu avea ureche muzicală, asta era deci povestea cu ursul şi cu urechea călcată.

Îi plăcea vioara pentru că îi permitea să aibă mâinele independente, fiecare mână făcea altceva, una îmbrăţişa şi apoi plimba arcuşul pe corzi, cealaltă se juca singură pe corzi, fără vreun alt sprijin, apoi sunetele păreau că amintesc de vânt, de visare, puteai prinde orice şoaptă, chiar sunetul unei frunze care valsează prin aer, muşcată de prima brumă şi care se îndreaptă, în spirale pline de regrete spre pământul care o primeşte cu înfiorare, sau sunetul cristalului atins de prima rază de soare, dimineaţa, sau şoaptele pietrei logodită cu apa vreunui izvor, îi plăcea vioara pentru că sunetele se înşirau cuminţi şi nici nu ştiai când apare ritmul şi muzica, era ca într-o taină, ca într-o poveste, aşa cum nu ştii când cuvintele se încheagă într-o rostire.

Îi plăcea şi pianul, se lupta cu el, smulgea din negru şi alb sunetele şi le colora, şi aici era un miracol, era convins că degetele sale, mângâind clapele, scot sunetele, nu ciocănelele ascunse în spate, aduna şi împrăştia lumini, popoarele de sunete, ca şi cum ar fi fost un zeu al cerului, care adună şi risipeşte norii, numai că el era mai puternic decât acel zeu, el putea să plouă, să ningă, să fie umbră, lumină, fulger, tunet, trăsnet, oricând vroia, nu avea nevoie de timp, de apa care să se evapore, de ceaţa care să se adune în văi, de norii alburii care se adunau în turme fricoase la început, de norii vineţii care veneau mult mai târziu, după ore întregi de nehotărâre a naturii, el putea să fie fulger fără nori, curcubeu fără ploaie, sau soare zâmbitor în plină furtună.

Îi părea rău că nu are mai multe mâini, aşa cum are caracatiţa, e drept că celenteratul nu are mâini, ci tentacule, dar asta şi-ar fi dorit şi el să aibe, tentacule şi ventuze, să poată cânta la câte clape ar fi vrut, deodată, să i se lipească mâinile, degetele de clape, ca nişte ventuze sau, dacă nu ar fi avut mai multe tentacule şi ventuze, să fi avut mai multe braţe, şase măcar, ca acel zeu indian pe care îl văzuse într-o carte, care avea mai multe braţe şi care, în plus, şi dansa.

Profesorii erau uimiţi de memoria sa, prodigioasă, absolută, care îi permitea să citească rapid şi să execute, fără nicio ezitare, o lucrare, oricât de grea ar fi fost ea, le părea rău că nu au ce face, programa e programă, clasele – clase, dar toate astea sunt pentru copii obişnuiţi, eventual pentru talentele harnice sau pentru copii împinşi din spate de părinţi să facă muzică, nu pentru că ar fi avut vreun folos din asta, ci pentru că vroiau pentru ei o altă lume, mai bună şi ştiau ei că acolo ajungeai numai dacă ştiai să cânţi la un instrument, bine, rău, oricum trebuia să te descurci.

Profesoarea de vioară şi cel de pian aflaseră de faptul că el se înscrisese la două instrumente, nu era tocmai legal, dar programul permitea acest lucru, luni, miercuri, vineri – vioara, marţi, joi şi sâmbătă – pianul, sâmbătă şi duminică, repetiţii cu orchestra şi serbări, concursuri, recitaluri.

Toţi realizau că este un fenomen, un curios, un excentric, credeau că, până la urmă, se va îmblânzi, va opta pentru un singur instrument, s-ar fi îngrozit, dacă ar fi aflat că acasă exersa şi la fagot şi la tobe, precum şi la alte instrumente de suflat şi de percuţie, era un om-orchestră, dar nu ca un clovn muzical, ca la circ, ci pentru că simţea nevoia să audă şi producă anumite sunete, de care avea nevoie doar el, pentru el, atunci şi nu altă dată, desigur nu trădase nici vioara, nici pianul, de fapt, pianul şi vioara sunt lumi de sunete, dacă aş fi orb, nu mi-ar fi prea greu, era convins de asta, nu ştia nimic despre cât de greu se desprinsese cu lumina şi că ai lui îl crezuseră o vreme orb.

Nu avea preferinţe printre compozitori, îi plăceau şi Bach şi Ceaikovski şi Chopin şi Mozart şi Beethoven şi chiar Wagner, italienii, spaniolii, francezii, englezii, dar cânta şi plăcere şi muzică mai nouă, jazz – de exemplu, ceea ce îi nemulţumea pe cei care credeau că se va deforma, un pianist serios nu va cânta niciodată jazz –îi spusese un profesor, mare amator de Bach, de Buxtehude şi de Haydn.

Sesiză şi faptul că aproape toţi compozitorii îşi semnau lucrările, aşa cum îşi semnează pictorii tablourile sau poeţii poeziile. Numai că ei o făceau cu grupuri de note pe care le ascundeau apoi printre celelalte. Descoperi semnăturile secrete ale lui Bach, apoi Mozart, Schubert şi ceilalţi.

Visa mult, se spune că nu poţi visa abstract, non-figurativ, că mintea noastră, adică creierul are nevoie de tipare recognoscibile, de engrame, care sunt amprente ale realităţii, de concret, de figurativ, visa mult şi totul curgea firesc, amestec de curcubeie, se visa o insectă cu şase spicioare, la el erau mâini, sau chiar cu opt, precum arahnidele, ar fi renunţat bucuros şi la picioare, dacă ar fi câştigat în schimb alte două mâini, cânta, desfăcea şi schimba lumile, acolo, în vis, îşi permitea să-i contrazică pe marii maeştri, la început amesteca fragmente, temele din Bach, cu unele din Haydn sau din Mozart, apoi, nemulţumit, începea cu un fragment arhicunoscut, dar dezvoltarea temei, a temelor îi aparţinea, rar, foarte rar, dimineaţa încerca să-şi amintească, în faţa pianului sau culcându-şi obrazul pe vioară ce anume interpretase, numai că acum nu reuşea, pentru că totul nu era decât o mare, o imensă improvizaţie, poate de aceea îi plăcea într-un fel jazzul, se răzvrătea în vis, de ce să interpretez, mereu şi mereu, aceeaşi compoziţie, când aceeaşi muzică, aceleaşi note, îţi oferă atâtea posibilităţi şi interpretări şi infinite nuanţe.

Încerca adesea imposibilul, făcea transcrieri, transpuneri, transcripţii, trecea de la un instrument la altul, la început între instrumente de acelaşi fel, apoi încerca anumite combinaţii practic imposibile, transformă de pildă un concert de trompetă de Telemann într-un concert pentru pian, visa însă constant că are şase, opt, apoi chiar o mie de braţe.

Când se trezea, realiza că nu are decât două şi atunci exersa până la epuizare, până când degetele i se umpleau de băşici sau de sânge, încercă să cânte la pian cu nişte mănuşi chirurgicale, dar durerea era aceeaşi, în schimb satisfacţia atingerii clapelor era infinit mai mică.

Începuse să aibă şi primele succese, şcolare şi apoi concertistice, lua premiu după premiu şi începu să se vorbească tot mai insistent despre el ca despre un posibil geniu, prudenţa încă funcţiona, dar cineva avusese totuşi curajul să folosească termenul, în deschiderea unui concert, e drept de mai mică importanţă şi audienţă.

Tatăl său era mândru de el, i-o spuse într-o seară, deşi mărturisi că nu înţelege entuziasmul cam necontrolat al unor oameni, altfel serioşi, atunci se ridică, se îndreptă spre colţul unde se găsea acordeonul familiei, plin de praf, întrucât nu mai fusese folosit de mai bine de douăzeci de ani, îl deschise şi, fără vreo ezitare, interpretă tot ce auzise el că se cânta în general cu acest instrument, apoi alte cântece, infinit mai grele, pe care le translata de la pian la acordeon.

Tatăl său îl privi o vreme holbat, apoi începu să-i tremure buzele, mai întâi cea de jos, apoi şi cea de sus, nu-şi mai reţinu în cele din urmă lacrimile şi începu să plângă cu nădejde, până când el se opri, după mai bine de trei ceasuri de cântat.

-Iartă-mă, îi mai spuse tatăl şi îi sărută mâna dreptă, de parcă ar fi fost un preot sau o iubită.

Îl privi cu duioşie, desigur că nu-l înţelegea, nu avea cum să-l înţeleagă, a fost totuşi inspirat cândva, atunci când mi-a pus numele Octav, căci numele aminteşte de o octavă, e un nume predestinat până la urmă.

Sărutul tatei nu a fost unul cu noroc, căci, peste doar o săptămână, a fost implicat într-un accident de maşină, mergea liniştit pe trotuar, când l-a izbit o maşină care îşi pierduse direcţia, o conducea un imberb inconşient, băut şi care nu avea nici carnet de conducere, el s-a ales cu mâna dreaptă zdrobită complet, trecuse peste ea roata din dreapta faţă, niciun os nu îi rămăsese întreg, unele fragmente au fost culese cu penseta, nu ştia dacă ăsta era adevărul sau era mai mult o hiperbolă, o metaforă, el rămăsese în comă timp de mai multe săptămâni, vinovatul s-a ales cu o condamnare uşoară pentru vătămare corporală gravă, medicii, poate şi la insistenţele profesorilor, poate doar din profesionalism, poate dintr-o solidaritate umană care funcţionează din păcate extrem de capricios, făcuseră totul, pentru a-i salva braţul, suferise zeci de operaţii, dar distrugerile erau prea mari, braţul îi rămăsese mai scurt cu aproape cinci centimetri, era mult mai leneş, mai subţire şi îi atârna pe lângă corp de parcă era aripa unei păsări rănite, o pasăre iubitoare de zbor, vultur sau albatros, curios sau nu, el era cel mai calm dintre toţi, şi asta nu pentru că nu şi-ar fi dat seama de gravitatea accidentului, de faptul că viitoarea sa carieră de violonist sau de pianist era total compromisă, ci pentru că avea ferma convingere că, de undeva de sus, se va ivi o soluţie, primi la spital, în rezervă vizita profesorului său de istorie şi de latină, un personaj sucit, care nu prea intra în rezonanţă cu elevii, dar care acum venise să-l încurajeze:

-Tinere, îmi aminteşti de un erou al antichităţii romane, drag mie şi anume de stângaciul Scaevola. Da, acel Mucius Scaevola, eroul care şi-a ars mâna dreaptă, fiindcă nu l-a putut ucide pe regele Porsena. Adică a vrut să-l ucidă, a fost prins, dar şi-a pus mâna dreaptă deasupra unui foc (unii istorici spun că era o lumânare) pentru a-l convinge pe Porsena că alţi mii de tineri sunt gata să facă acelaşi gest, adică să-l asasineze. Intimidat de spusele lui Mucius, Porsena s-a grăbit să încheie pacea cu romanii, deci sacrificiul lui Mucius Scaevola nu a fost unul inutil. E adevărat că scaevitas se traduce prin stângăcie, nepricepere, prostie, piază rea, nefericire şi scaevus prin stângaci, nepriceput, prost, de rău argur (despre prevestire), dar stângacii sunt redutabili, ca tenismeni şi ca boxeri (aici chiar zâmbi, ce legătură aveau boxerii şi tenismenii cu el care era un pianist şi un violonist?!?), iar în Sudan 95% din cetăţeni sunt stângaci…

-Şi Leonardo a fost stângaci…

-Exact. Să-ţi fac o mărturisire. Şi eu am cochetat cu arta, cu artele plastice. Sunt ambidextru, pictez, scriu cu ambele mâini. Am observat că, atunci când desenez cu mâna stângă, liniile tind să fie curbe, pe când atunci când desenez cu dreapta, liniile sunt drepte, unghiurile mai ascuţite. Nu degeaba spunea marele Leonardo că dacă omul a descoperit unghiul drept care nu se găseşte liber în natură, Dumnezeu a creat linia curbă. Trăgea spuza pe turta lui, se vede…

Curios, vizita şi spusele profesorului m-au liniştit, m-au eliberat, m-au făcut să mă gândesc serios la viitorul meu.

I-am scris, aşa cum puteam, mai mult cu litere de tipar, de parcă aş fi fost elev în clasa I, care se luptă cu primele litere, Mirelei. I-am povestit totul, i-am descris faptele aşa cum s-au petrecut, i-am trimis o radiografie şi o poză color cu imaginea mâinii mele drepte şi i-am cerut şi ei sfatul.

Mi-a răspuns repede, în doar câteva zile:

Dragă Octav,

Nu eşti omul care are nevoie de compătimiri, consolări, mângâieri etc..

Desigur, ceea ce s-a petrecut este o mare tragedie, nu individuală, ci, îndrăznesc să spun, colectivă.

Ţara asta nu are atât de multe talente şi, iarăşi îndrăznesc să spun, genii, încât să-şi permită să le risipească aşa de uşor şi de stupid.

După mine, viitorul tău de interpret, fie că e vorba de vioară sau de pian e compromis iremediabil.

Nu are rost să ne prefacem că nu ne dăm seama de acest lucru.

Cred că ai totuşi o mare şansă şi de aceea îmi permit un sfat.

Iubeşti cu fervoare muzica, e şi motivul pentru care eu am avut înţelepciunea şi prudenţa de a nu mă apropia prea mult de tine, adică atât de mult, încât retragerea să-mi fie imposibilă.

Aş fi acceptat oricând să mă înşeli cu o amantă. Dar, pentru tine, muzica e mai mult decât o amantă. Eşti, în relaţia cu ea, în situaţia unui erotism canibal, nu se ştie cine va devora pe cine, atunci când se produce acuplarea şi copularea. Eşti călugăr sau călugăriţă, nu are nicio importanţă genul sau sexul.

În al doilea rând, cunoşti în profunzime muzica, toată muzica, până la cei mai obscuri autori, fie că e vorba de contemporani sau de autori din nu ştiu ce ev mediu întunecat şi îndepărtat, dar nu întâmplător.

Ai o memorie fotografică, absolută, cum absolută ţi-e şi urechea.

Enumerând toate aceste calităţi, nu crezi că am dat o destul de fidelă definiţie a dirijorului?

Cu multă, măreaţă prietenie,

Mirela

P.S. Recunosc că ideea e trăsnită, inedită, dar cred că e în spiritul tău. Cred în regăsirea ta…

Scrisoarea Mirelei m-a surprins. Nu pentru soluţia elegantă şi, într-un fel, firească (Mirela e una dintre cele mai inteligente persoane pe care le-am cunoscut), ci mai mult pentru faptul că mie nu îmi trecuse prin minte nici măcar o clipă această posibilitate, deşi ar fi fost cea mai firească, cea mai normală, într-un fel singura posibilă.

Până atunci priveam dirijorul mai mult ca pe un rău necesar, mă rog, ca pe ceva necesar, nu înţelegeam prea bine de ce i se dă totuşi o asemenea importanţă, de ce e considerat un semizeu, cucerind toate elogiile, toate aplauzele.

Desigur, ştiam câteva lucruri despre arta dirijoratul, despre faptul că dirijorul trebuie să fie o persoană foarte puternică, dominatoare, o persoanlitate accentuată, care să-şi impună voinţa asupra unor profesionişti, pe care să-i transforme din individualităţi într-o echipă.

Dar tocmai cu acest lucru nu eram total de acord. Dacă arta înseamnă unicitate, individualitate, de ce să caut colectivisme? Ştiu că mi se poate replica faptul că orchestra poate deveni unică tocmai prin profesionalismul la unison al componenţilor, prin unitate, prin spirit de echipă.

S-ar putea chiar ca spiritul meu rebel sau invidia artistică din mine să funcţioneze când era vorba de un asemenea regizor, un asemenea dirijor, cine ştie?!?

Am început să citesc cărţi despre dirijori, le devoram, mă interesa viaţa lor, fie că era vorba de Ernest Ansermet, sir Thomas Beecham, Leonard Bernstein, Karl Böhm, Sergiu Celibidache, Bruno Walter, Arturo Toscanini, Zubin Mehta, Leopold Stokowski sau Herbert von Karajan.

Le căutam discurile, ascultam muzica lor, îi comparam, încercam să-mi dau seama de unde le vine atâta forţă, de unde atâta ambiţie, atâta agresivitate, atâta suavitate.

Într-o noapte am visat orchestra mea; la început muzicienii, artiştii formau un şir, l-am crezut imens, neîntrerupt, veneau din stânga mea, ajungeau în dreptul meu, mă salutau politicos, eu eram în pijama, nu în frac, dar ei se făceau că nu observă acest amănunt, am început să-i număr, era toţi, şaisprezece de la vioara întâi, paisprezece de la vioara a doua, apoi harpista, cei doisprezece de la alto, cei zece violoncelişti, cei opt contrabaşi, apoi flautele, clarinetele, cornii, trompetele, tromboanele, cel de la tuba, în fine percuţioniştii, cei de la tobe, cimbale, trianglu, xilofon, gong, toţi mă înconjuraseră şi mă aşteptau. Deşi eram în vis, am realizat că ei se aşezaseră exact cum îi pusese în 1945 Leopold Stokowski.

Programul de pe afiş era următorul:

Muzica apelor de Georg Friedrich Haendel

Concertul brandenburgic nr. 4 de Johann Sebastian Bach

Simfonia fantastică de Hector Berlioz

Concertul pentru pian şi orchestră nr. 5 în mi bemol major de Ludwig van Beethoven

Concertul nr. 2 pentru pian şi orchestră de Serghei Prokofiev.

Nu ştiu cine hotărâse ordinea şi mai ales selecţia operelor, nu reuşeam să le găsesc o logică, o coerenţă interioară, oricât m-aş fi străduit. Afişul era şi el ciudat, pe hârtie de ziar, imprimat cu litere de lemn, uşor inegale, dar trebuie să recunosc că afişul, ca şi textul, literele, totul avea până la urmă ceva înduioşător.

Orchestra aştepta răbdătoare şi atunci am realizat că sunt într-un coşmar, că cel mai teribil coşmar nu este unul sângeros, când eşti atacat de crocodili, de tigri, de rechini sau de mai ştie ce răpitor, atunci te baţi, te zbaţi, încerci să scapi, să-ţi aperi viaţa, chiar reuşeşti asta uneori.

Nu, cel mai teribil coşmar este cel tăcut, liniştit, nimic nu mişcă, parcă s-a oprit, într-un zero absolut, până şi mişcarea atomilor şi moleculelor, e ceva sideral, dar inuman, e acea aşteptare lentă, momentul dinaintea exploziei, apoi explozia şi mai ai timp doar să te vezi zburând, frânturi de carne şi oase zdrobite, fără nicio şansă de supravieţuire şi totul într-o linişte desăvârşită, solemnă, de mormânt.

M-am trezit brusc şi, cu un creion în mână, cu ochii încă închişi, am început să dirijez prin cameră. Singurul lucru real era că, într-adevăr, purtam o pijama în dungi, alb-albastră.

Trebuia să dirijez cu mâna stângă şi m-am interesat dacă există vreun impediment, mă gândeam că mişcările, comenzile adică fiind inverse, ca într-o oglindă, să nu fie considerate derutante de către instrumentişti.

L-am întrebat asta pe un mare dirijor şi el m-a liniştit, zâmbindu-mi cald şi oarecum ironic:

-Vrei să devii un mare dirijor şi te gândeşti dacă poţi, pentru că eşti stângaci?

-Da. (Nu spusese infirm, spusese stângaci, care, oricum, era altceva).

-Nu e nicio problemă din punctul ăsta de vedere. Nu contează prea mult cei câţiva zeci de centimetri mai la stânga sau mai la dreapta, practic lungimea a două baghete.

-Dar care e lungimea unei baghete?

-Depinde. Mărimile standard sunt de 35, 38 şi 41 de centimetri. Fii liniştit, poţi dirija cu mâna stângă. Mişcările sunt aceleaşi.

Acum mă obseda bagheta. Profitam de bunăvoinţa omului şi îl bombardam cu întrebări:

-Din ce material se confecţionează bagheta?

-De obicei din lemn. O anumită esenţă de lemn. Mai nou, japonezii s-au impus pe piaţă cu baghete din fibră de sticlă, sunt uşoare, suficient de elastice, nu se rup prea uşor.

-Deci o baghetă se poate rupe?

-Se poate, se mai întâmplă uneori ca dirijorul să atingă marginea de lemn sau de metal a stativului pe care se sprijină partitura şi atunci se poate rupe.

-Se pot face baghete şi din fildeş?

-Bineînţeles. Numai că nu sunt prea practice, sunt prea grele. Se pot face şi din aur. Dar asta aşa, când se oferă ca premii.

-Dar unde se găsesc de vânzare baghete?

-La orice magazin de specialitate. Cele mai bune baghete se găsesc însă în Anglia, la Londra.

-Există magazine numai de baghete?

-Nu, nici vorbă. Baghetele se găsesc în magazinele muzicale, unde se vând şi instrumentele de suflat care au o parte de lemn. Dar văd că te interesează mai mult bagheta decât dirijorul.

(Mă pusese elegant la punct). Nu m-am lăsat şi i-am mai pus două întrebări:

-Se poate întâmpla să pierzi, la un concert, o baghetă? Şi dacă da, poţi conduce orchestra doar cu ajutorul mâinilor?

Dirijorul nu se supără, dimpotrivă, izbucni în râs:

-Întrebările tale nu sunt atât de neobişnuite pe cât le crezi. Bineînţeles că se referă mai mult la cazuri rare, la accidente. Poţi să-ţi uiţi la hotel bagheta sau poate să-ţi scape din mână la o mişcare prea energică, prea amplă. Se întâmplă, rar, dar se întâmplă. Dirijorul are însă pregătite nu una, ci două baghete. Una o are chiar pe pupitrul de care am vorbit. Alta e lângă cea mai apropiată persoană, există un suport unde îl aşteaptă întotdeauna o baghetă în poziţie verticală. Nimic nu e întâmplător într-un concert. Există rezerve şi pentru solişti, mai ales pentru suflători. Apropo de ce spuneai cu pierderea baghetei. Îmi amintesc de un titlu de acum câţiva ani: A scăpat din mână bagheta, nu şi orchestra. Era titlul de pe prima pagină dintr-un ziar important, dirijorul scăpase într-un concert bagheta, nimeni, cu excepţia unui critic, nu a observat acest lucru, pentru că dirijorul a continuat firesc, în aceeaşi mişcare, continuând practic prima mişcare, cu bagheta de rezervă.

Tăcu o vreme, poate că se gândea la altceva, poate că i se părea greu răspunsul la ultima mea întrebare. Sau poate că nu vroia să răspundă la ea.

Continuă totuşi:

-Mâna nu poate înlocui bagheta. Cu mâinile dirijezi corul. E o altă tehnică, e vorba de cu totul alte mişcări. E pur şi simplu altceva.

Ţi se întâmplă uneori în viaţă să amâni un lucru, nu pentru că nu-l poţi face sau pentru că nu ai vrea să-l faci ci, dimpotrivă, pentru a-ţi prelungi cât mai mult plăcerea, pentru a-ţi savura pe îndelete biruinţa, victoria, triumful.

Şi atunci inventezi tot soiul de piedici sau te ocupi de tot soiul de fleacuri, colaterale sau, în unele cazuri, fără vreo legătură directă cu ceea ce vrei tu să faci de fapt.

Acum aveam două preocupări majore: să observ cum mă acceptă lumea cu braţul drept mutilat şi să învăţ cât mai multe despre arta dirijoratului.

Cu prima problemă era mai simplu: la început, cei care nu mă cunoşteau nu-şi puteau reţine o expresie de reţinere, de compătimire, de jenă, ceva de genul: noi suntem întregi, el – nu.

Apoi se obişnuiau cu ideea sau se prefăceau că s-au obişnuit cu ea.

În fond, dacă ar fi avut o cicatrice pe faţă, de exemplu, ar fi fost acelaşi lucru. Cel mai greu îi era vara, la piscină. Acolo braţul i se dezvelea în întregime. Era parcă uscat, uşor curbat spre exterior (sau aşa i se părea lui) şi era obligat să-şi îndoaie de aceea uşor palma spre interior. Avusese şi o fractură de claviculă în accidentul acela nefericit. Clavicula e singurul os răsucit al omului şi prin urmare se vindecă greu. Şi umărul îi fusese smuls de la locul lui şi acum se adunase acolo lichid.

Iarna sau ori de câte ori era mai rece, umărul îl durea îngrozitor, atât de tare, încât gâtul şi capul i se aplecaseră uşor spre dreapta.

Avea uneori dureri atroce de cot sau, mai exact, de la cot şi până la încheietura metacarpienelor, oase mici, aşezate în raze, dar care deveneau săgeţi şi fulgere la durere. Atunci, pentru clipe bune, nu putea ţine în mână nici măcar o cutie de chibrituri sau un cărăbuş.

Altfel lucra foarte mult pentru ligamente, pentru muşchi, chiar pentru oase. Făcuse elongaţii, trei operaţii numai la un singur ligament, mai rebel decât altele. Degeaba. Muşchii se dezvoltaseră altfel decât cei de la cealaltă mână, senzaţia pe care o lăsa privitorului era că i se făcuse transplant de mâna dreaptă de la altcineva, numai că acel altcineva era destul de diferit de el, mai scund şi cu musculatura striată mai puţin dezvoltată.

În plus, cusăturile, care păreau rânjete sau urma unor muşcături ale unor bestii ciudate, neregulate, informe, nu era o muşcătură de rechin sau de câine sau de vreo fiară a pădurii, aceea ar fi fost regulată, semirotundă, pe când aşa, părea că ar fi căzut de la înălţime pe un acoperiş sau pe o copertină de sticlă şi acesta ar fi cedat, pentru că numai sticla spartă lasă asemenea urme neregulate.

Doar rănile din palmă erau regulate, imaginând o pentagramă şi un triunghi echilateral perfect şi o fată, examinându-i palma, îi spusese gânditoare, dar şi cu mult respect:

-Eşti de două ori însemnat.

Zâmbisem galben, nu ştiam dacă fata se referea la cele două cicatrici sau dacă credea că o dată fusesem însemnat prin naştere, adică eram genial sau, mă rog, pe aproape şi a doua oară eram însemnat în accident, evident, nu puteam s-o întreb la ce anume se referise, aşa că am rămas în această ambiguitate plăcută.

Mi s-a întâmplat apoi un lucru destul de ciudat, am intrat în posesia Jurnalului Mirelei, de fapt un roman, romanul e un gen proteic, poate lua orice formă, pe care l-am găsit ascuns, destul de inabil, pe raftul al doilea din stânga sus al bibliotecii din sufrageria ei, venisem la ea neanunţat, convenisem că asta nu e nicio problemă, grav ar fi să te anunţi şi apoi să nu mai vii, chiar dacă absenţa ar fi fost convingător motivată, ea ieşise să pregătească câteva gustări, o cafea, sucuri, cu siguranţă şi să se aranjeze puţin, o persoană feminină – ca să zic aşa – poate să fie chiar atunci ieşită de la coafor şi tot îşi va mai aranja părul şi se va scuza că totul e deranjat, că nu a avut timp să se pregătească de musafiri, aşteptând desigur să fie contrazisă, flatată, lăudată, înconjurată de calificative dintre cele mai generoase.

Nu ştiam ce să fac, descoperisem manuscrisul, uitându-mă la cărţi, am un obicei prost ca, atunci când mă duc într-o vizită şi găsesc un raft de cărţi sau o bibliotecă, să examinez măcar la cotor cărţile, nu trag nicio concluzie din asta, aşa cum s-ar putea crede, l-am deschis şi am văzut că persoana mea ocupa destule pagini, devenisem un personaj, am citit în grabă doar câteva rânduri, m-am hotărât să-l reţin, adică să-l sustrag, l-aş fi citit toată noaptea, apoi aş fi revenit la Mirela a doua zi, aş fi scos-o sub un pretext oarecare din sufragerie, un pahar cu apă, o pastilă şi l-aş fi pus la loc, sigur că trădam o intimitate, o prietenie, dacă Mirela şi-ar fi dat seama de dispariţia manuscrisului, ar fi fost un dezastru, aş fi putut pierde chiar prietenia ei, care îmi era foarte dragă, pe de altă parte, aş fi avut acum pentru prima oară ocazia să citesc ceva despre mine necenzurat, pentru că orice se spusese despre mine fusese desigur cenzurat de chiar prezenţa mea, aşa că romanul, – practic o agendă – a dispărut în borseta mea, ce inspirat am fost că mi-am luat-o, mă mustra într-un fel conştiinţa, dar am recurs la un artificiu, mi-am spus că nu aş fi citit manuscrisul dacă nu ar fi fost vorba despre mine şi chiar îmi promiteam să sar peste acele pagini care nu mă priveau, care se refereau la alte persoane, la alte fapte şi întâmplări.

Între timp mi-am pus zeci de alte gânduri, gândurile se izbeau de ţeastă, în interior ca bondarii într-un borcan de sticlă închis ermetic, ar fi trebuit s-o invit la o plimbare, s-o alerg puţin, adică s-o oblig să meargă ceva mai repede, s-o obosesc bine, în felul acesta s-ar fi întors acasă obosită, târziu şi nu ar mai fi avut chef şi timp să mai scrie ceva la roman, pericolul de a fi descoperit furtul era mare numai în seara asta, pentru că mâine până la prânz avea treabă, lucra, iar imediat după-amiază m-aş fi înfăţişat eu şi aş fi pus obiectul la locul lui…

Iată câteva fragmente din roman:

…Aş încerca o discuţie serioasă cu el, dar mă tem. Ştiu că e un om inteligent, ştiu că înţelege multe lucruri, dar la fel de bine ştiu că un intelectual autentic este extrem de sensibil când e vorba de fizic, mai ales de fizicul său.

Bărbaţii nu ştiu, nu vor să priceapă că, pentru o femeie, aspectul fizic e cel mai adesea irelevant, femeile au nevoie de protecţie, de tandreţe, vor să fie dominate, dar nu fizic, ci intelectual, ce importanţă ar avea faptul că are o mână nerefăcută, asimetrică, impresia mea despre el este aceeaşi, adică foarte bună, dar cum să fiu, Dumnezeule, crezută, cum să-i spun că, pentru mine, accidentul său nu a schimbat cu nimic natura relaţiilor noastre, ar trebui să-l mint sau să fac dragoste cu el, numai pentru a-l convinge că e unicul, singurul bărbat care ar conta în viaţa mea?

Desigur pentru el a fost o tragedie, şi-a anulat două şanse din trei, ar fi fost cu siguranţă un mare pianist, un mare violonist, dar ce îl împiedică să fie un mare dirijor?

Cunoaşte ca nimeni altul muzica, e puternic, echilibrat, iubeşte muzica, i-am scris acea scrisoare, îndelung gândită, îndelung cumpănită, în care cred că i-am spus multe, aproape totul. Dacă accidentul ar fi fost şi mai grav, dacă şi-ar fi pierdut cu totul braţul şi tot nu s-ar fi despărţit de muzică, ar fi fost un foarte bun critic muzical, o autoritate în materie.

…Îl văd agasat de insistenţa altora, de atenţia cu care e înconjurat, e suspicios, deşi nu are motive. Nu vrea să fie compătimit, asta e bine, nu poate trece însă peste privirile stânjenite ale prietenilor şi asta e rău.

…Octav e admirabil, citeşte mii de pagini, ne cred că exagerez, numai eu ştiu câte cărţi de specialitate i-am împrumutat şi sunt sigură că le-a citit pe toate, pagină cu pagină, îl admir sincer pentru efortul de a reînvăţa să scrie cu mâna stângă, i-am văzut caietele, are zeci de caiete cu cârlige şi bastonaşe, de parcă ar fi un elev în clasa întâia, sunt convinsă că, la sfârşitul acestui an, va scrie la fel de frumos şi de rapid ca mine.

…Aş vrea să-i fiu duhovnic, dar nu un duhovnic pasiv, care să înregistreze doar ce i se spune şi eventual să-l absolve de păcate, dându-i, conjunctural, un canon sau altul, ci o autoritate de care să ţină seama, cum să-l conving că nu-i doresc decât binele, nu am fost şi nu voi fi a lui, pentru că am avut o altă opţiune pe care, iată, nu o pot încredinţa nici jurnalului meu cel mai intim, dar Octav a fost, este şi va fi cel mai bun prieten al meu.

…N-aş vrea să par, nici măcar în ochii mei, deşi mă cunosc foarte bine, îmi ştiu defectele şi calităţile, o altruistă, o samariteancă, o călugăriţă sau mai ştiu eu ce suflet caritabil, adevărul e că mă simt onorată de această prietenie, nu ne-am ascuns nimic unul altuia, mai puţin aceste gânduri care au apărut după blestematul lui accident, încep să cred că acel accident a fost important mai mult psihic, moral şi mai puţin fizic, îmi vine să-i iau capul în mâini, să mă uit drept în ochii lui şi să-i spun: de ce nu ai încredere în mine, aşa cum ai avut-o până acum, îţi faci prea multe probleme, false probleme, voi fi mereu alături de tine, dacă vrei – ca o umbră, fără a-mi datora ceva, e opţiunea mea fermă, mă mândresc cu prietenia ta, îi datorez enorm, chiar intelectualul care sunt sau care încerc să devin, am învăţat enorm de la tine, dacă vreau să te ajut cu ceva e pentru că eventual te pot ajuta sau pot face lucrul acesta mai uşor decât tine, ce mare problemă ar fi să-ţi calc o cămaşă, de pildă, sau să-ţi aduc ceva din oraş, tu nu ai face acelaşi lucru pentru mine şi atunci te întreb de ce atâta ezitare din partea ta, de ce nu îmi ceri niciodată ceva, oare mândria ta e mai importantă decât prietenia noastră?

…Simt că uneori mi se năclăiesc gândurile sau o iau razna, dar cred că şi tu ai o vină în asta, ai devenit prea complicat, prea ezitant, prea neîncrezător, în mine, în oameni, în tine, vrei să-ţi rezolvi singur toate problemele, de parcă până acum ai făcut acest lucru, e în tine prea mult orgoliu, prea multă trufie şi trufia se pedepseşte, nu-i aşa?

…Dar şi eu sunt laşă, nu există zi în care să nu-mi propun să am o discuţie tranşantă cu tine, dar amân şi eu, mereu şi mereu, de parcă ne-am fi îmbolnăvit de aceeaşi boală.

Am citit tot manuscrisul, cred că nu erau, din peste o sută cincizeci de pagini, mai mult de trei sau patru în care să nu vorbească, să nu amintească, să nu comenteze, să nu evoce, măcar prin câteva aluzii, relaţia noastră atât de specială, încât, la un moment dat, m-a fulgerat un gând, oare nu cumva lăsase într-adins la vedere manuscrisul, pentru ca eu să-l iau şi să-l citesc şi în felul acesta ea să-mi poată spune ceea ce de fapt nu îmi putea spune prin viu grai?

Era o posibilitate, o probabilitate, dar apoi am alungat-o ca pe o umbră care îmi întunecase fruntea pentru o clipă.

Fata asta era prea directă, prea sinceră pentru ca să umble cu asemenea artificii, subterfugii, mai degrabă mintea mea o lua razna, devenisem atât de suspicios, încât aş fi refuzat orice sugestie, orice ajutor, pentru că l-aş fi considerat făcut din milă şi mila mi s-a părut întotdeauna unul dintre cele mai detestabile sentimente, pentru că proclamă superioritatea cuiva asupra altcuiva, mă suspicionam şi pe mine, mă autoacuzam că făceam cutare sau cutare lucru nu pentru că trebuia făcut sau pentru că aşa îl gândisem, îl planificasem de multă vreme, ci pentru că l-aş fi făcut sub impulsul unei sensibilităţi exacerbate, crescute străin, ciuntit din mine, aşa cum creşte o ramură străină, după ce trunchiul, până atunci drept, s-ar fi întâlnit cu securea.

Cel mai bine mă simt la examene, mai ales dacă nu mă cunoaşte nimeni. Aşa că am aşteptat să-mi dau bacalaureatul, să-mi susţin cu succes probele la examenul de admitere la Conservator, adică la Academia de muzică, cum sună mai frumos şi mai oficial.

Am impresionat plăcut comisia şi am avut satisfacţia să nu fiu primul pe listă, ci abia al treilea, dacă aş fi fost primul, aş fi fost obligatoriu în atenţia, în vizorul tuturor, observaţia directă asupra mea s-ar fi accentuat, inclusiv cea asupra beteşugului meu, ar fi trebuit să le povestesc tuturor ce s-a întâmplat, aş fi fost compătimit, aş fi fost suspectat că aş fi fost într-un fel favorizat la examene, există întotdeauna o simpatie mai mult sau mai puţin conştientă pentru cel slab, pentru cel lovit de soartă, aşa încât cineva ar fi putut spune, sigur, a fost favorizat din cauza problemelor sale de sănătate, noi care suntem întregi… etc., etc., ceea ce era şi nedrept şi neadevărat, aşa că a fost perfect, începusem să mă dezvolt ca animal social pentru anumite zone, învăţasem între altele acea minunată lecţie a supravieţuirii, care se numeşte sentimentul sau spiritul gregar şi care te îndeamnă să stai tot timpul în turmă, să încerci să nu ieşi niciodată în faţă, dar nici să nu rămâi în urmă, spun anumite zone ale socialului, pentru că adesea instinctul artistic cere exacerbarea eului, individualism şi chiar egoism, spirit de competiţie, victime şi călăi, învinşi şi învingători, cum vreţi s-o spuneţi.

Şi, în ceea ce mă priveşte, vreau să cred despre mine că sunt un învingător.

Nu ştiu cum au trecut anii de facultate, anii academici, poate cei mai frumoşi ani.

Nu ştiu cum au trecut, pentru că au trecut prea repede, am muncit enorm, dar am ajuns acolo unde mi-am dorit.

Acum am programul de concerte stabilit cu cel puţin doi ani înainte, îmi permit chiar luxul să resping anumite propuneri pe care, altădată, le-aş fi considerat chiar avantajoase.

Ne vreau să spun că totul a fost simplu, nimic nu e simplu când lucrezi cu profesionişti, tocmai pentru că lucrezi cu profesionişti. Toţi se cred vedete, cei mai buni din cei mai buni, orice observaţie o primesc de parcă i-ai lovit direct în plexul solar, se albesc, îi simţi că, dacă ar putea – şi uneori chiar pot – , îţi vor întoarce, cu vârf şi îndesat, aprecierile, afronturile, apoi forma fizică care trebuie să fie întotdeauna perfectă, toţi au voie să se îmbolnăvească, să se blindeze cu concedii medicale, mai puţin tu, acuma, dacă e vorba de un violonist, nu e o mare problemă, dar ce te faci când e vorba de un suflător, ei sunt atât de puţini şi apoi, mai ales iarna, e sezonul virozelor, al răcelilor, al gripelor, de multe ori sălile nu sunt încălzite corespunzător, mai ales când e vorba de repetiţii şi nu de concerte propriu-zise, contează mult şi relaţia pe care ai reuşit să o ai în timp cu conducerea Filarmonicii, dacă reuşeşti sau nu să-ţi impui propriul program sau dacă nu există cereri speciale, asemenea cereri există întotdeauna, mereu vei găsi un jubileu, un centenar, o cifră rotundă – toate legate de un mare compozitor şi atunci trebuie să-l incluzi pe acesta în repertoriu, Anul Bach, Anul Mozart, Anul Haydn, Anul Ceaikovski, dar nu e vorba numai de ei care sunt, într-adevăr, uriaşi, dar mai sunt şi gloriile locale, naţionale sau regionale, bisurile, unde ţi se poate cere orice şi, dacă eşti un dirijor foarte bun şi orchestra pe care o conduci performantă, trebuie să satisfaci toate cererile publicului, chiar dacă dorinţele lui nu se întâlnesc deloc cu preferinţele tale muzicale.

Există, chiar dacă puţini ştiu asta, festivaluri şi concursuri pentru dirijori, mai întâi pentru tineri dirijori şi, dacă ai şansa să participi şi chiar să câştigi câteva asemenea concursuri-festival, atunci începi să ai cotă, să fii căutat, să primeşti tot mai multe şi mai tentante oferte.

Aveam o memorie prodigioasă, nu sunt singurul dirijor de acest fel, să ne înţelegem, orice dirijor trebuie să aibă o memorie foarte bună, altfel nu rezistă, se spune că, fiind întrebat într-un interviu Directorul Bibliotecii muzicale din Berlin ce s-ar întâmpla dacă, printr-un cataclism oarecare, ar dispărea zecile de mii de partituri pe care le deţine această bibliotecă, acesta a răspuns liniştit:

-Atâta timp cât trăieşte Enescu nu e nicio primejdie…

Era, evident, un suprem elogiu adus muzicianului român care avea, se pare, o memorie unică.

Mirela s-a căsătorit, ne-am mai întâlnit de câteva ori, am fost desigur şi la nunta ei, nu se putea altfel, soţul ei m-a privit cu multă simpatie, a glumit chiar:

-Cu dumneata, Octav, nu-mi permit decât să am relaţii excelente, dacă vreau să am trai bun în casă. Nu există zi în care Mirela să nu vorbească de dumneata. Declară că eşti cel mai bun prieten pe care şi l-a imaginat şi pe care l-a avut vreodată.

M-am înclinat politicos, neştiind pe moment ce atitudine să iau, am făcut până la urmă ce fac toţi diplomaţii într-o situaţie dificilă, adică am zîmbit, fără să spun niciun cuvânt.

Am colindat toată lumea, am condus mari orchestre, m-am întâlnit cu oameni extraordinari, am avut cele mai mari satisfacţii profesionale.

Stau şi mă întreb dacă aş fi fost la fel de performant, dacă aş fi fost pianist sau violoncelist. E greu de făcut o apreciere, pentru că eram considerat un mare talent, dar asemenea talente răsar permanent în lume, anual, cu miile, numai China poate veni oricând cu o sută de mari pianişti şi tu nici nu ai auzit măcar de vreunul dintre ei. La fel şi cu violoniştii. În plus, cineva spunea ca într-o butadă că noi, românii avem copii geniali, tineri extrem de promiţători, adulţi de treabă şi bătrâni simpatici. Ceva se întâmplă cu noi, ca naţie, e ceva real în această apreciere cam dură, dar destul de exactă.

Nu spun că şi acum visez că mă aflu la pian, că interpretez magistral o piesă muzicală proprie sau o pagină celebră din muzica nemuritoare a vreunui mare maestru.

Sunt convins că în somn chinui cu degetele pernele care mă înconjoară, perne mici şi tari, care rezistă cu greu asaltului meu nocturn şi gestual.

După cum, la fel de des, ori de câte ori mă aflu în avion, în limuzină, în tren, în metrou sau în orice mijloc de transport îmi pun capul pe un suport tare, închid ochii şi încerc să mă închipui interpretând un pasaj dificil dintr-un concert de vioară.

Mai cred şi acum că fiecare sunet are o culoare, descoper parcă acum că lumina nu e albă, aşa cum o vedem, aşa cum credem că o vedem, ci o funie multicoloră, spectrul rogvaiv, roşu, oranj, galben, verde, albastru, indigo, violet, mai cred şi acum că la un capăt era roşul şi la celălalt albastrul, violetul nu e culoare pură, ci un amestec de roşu şi de albastru, cel mai jos sunet trebuie să fie roşul, cel mai înalt albastrul, mai cred şi acum că aud în infraroşu şi în ultraalbastru.

Sunt sigur că păsările, animalele, arborii, pietrele, cristalele reacţionează la muzică, emit şi recepţionează la muzică, este o legătură ciudată între sunetele pe care le emit păsările cu gâtul lung, lebedele, berzele, stârcii, egretele, cocorii şi cele pe care le scot păsărelele, vrăbiile, rândunicile, canarii, scatii, cucii, pupezele, mierlele, graurii, chiar şi ciorile şi porumbeii, primele au nevoie de spaţiu, sunetele sunt ample, ca de orgă, la celelalte mişcarea e mai rapidă, mai subtilă, mai nuanţată, cu nimic mai puţin interesantă.

Se pregăteşte retragerea mea. Adică pensionarea. Va fi un spectacol unic, s-au epuizat de trei luni toate biletele şi mai sunt două luni până la eveniment. Atunci, la ultimele două piese voi încerca ceva ce nu a îndrăznit niciun dirijor, să înfrunte o orchestră, să-i oblige pe instrumentişti să interpreteze o partitură necunoscută, o muzică pe care o ştiu doar eu, sunt curios cum vor reacţiona, dacă se vor opri, dacă vor cânta ceea ce ştiu, ceea ce ar trebui să cânte sau mă vor urma. Sunt pregătit pentru toate variantele.

Nu risc prea mult. La urma urmelor, îmi pot permite şi eu, o dată în viaţă, un mic scandal.

S-au mai întâmplat anumite evenimente şi anume ca un dirijor obosit să încurce o operă cu alta, să uite ce anume dirijează sau să creadă că opera s-a terminat, pentru că interpretaseră patru părţi, dar ea avea cinci. De data asta nimeni nu va fi avertizat, vreau să aflu dacă fluidul acela secret care m-a legat ani de zile de cele mai bune orchestre funcţionează, este muzică sau altceva, să spunem o stare de spirit.

Sala era într-adevăr arhiplină. Veniseră însuşi preşedintele republicii, însoţit de preşedintele unei ţări vecine şi prietene, bineînţeles cu soţiile. Se zvonea că marele dirijor va primi cu această ocazie cea mai mare distincţie a statului, poate şi una similară din partea celuilalt preşedinte. Erau de faţă membri ai Academiei, ai ministerului de resort, ziarişti, alţi oameni de cultură şi foarte mulţi muzicieni.

Se spunea chiar că acest concert va fi reluat, pentru a satisface toate cererile, inclusiv abonamentele care nu erau valabile la acest concert extraordinar.

Şi Octav era oarecum emoţionat, nu se aşteptase totuşi la o prezenţă atât de selectă, dar era mai hotărât ca oricând să nu renunţe la ideea lui, în fond nu aveau decât să o considere o glumă, varianta optimistă, sau un moment de iluciditate, varianta pesimistă.

Programul de pe afiş era următorul:

Muzica apelor de Georg Friedrich Haendel

Concertul brandenburgic nr. 4 de Johann Sebastian Bach

Simfonia fantastică de Hector Berlioz

Concertul pentru pian şi orchestră nr. 5 în mi bemol major de Ludwig van Beethoven

Concertul nr. 2 pentru pian şi orchestră de Serghei Prokofiev.

Adică exact acelaşi program pe care îl visase în urmă cu mai bine de o jumătate de secol în urmă!

La care se adăuga ceea ce deja anunţase şi anume că va urma şi un titlu rezervat, practic o surpriză pentru toţi.

Complotase cu orchestra, dar numai până la un punct:

-Aş vrea ca ultimul punct din program să fie o glumă muzicală, un omagiu adus celor mai mari muzicieni ai lumi, vom începe cu Bach, va fi şi Mozart, mai vedem noi, ne descurcăm noi până la urmă…

Concertul începu cu câteva aplauze adresate noului ministru al culturii, un tânăr ambasador care avusese marele merit de a fi fost fiul unui cunoscut om de cultură şi care acum se găsea la prima sa apariţie publică, la primul act cu adevărat cultural.

Cu o voce neobişnuit de sigură, de fermă şi pătrunzătoare, tânărul ministru evocă cu destul umor cariera prodigioasă a maestrului, nu ezit să spun mare maestru chiar dacă voi creea oarecari confuzii şi freamăt printre templieri, francmasoni şi alţi ezoterici şi iluminaţi, dar cu siguranţă că aici şi acum mă găsesc în faţa unor iluminaţi, unor împătimiţi ai muzicii, mai spuse câteva lucruri şi ieşi, neaşteptând alte aplauze, după ce se înclină uşor în faţa publicului, aplauze pe care le primi totuşi.

Când apăru Octav, păru că e pânză uriaşă fu sfâşiată într-o clipă de o furtună de ultimul grad.

Însuşi preşedintele tresări, ceea ce îi făcu pe unii să zâmbească, ironic sau nu, după cum era agreat sau nu de către un spectator sau altul, dar gândind toţi la unison, asemenea aplauze nu va primi el niciodată. Octav se înclină de trei ori, gest neobişnuit, de obicei el se înclina doar de două ori, se întoarse spre orchestră şi minunea începu.

Muzica apelor îi învălui pe toţi, era o muzică solemnă, parcă s-ar fi petrecut în preajma unui castel, se completa şi se contrazicea cu Muzica focurilor de artificii, culmea, era convins că Muzica apelor ar fi trebuit să se numească aşa, s-ar fi auzit şi respiraţia cuiva, dacă cineva ar fi îndrăznit să respire.

După fiecare concert primea aplauze îndelungi, sacadate, erau aplauze neobişnuite pentru un concert neobişnuit, într-o seară neobişnuită, cu o atmosferă neobişnuită.

În timpul interpretării toţi spectatorii păreau stană de piatră, nu se auzea niciun foşnet, niciun scârţâit, nicio tuse, de parcă toţi ar fi fost vrăjiţi şi împietriţi, ca într-un cunoscut basm.

Veni şi ultimul moment, îndelung aşteptat. Fără să vină cu vreo precizare, orchestra atacă un fragment din Johann Sebastian Bach, ce amintea de Toccata şi Fuga în re minor, apoi un fragment din Espagña de Emmanuel Chabrier, un fragment din a Patra simfonie a lui Charles Ives, apoi totul deveni cu adevărat misterios, halucinant, năucitor.

Roiuri de sunete se revărsau agresiv asupra spectatorilor, la început aceştia erau la fel de conservatori, de calmi, de respectuoşi, de pătrunşi de vraja muzicii pe care tocmai o ascultau, apoi prinseră a se uita spre stânga şi spre dreapta lor, la început să vadă dacă şi alţii au aceeaşi senzaţie şi, mai ales, ce atitudine iau aceştia, în această nouă situaţie, apoi se relaxară, aproape blazaţi, nu, nu cunoşteau sau poate că nu mai recunoşteau această muzică, părea nouă, sau chiar era, poate că totul nu era decât o improvizaţie genială, refuzau totuşi să creadă acest lucru, orchestra şi sărbătoritul erau prea serioşi, erau nişte clasici, nu s-ar fi pretat ei la aşa ceva, n-ar fi putut spune exact dacă erau deranjaţi sau încântaţi, sau poate că, în diferite procente, erau şi una şi alta, nu aveau de unde să ştie că cei mai uimiţi erau membrii orchestrei, nu li se întâmplase niciodată să interpreteze o muzică pe care nu o cunoşteau absolut deloc şi care, iată, se năştea acum sub ochii lor, ei erau şi interpreţi şi compozitori, urmăreau vrăjiţi, hipnotizaţi, bagheta magică ce părea a unei zâne bune, căci sunetele erau pure, serafice, părea o muzică paradisiacă, după ce, cu doar câteva minute în urmă, interpretaseră o muzică venită direct din Iad, o muzică coclită, de un verde putred, mirosind a pucioasă şi care chiar îi obligaseră să-şi caute batistele, să-şi apere nasul şi ochii, acum era din nou linişte, nimeni nu mai ştia dacă era o muzică a liniştii sau chiar era linişte, adică era o pauză, melomanii nu aveau de unde să ştie că cei mai uimiţi erau membrii orchestrei, nu li se întâmplase niciodată să interpreteze o muzică pe care nu o cunoşteau, dar pe care o descopereau chiar acum şi care, iată, se năştea chiar sub ochii lor, erau şi interpreţi şi compozitori, erau în transă, urmăreau vrăjiţi bagheta magică ce părea a unei forţe dezlănţuite, dar informe, sunetele erau pure, serafice, părea o muzică paradisiacă, clopoţei de argint se trezeau sub sărutarea unui zefir, după ce cu doar câteva minute în urmă, păruse a fi o muzică venită din măruntaiele Iadului, melomanii nu aveau de unde să ştie că cei mai uimiţi erau membrii orchestrei, nu li se întâmplase niciodată să interpreteze o muzică pe care nu o cunoşteau şi care, iată, se năştea, creştea, se multiplica acum sub ochii lor, erau şi interpreţi şi compozitori, urmăreau vrăjiţi, hipnotizaţi şi transfiguraţi bagheta magică ce părea a unui mag, căci sunetele erau pure, serafice, părea o muzică paradisiacă, o muzică a sferelor, perfectă, respectând toate secţiunile de aur, numărul de aur, toate proporţiile divine, iar ritmul părea a fi răsuflarea destinsă şi egală a unui Dumnezeu ce se hotărâse a se arăta oamenilor acum sub această formă, după ce, cu doar câteva minute în urmă, părea să fi fost o muzică venită de oriunde şi de nicăieri.

Cât despre el, avu certitudinea că sufletul lui se ridică sus, tot mai sus, fără ezitări şi fără regrete, aşa cum văzuse, într-o noapte magică, de vară, poate una din cele o mie şi una de nopţi, pescăruşi albi, mai curaţi şi mai albi decât sufletul unui copil, decât sufletul lui de copil, pescăruşi albi plutind, roind, rotindu-se deasupra moscheilor Istambulului, printre minarete, luminaţi de luminile puternice ale reflectoarelor care îşi înălţau lumina de jos, de pe pământ.

Mai auzi, auzul e ultimul simţ care te părăseşte, strigătul ascuţit al cuiva, al unei femei:

-Un atac de cord! Un atac de cord!

Şi nu ştia de ce, ar fi vrut să audă, poate chiar auzi şi glasul uşor răguşit al lui Eugeniu, cel gata oricând să dea o replică:

-Un atac de acord! E doar un atac de acord…

Nu era o glumă prea reuşită, încercă să dea din mână, nu neapărat a lehamete. Se răzgândi.

Nu sunt un dirijor de cor.

Deşi acum ar fi vrut cu ardoare să dirijeze un cor de copii, cu voci subţiri, perfecte, îngereşti.

Sau chiar un cor de îngeri.

Strânse puternic bagheta în mână. O simţi supusă.

Realiză, în ultima clipă, că ţinea bagheta în mâna dreaptă. Mâna era acum întreagă, fără niciun semn.

…Realiză că bagheta îi dispăruse. În locul ei şi în locul mâinii drepte, acum întregi, îi crescu suav o aripă de înger şi o gheară, tot amintire a unui înger, cel mai iubit al lui Dumnezeu, dar care se răzvrătise împotriva Creatorului şi care se prăbuşise din Înalturi, din Tării şi care fusese ars de luminile Raiului şi ale Iadului, de aceea era atât de negru.

…Avu un gând nebun sau poate un vis. Se făcea că el descoperise sunetele, altele decât zgomotele, altele decât cele şapte sunete pe care le ştia deja muzica.

Şi din aceste sunete se născură întâi păsările, păsările cu gâtul lung, lebedele, berzele, stârcii, egretele, cocorii, apoi celelalte: vrăbiile, rândunicile, canarii, scatii, cucii, pupezele, mierlele, graurii, chiar şi ciorile şi porumbeii, apoi fiarele pădurii, îmblânzite sau nu, cu copită despicată sau nu, de la elefant la elan, de la girafă la varan, de la delfin la maimuţă urlătoare.

Şi tot el făcu un semn să se nască şi neamurile de târâtoare, şerpi şi şopârle, şi viermi fără de număr şi fără de moarte şi fluturi ce păreau săruturile unor îndrăgostiţi sau pleoapele uitate ale unor îngeri, căci aşa credea el că trebuie să fie o pleoapă de înger, frumos colorată. Şi peşti multicolori care tresăreau într-o singură mişcare, de parcă ar fi fost purtaţi de aceeaşi undă, la semnul lui.

Şi tot el făcu să se nască iarba, moale şi şovăitoare ca un suspin de vioară, şi arborii cei întunecaţi şi orga de mesteceni şi brazii suspinând înalt şi stâncile care cântau şi nisipul, mai insidios decât un şarpe şi toate apele, dulci şi sărate, amare şi tămăduitoare şi toate focurile, sparte sau întregi şi toate pământurile, înmugurite în flori de stea şi moi precum trupurile copiilor nevinovaţi.

Şi tot el porunci luminii să se nască. Şi lumina se născu, cântând, răsucindu-se ca o undă.

Apoi dormi sau i se păru că doarme ca la un început de lume. Uită şi visă, visă şi uită.

Ca şi cum tot ce i se întâmplase cu mult timp în urmă, cândva, nu ar fi fost decât umbra un vis.

Lucian Strochi